agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1963 .



Adoris si Kromia (35)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [vioreldarie ]

2016-09-20  |     | 




Adoris si Kromia (35)


Un vânt puternic și ascuțit se pornise dinspre mare, tulburând liniștea valurilor. Catargele corăbiilor șuierau, prevestind tristețe și neliniște. Aidoma catargelor, siluetele înalților chiparoși și platani ce străjuiau culmile colinelor se clătinau adânc, foșnind puternic, adormitor și trist.

Pe aleile și cărările orașului vântul puternic ridică cu de-a sila scaieții, veștedele ramuri, frunzele și colbul aruncându-le prin șanțuri, cuprinzându-le în vârtejuri violente și ducându-le mai departe peste câmpuri, în pustietăți.

Spre seară vântul se mai potoli. Dar zarea cerului în amurg se întunecă laolaltă cu noiane de nori negri și înspăimântători, care întețiră negura de deasupra orașului. Apoi primele picături de ploaie începură să lovească acoperișurile uscate ale caselor.

Dar nu furtuna și zbaterile corăbiilor ancorate în port erau cele care răspândeau atâtea neliniști în sumbrele case scufundate în întuneric din care arareori clipocea câte o lumină slabă a opaițelor de undelemn, cât veștile neliniștitoare care începeau să se furișeze în oraș, de pretutindeni.

Mai întâi se răspândi știrea cum că oștile perșilor porniră în puhoi mare spre apus cu gândul de a cuceri cetățile cele multe de la mare. Regele Agatos, aflând aceste știri, își pregăti oștirile și instală grosul lor în trecătorile dintre munți ca să împiedice năvălirea perșilor în țara sa.

Așa după cum se zvonise, oștile perșilor nu întârziară să apară la hotarele țării lui Agatos. Au apărut în șiruri nesfârșite și își făcură tabără chiar în preajma oștilor lui Agatos.

Câteva zile la rând cele două oștiri s-au tatonat reciproc, dar au rămas față în față, neîndrăznind niciuna să declanșeze marea ofensivă. Numai că, în timp ce tabăra regelui Agatos rămânea constantă, atâta câtă era, cea a perșilor se tot înmulțea de la o zi la alta. Apoi se porniră luptele. Și nu se poate spune că oștile lui Agatos nu se luptară vitejește pentru apărarea trecătorilor.

Totuși, cetele de oșteni aflați în slujba lui Agatos se răreau, pe când cele ale perșilor creșteau într-una. Luptele deveniră dârze, asalturile călăreților au fost cumplite, carele de luptă se izbeau, se răsturnau, caii nechezau și o luau razna peste câmpuri.

Dar oștile perșilor găsiră și alte poteci și se strecurară în număr mare în spatele trecătorilor. Oștenii lui Agatos au fost încercuiți, înfrânți și se risipiră care încotro, cei mai mulți găsindu-și sfârșitul în acele tragice bătălii.

Puhoiul călăreților perși cotropeau întreg câmpul de luptă, copleșind cu numărul lor toate cetele oștirii lui Agatos care încercau să se retragă. Satele și câmpurilor regatului au fost cotropite, jefuite, arse, iar nefericiții locuitori care mai scăpaseră cu viață s-au împrăștiat în lumea mare.

În cetate se știa încă prea puțin despre dezastrul oștilor lui Agatos. Mulți mai credeau că luptele se mai dădeau cu îndârjire pe undeva. Totuși, cetatea fusese bine pregătită pentru apărare, în eventualitatea că perșii vor ajunge chiar sub zidurile ei. Se știa că acest război va fi unul lung și crâncen. Locuitorii cetății mai nădăjduiau ceva sorți de izbândă. Regele Agatos însuși, aflând dezastrul oștilor sale, veghea cu neliniște câmpul dinspre miazănoapte de zidurile cetății. Spera să vadă apărând în zare măcar mici rămășițe din oștirea sa, care ar fi trebuit să se refugieze la adăpostul zidurilor cetății. Dar în loc de oșteni, spre cetate soseau cete de țărani înspăimântați, cu copii și cu vite, implorând adăpost. Pe cât a fost cu putință, regele le-a îngăduit acestor nefericiți să fie adăpostiți în cetate, deși, la drept vorbind, ar fi preferat ca în locul acestor guri în plus de hrănit și de păzit, să fi adunat în cetate mai mulți apărători.

Bătrânul Meneus își luă în serios rolul de apărător al cetății. Își orândui ostașii pe meterezele zidurilor, mai ales în preajma porților dinspre intrarea în oraș. De asemenea, avusese grijă să sporească numărul străjilor în preajma templelor și palatelor regelui. Paza vigilentă era strict necesară, pentru a preveni faptele unor uneltitori care ar fi putut prilejui multe nenorociri cetății.

Meneus îi încredință lui Adoris și oamenilor săi un rol de seamă în apărare, anume păzirea porții mari de la intrarea în cetate. Avea mare încredere în virtuțile și devotamentul lui, deși ar fi vrut să-l menajeze mai mult. Dar la ce ar fi folosit să-l cruțe, dacă perșii ar pătrunde în cetate iar locuitorii Atalyei ar cădea în mâinile lor?

În fața primejdiei templele nu au rămas nepăsătoare. Preoții nu mai pridideau să aducă jertfe zeilor și să rostescă vorbe de încurajare sutelor de nefericiți ce-și căutau alinare și speranță în rugăciunile lor.

Piratos, slujind în templul lui Zeus, făcea la fel, deși cineva mai atent ar fi putut să-și dea seama că era mai degrabă o prefăcătorie decât un lucru adevărat efortul lui de a încuraja lumea. Urmărea atent toate mișcările și dispozițiile regelui, ori de câte ori acesta venea în templu pentru a implora zeii să-i salveze cetatea și ce a mai rămas din regatul său.

Regele cugetase îndelung asupra mijloacelor prin care își putea apăra cetatea, în pofida faptului că perșii, înainte de a ajunge la granițele țării sale, cuceriseră multe țări și cetăți, unele din ele chiar bine apărate. Spera încă să primească ajutoare din țara Lycaoniei ori din țările prietene de peste mări cu care, desigur, și-ar spori șansele să reziste și chiar să-i înfrângă pe dușmani.

S-a gândit chiar și la posibilitatea refugierii pe mare, folosind numeroasele sale corăbii din port. Dar asta ar fi însemnat lașitate curată, abandonarea în mâna dușmanilor a tuturor templelor și palatelor sale atât de sârguincios zidite, pe care hoardele perșilor le-ar preface degrabă în ruine, dărâmând și trecând totul prin foc. Era decis să apere cu orice preț rodul strădaniei sale și a poporului său, căci pentru el nici nu exista altă rațiune decât aceea de a-și apăra, chiar și cu prețul vieții, tot ceea ce era proprietatea lui.

Piratos jubila în sinea lui văzând cât de pios devenise regele în ultimul timp, de când cetatea Atalya era amenințată să fie cucerită de perși. Abia aștepta un prilej de a-și da arama pe față, să treacă fățiș de partea dușmanului. Abia atunci răzbunarea sa va fi completă. Și nu se putea spune că speranțele sale erau deșarte, de vreme ce primise de curând un mesaj încurajator din partea "Amicilor de la Răsărit", mesaj care suna astfel:

"Ajută-ne să-l răsturnăm pe regele Agatos. Perșii te vor ocroti și te vor așeza bazileu pe tronul cetății Atalya, căci meriți din plin și ne-ai fost de mare ajutor până acum. Fă deci mai departe tot ce poți ca să ne ajuți să cucerim cetatea.
Nu uita că «Amicii de la Răsărit» au nevoie de tine!"

Nu se putea afirma că Piratos se încredea prea mult în perși, însă flatat într-atât pentru serviciile pe care le aducea acestora, se simți nespus de măgulit de ispititoarele promisiuni ale străinilor. Cu mintea sa vie și iscoditoare, apreciase deja că resursele apărării cetății Atalya, în cazul unui asediu, erau foarte puține și simțea coarda neliniștii întinsă la maxim. Ce ar fi putut face totuși ca să destrame cât mai repede baza de apărare a orașului? Chibzui adânc la acest subiect, timp de câteva zile și, în sfârșit, se decise să ticluiască perșilor următorul răspuns:

"Ce îmi cereți voi este greu de înfăptuit, iar eu îmi risc viața! Totuși, răsplata pe care mi-o făgăduiți mă ispitește atât de mult, încât m-am decis să vă ajut în orice condiții și nu mă voi simți răzbunat pe deplin, dacă nu-l voi vedea pe îngâmfatul de Agatos alungat de pe tronul său.
Mă bazez pe următorul plan: să strecurăm în cetate niște presupuși refugiați din Antiohia, scăpați de naufragiu, care să scoată vești despre corăbii nenumărate ale voastre care se apropie de portul cetății Atalya. Ar fi de așteptat ca vestea asta să stârnească mare panică în cetate”.

Pesemne că pentru perși nici că se putea găsi o idee mai potrivită, de vreme ce, a doua zi, fuseseră pescuiți în mare trei inși agățați de o barcă spartă și care se căzneau să ajungă la țărm. Cei trei presupuși naufragiați aveau graiul și hainele ce aduceau cu ale unor cetățeni din Antiohia. Începură să înșire prin port o poveste tragică despre o corabie fugită din Antiohia în flăcări, care a rătăcit timp de mai multe zile pe mare și care, distrusă de furtună, s-a scufundat și numai cei trei reușiseră să se salveze. Descriau cu groază dar și cu multe detalii pădurile de catarge ale corăbiilor persane pe care le văzuseră îndreptându-se spre apus și care, din moment în moment, amenințau să acosteze pe țărmul Atalyei.

Groaznica poveste fusese ascultată de mulțime cu gura căscată. Naufragiații au fost duși de îndată în cetate unde li s-au alăturat celorlalți refugiați antiohieni. Aceștia reamintindu-și împrejurările tragice prin care trecuseră înainte de a fugi din cetatea lor pârjolită, se cutremurară de groază auzind că perșii se îndreaptă cu flota lor spre Atalya. Un atac al perșilor de pe uscat ar mai fi dat încă niște șanse dar unul de pe mare le-ar fi năruit și cea mai mică speranță de salvare. Înspăimântați, se înfățișară la regele Agatos implorându-l să fie lăsați să plece din cetate, împreună cu corăbiile pe care veniseră ca refugiați, spre alte tărâmuri mai sigure, acum cât mai era încă timp.

Regele nu se gândi să-i oprească. Cele două corăbii au fost pregătite de plecare, încărcate ochi cu refugiații antiohieni, apoi au pornit în voltă pe marea care încă era în stare să le asigure liniștea.

Dar pânzele mari și albe ale celor două corăbii ce se îndepărtau de țărmul nesigur al Atalyei fuseseră doar niște scântei care au reușit să aprindă spiritele și să amplifice și mai mult neliniștea locuitorilor din ținut. Amenințarea cu invazia perșilor de pe mare reușise să stârnească atâta patimă încât forfota devenise de-a dreptul insuportabilă. Așa se face că, în noaptea care a urmat, câteva corăbii se făcură nevăzute la dosul întunericului cu întregul lor echipaj și cu o mulțime de pasageri adunați ad-hoc pe ele în mare taină. Fuga pe mare molipsi întregul oraș, înspăimântat de iminența unui dezastru, așa că, până în dimineața zilei următoare n-a mai rămas nicio singură corabie în port. Doar ici-colo se mai vedea vreuna abandonată, împotmolită lângă maluri. Dispăruseră totodată și o bună parte dintre cele mai neînsemnate ambarcațiuni.

Nu putea stăvili nimeni nebunia celor care fugeau, care se agățau disperați de orice corabie, de orice barcă, căutând să-și salveze viața și cele câteva bunuri agonisite cu trudă.

Nu se poate povesti îndeajuns jalea celor rămași în cetate, în portul pustiu, fără nicio corabie. Cine va mai apăra portul? Numărul și așa mic al apărătorilor scădea și mai mult. Chiar și oștenii de pe ziduri se răriră îngrijorător de mult.

La două zile de la fuga corăbiilor, din înălțimea turnurilor cetății începură să se vadă în depărtare nori de praf. Apoi trâmbele de praf se mutară în câmpiile din fața cetății și, în scurt timp, începură să se ivească cete mari de călăreți apropiindu-se de zidurile cetății. S-au oprit însă nu departe de ziduri și au descălecat să-și întindă taberele. Din spatele lor soseau alte cete, umplând toată întinderea câmpiei din fața cetății.

Cei din cetate au ferecat bine toate porțile. De acum înainte aceste porți nu mai trebuiau să permită nimănui să intre sau să iasă!
În dimineața zilei următoare asediul cetății a început. Puhoiul oștilor persane s-a năpustit furibund spre porți și spre ziduri, aruncând potop de săgeți, sulițe și pietre. Încercară să deschidă porțile izbindu-le cu catapulte puternice. Însă nu avură succes, căci zidurile și porțile erau înalte și groase, puternice și rezistente iar apărătorii de pe crestele lor își făceau datoria cu prisosință, aruncând ploaie de săgeți, sulițe, pietre, smoală sau apă clocotită. Perșii au înțeles că lupta va fi mai grea și mai îndelungată decât au sperat, așa că s-au retras de sub ziduri în tabere, așteptând noi soluții și noi ordine.

(va urma)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!