Să moară iepurele





Întuneric, întuneric, umed, tulpini de ierburi, reavăn, întuneric, o străfulgerare, inima bate mai tare, atenția sporește, umed, moale, întuneric, întuneric …și apoi o lumină mare, o explozie de lumină lăptoasă care cade ca o plasă grea de sîrmă argintie. Nemișcare.
„Acum calc pe asfaltul străzii, ia să fac un pas și pe bordură, să mai prind și trotuarul!”gîndea calul și spinarea lui se arcuia și se mlădia sinuos. Apoi își spunea „Uite un capac de canal, să fiu atent să nu îmi prind copita în el!” și trecea cu totul pe trotuar încîntat că fiecare lovitură de copită spărgea tăcerea.
Eu gîndeam „Astăzi este ziua mea de naștere. Ar trebui să chem ceva prieteni, ceva cunoscuți, pe cineva, să fac un chef, să nu las să treacă ziua asta așaaaa, ca oricare. Este, totuși, un moment de seamă. Mi-am amintit de o vorbă, care spunea...zicea că...
Calul plictisit parcă de sunetul potcoavelor lovite de asfalt o apuca pe dunga de iarbă de pe lîngă drum. Își spunea “Numai bine mi se mai relaxează încheieturile. Pămîntul e moale ca o pernă.” Ofta și își repeta că îl cam doare piciorul drept din față, poate de la vreme și prea cară el pe te miri cine. Își spunea “Mai merg ce merg și mă opresc. Nici jăratec, nici iarbă înrourată, numai blocuri și borduri, betoane și asfalt.M-am cam săturat!”
Eu îmi spuneam”E ziua mea, e adevărat, dar ce să însemne aceea: Ziua Mea !? E ziua tuturor, așadar a nimănui, ia să mai las eu la o parte orgoliul ăsta.Trec zileel și mai apoi anii, ah, Timpul, inefabilul Timp, praful morții...Totuși, se spune că în fiecare an de ziua nașterii tale să intri și să faci curat în încăperea în care te-ai născut.Adică un chef!”
Calul fornăia “Obosesc ușor în ultima vreme! S-au adunat anii în urma mea ca lemnele într-un car pe care îl trag tot mai greu pe un drum argilos. Oare nu ar fi vremea să îl trîntesc pe ăsta de pe spatele meu? Să am eu iar un nărav, să fiu nărăvaș, ca altădată! Hm, mai bine nu! Asta ar cere un efort. Mai bine așa, la pas, pas după pas, cu capul plecat, cu mușchii puțin încordați și acum mai relaxați, mai relaxați....”
S-a poticnit și m-a zdruncinat atît cît să se întîmple: mi-am amintit instantaneu ce visasem cu o noapte înainte. Se făcea că eram în casa părintească de pe malul pîrîului și pe cer jucau lumini dintre cele mai ciudate, adunate în formele unor meduze cosmice care se apropiau fermecător dar amenințător de pămînt. Am privit cerul fascinați și curioși – eu părinții și cei trei frați - dar treptat a pus stîpînire pe noi teama, pentru că entitățile acelea se apropiau de pămînt ca la o invazie și am intrat în casă.Am auzit pe cineva urcînd pe scara exterioară spre camerele de la etaj pînă în dreptul ferestrei ca pentru a asigura zona. Apoi am auzit ușa de la intrarea de la parter și am zărit o siluetă care făcea același lucru ca și cel de la etaj. Deodată ușa încăperii din față, de la parter, în care stăteam cu părinții și frații s-a trîntit la o parte și în casă a intrat un ins înalt îmbrăcat cu o haină lungă de piele. A făcut cîțiva pași ca pentru a se asigura că totul e în ordine în vreme ce în urma lui a intrat un al doilea, echipat la fel care a făcut aceeași asigurare pentru partea dreaptă a încăperii împietrind ca o statuie de pază lîngă masa cu televizorul. Pe ușile larg deschise în urma lor a intrat cu pași mari, grăbiți un al treilea, mai înalt decît primii doi. El s-a întors odată prin mijlocul încăperii și noi, cei din casă am primit brusc și plenar convingerea că El este Dumnezeu. O teamă mare a cutremurat aerul încăperii și această convingere ne-a făcut pe toți șase să cădem în genunchi, eu cel mai aproape de locul unde El acum stătea. Cînd m-am prăbușit lîngă podea și am plecat privirea, am văzut că era încălțat cu cisme înalte de piele, murdărite de lut galben. Am căzut cu toții în genunchi – mama, tata, frații mei - ca secerați convinși că sîntem vinovați și că trebuie să ne cerem iertare. Convingerea că Dumnezeu era Acela și că trebuia să cad în genunchi cu frică și recunoștință era încă prospătă în mintea mea. E ca și cum - în absența băuturii - simți gustul vinului în gură cu toate aromele, buchetul și ceva în plus. Dumnezeu – atîta cît am apucat să îl văd cu coada ochiului în fracțiunea de secundă de dinaintea căderii în genunchi - era un tip înalt, bine legat, tuns foarte scurt, cu o față puternică, nebarbierită, care juca pe lîngă el o șubă mare gri-albăstrie, căptușită cu blană de oaie. Nu am mai îndrăznit să ridic privirea și...și...filmul s-a rupt, amintirea visului a dispărut.... Mai rezona doar senzația că Dumnezeu mai era cu încă doi tipi, unul care păzea la fereastră și unul care a rămas dincolo de pragul ușii deschise. A rămas din tot visul doar senzația aceea stranie dar copleșitoare că El era Dumnezeu și felul cum s-a întors o dată printre noi în mijlocul încăperii.Ah, da, cred că și plecarea, cu ușile trîntite în urma Lui, în urma lor.
Hm, ciudat, mi-am spus, a fost prima dată în viețișoara mea ponosită cînd l-am visat pe Însuși Dumnezeu și El nu era deloc cel din orice imagine văzută anterior prin biserici sau în artă. De unde convingerea că era El ?? Desigur, chiar de la El!
Am ajuns în fața blocului și potopit de așa senzații am decis să fac o faptă bună și m-am șters îndelung pe tălpi pe grătarul de la intrarea în scară. Calul a stat nedumerit. Ei, calul...!Hai s-o lăsăm așa pe asta cu calul… Eu merg dintotdeauna pe jos, nu am avut niciodată vreun cal și ăsta despre care a fost pînă aici vorba nu avea decît să dispară așa cum a apărut. Am luat liftul pînă la etajul trei pentru că vroiam să mă răsfăț. În fond era ziua mea.
Ajuns acasă mi-am aruncat hainele care pe unde și am dat drumul radioului. Îmi place să ascult radioul și să dau replici celor care îmi vorbesc de acolo, din micuțul obiect. Ei încearcă să mă facă să cumpăr cîte ceva și eu refuz, mă trimit ba la o adresă, ba la alta și eu nu vreau să mă duc, îmi spun ce s-a mai întîmplat în lume și eu mă fac că nu îi cred. E foarte interactiv.
Cînd a sunat prima dată telefonul am avut gustul dezastrului pe gingii și mi l-am spălat cu un glonț de țuică. Acesta m-a încălzit suficient ca să îl invit la mine pe cel cu care am vorbit. Am mai tras cîteva țuici și nu am mai refuzat pe nimeni, ba chiar am dat eu însumi cîteva telefoane ca să vină oameni sau, mă rog, ce erau ei, ce se credea fiecare.
Am hotărît să fac cheful în aripa de nord a apartamentului, cea de sud fiind cu totul și cu totul de beton. Au ajuns la mine: un campion de alpinism cu un picior în gips, două lesbiene cam trecute, un fost pictor de tablouri mari, un rocker vestit cu prietenul lui, un basist care a intrat greu în casă tîrînd chitara și o boxă pe care le purta ca pe două organe externe, un actor ratat care avea un viitor incert ca regizor. De ăștia... Oameni, cum spuneam, sau ce și-or fi imaginat ei că sînt.
Cheful a început ușurel și a luat amploare din aproape în aproape, cum se întîmplă. Lumea se simțea bine pentru că majoritatea oaspeților băuseră doar băuturi alese de ei înșiși, aduse – chipurile - drept cadou, adică din cele care le conveneau și le plăceau lor.
Imediat ce basistul s-a apucat să inducă vibrații grave cu boxa lui, rockerul s-a întins pe parchet și prins a sforăi pentru că venea de la alt chef. Lesbienele s-au apucat de-un joc cu cărți de tarot ca și cum ele făcuseră cam tot ce se putea face și își spuseseră tot ce se putea spune, în vreme ce alpinistul îi explica pictorului abstract cam cum se urcă o stîncă în mîini și cît de puternice îi sînt degetele.
Fețele oaspeților erau recognoscibile și discuțiile întrucîtva inteligibile deși vorbeam despre idealuri și viața veșnică – adică despre toate cele nepieritoare - cînd a intrat în casă unchiul meu și prin postura lui impozantă a făcut liniște în bestiarul din apartament.
-Iată nepoate, darul meu pentru ziua ta! a zis răspicat el hohotind prin barba lungă și stufoasă ca un Moș Crăciun rătăcit în primăvară.
Am uitat să menționez că întîmplarea pe care mă străduiesc să v-o povestesc avea loc taman în noaptea echinocțiului de primăvară, pe dunga securii lui Martie, între a douăzecea și a douăzecișiuna dintre zilele lunii.Noaptea din ziua mea.
Așadar a zis chestia asta unchiul meu și a trîntit pe masă un iepure mare, o sălbăticiune gri, speriată, care a ocupat centrul mesei.
-E darul meu! a mai hohotit el. O să vă fie foame, știu cum e la chefuri, să aveți ce mînca!
-Dar tu nu ești vînător..., am îngăimat eu
-Nu ca oricare! a mai grohăit unchiul. Pe ăsta l-am prins în faruri. Știi cum a stat? Uite așa a stat! Drept în lumină. Ca o statuie! ! L-am luat ca din oală și am zis să ți-l aduc ție! E tatăl iepurilor! Uită-te la el, numai fibră, numai mușchi! Sălbăticiune! Are în el toată dulceața mugurilor, a pămîntului necălcat, a pădurii care se trezește! Vă las! Poftă bună la toată lumea, iar tu nepoate, să ne trăiești la mulți ani!Veșnic!
Unchiul m-a pupat zgomotos și a dispărut iar iepurele a captat atenția adunării: ce urechi lungi și mătăsoase are, ce mușchi atletici, dacă ar fi bun de friptură sau de ciorbă, ce rețete culinare știm, care ce a mai mîncat dintr-un iepure și cînd.Tot felul de remarci s-au făcut asupra constituției și existenței iepurelui pînă cînd pofta a ajuns la apogeu toți au început să saliveze văzînd în el doar friptura și jumările.
Am hotărît că ne era foame și că trebuie să facem ceva cu iepurele dar, în absența unui profesionist și știind că iepurii se tînguie îngrozitor la tăiere, am zis că ar fi bine dacă… l-am arunca de pe balcon. Cum eu stau la etajul trei izbitura i-ar fi fost fatală și apoi am fi putut trece la executarea lui.
Ne-am împărțit în două echipe – una a coborît să îl recupereze iar cei rămași am ieșit în balcon să îl aruncăm. Cei de jos erau tot mai nerăbdători iar noi, cei de sus eram tot mai nedumeriți pentru că nici unuia nu îi venea să dea cu iepurele de asfalt.
„ Pune tu mîna, prinde-l! hai, aruncă-l”, erau îndemnuri care nu își găseau eroul. La un moment dat am strigat spre cei de jos:
-Păi da, că vouă vă e ușor, voi nu o să aveți nici o vină, nici o responsabilitate. Aduceți sus un cadavru și cu asta, basta!
-Bine, bine, a zis unul de jos, hai să schimbăm locurile că se vede că voi nu aveți curaj.
Am schimbat locurile și noi, cei de jos ne-am aprins țigări așteptînd să vedem ghemotocul zburînd și să auzim bufnitura. Auzeam doar strigătele și rîsetele celor din balcon și aceleași îndemnuri disperate și fără urmări.
A trecut un om care era mai beat decît noi și ne-a întrebat ce facem. A părut foarte mulțumit cînd a auzit că așteptăm căderea unui iepure din cer, de parcă zona aceea avea notorietate în astfel de fenomene.
Ne-am terminat țigările și zgribulind ne-am zis că e mai bine să urcăm pentru că echipa de pe balcon nu e de ispravă. Numai ce am intrat în scară și am auzit o bufnitură care ne-a făcut să dăm iar iama afară. Tot uitîndu-se după iepuri zburători bețivul a căzut în șanț. Ne-a făcut semn cu mîna că nu e nici o problemă, că totul e în ordine și noi am urcat.
Ne-am apucat să povestim despre curaj, sacrificiu, moarte, reîncarnare și tot felul de astfel de subiecte legate într-un fel sau altul de personalitatea iepurelui, despre foame și despre ce ar fi trebuit sau ar trebui să se întîmple, timp în care ne-am apucat să bem gospodărește, adică tot ce mai era prin casă, pentru că băuturile la alegere se cam duseseră. Þuică, țuică fiartă cu secărea rămasă de la o nuntă, o juma de sticlă de Uzo adusă cine știe cînd de prin Grecia și folosită ca apă de gură, afinată în care afinele fuseseră spălate de vreo trei ori cu spirt, cum spuneam, de toate.
În aceste condiții discuțiile au urcat mult și destul de brusc spre subiecte ca: arta supremă, scopul vieții și sensul destinului uman pe Terra, forme inimaginabil de eficiente de a face bani, posibilitatea colonizării altor planete, păstrarea sănătății Terrei.
Oamenii s-au amestecat și ei, ca băuturile și ceea ce credeau că sînt a devenit simplul fapt să sînt. Eu bunăoară am adormit cu capul pe masă cîteva ceasuri și cînd m-am trezit toți erau prinși în pînzele țesute de somn. M-am ridicat și am străbătut Pădurea Adormită spre ușa deschisă a apartamentui și – nu știu prea bine de ce –mi-am continuat drumul spre hol și casa scărilor. Lăsam ceva în urmă dar mă gîndeam că o să și dau de ceva. Iepurele plecase desigur pe acea ușă deschisă și căutarea lui îmi dădea un fior de aventură, de ceva nou ce urma să se întîmple. Am părăsit blocul și am luat-o spre marginea orașului. Am trecut atent, cercetînd fiecare umbră mișcătoare prin parc și la un moment dat mi s-a părut că aud zgomot de copite ca și cum un cal masiv trecea pe aleea dinspre rîu. Deodată am văzut o țopăială pe pod și m-am grăbit într-acolo. De pe podul arcuit am mai zărit umbra aceea săltăreață dincolo, pe celălalt mal și am urmărit-o cum se pierde între tufele de sub un neon de la liziera pădurii.
Un mare val de frig, venit pe albie tocmai de la munte, m-a făcut să mă simt gol, dezbrăcat și m-a făcut să mă opresc. Oare ce căutam eu acolo, la mijlocul podului, în întuneric, frig și singurătate? Ca o statuie șlefuită de curentul rece și întunecat al albiei mi-am dat seama – dintr-o dată și pentru prima dată - că în acea noapte împlinisem treizeci și trei de ani. Treiștrei. Și nu eram eu Eroul, nu eram eu Sfîntul, nu eram eu Făt Frumos. Nu exista nici un cal și iepurele trecuse rîul. Trec anii, se duc ca pe apă, toate se schimbă - timpul o ia la fugă și nu-l mai poți ajunge. Ah, Timpul, praful ridicat de caleașca de fier a morții…
Ce să fie dincolo? Am mers mai departe și după ce am trecut rîul care curgea cenușiu, stînd sub neonul sub care am zărit iepurele mi-am dat seama: o lumină mare deasupra și libertatea de a pleca. Umed. Umed, rece, întuneric, mai întuneric, întuneric deplin. Miros de ierburi, tulpini aspre, reavăn, jilav, alte cîteva salturi printre tufișuri și apoi liniștea înaltă și întunecată a pădurii.Viața, viața, viața!