Îmi spunea deunăzi, când l-am vizitat, un tip doxat în inginerie genetică, dar cu internări repetate la numărul nouă,că știe secretul cum să facă un inorog, însămânțând o iapă, zice el, artificial cu sperma unui rinocer, doar că nu-i dau voie dușmanii în laborator să poată restructura genele ADN-ului rinocerului.
Milă de el îmi era dar exuberant în convingere văzându-l m-am dat mai aproape șoptindu-i: - Din copilărie se ține de mine un vis că pot să zbor. S-ar putea, dacă-ți dau din preajma buricului niște celule să-mi faci o clonă cu aripi?
S-a uitat în stânga, în dreapta, în pământ și la cer, a pus degetul la gură să tac apoi i-am auzit cuvântul fierbinte-n ureche: - E nevoie de-o ouăsferă. De la ce vrei, lebădă, albatros sau vultur pleșuv? Acum ce învârți? - Sunt tânăr pensionar, n-am altceva mai bun de făcut decât să trăiesc și, ca să nu mă plictisesc scriu poezii. - Ești al meu, zice el.Poet. Peeeerfect. Lebădă ești fiind poet printre gâștele oameni și albatros însingurat în zboru-i prelung și vultur pleșuv... - N-ar fi mai bine zăgan, zic eu, gândurile-mi sunt vii nu... - Fie zăgan, zice el, că ești din neam carpatin. E totuși o treabă mai cu dichis, dar mă prind. Om, lebădă, albatros și zăgan. Poet. Vrei să fii în înalt, să cuprinzi cu ochii în drag munții și văile și pe deasupra de spargeri de val, maiestos, cu aripe albe să zbori. Cerul, pământul și apa fie-ale tale... - Și, îi zic eu, timpul se cam strânge la par, mai prind o șuietă cu clona?
-Lebede sunt, zice el, de albatros facem rost, mai greu e cu zăganul dar, se zice, că-i iar pe vârfuri de munte în steiuri. E octombrie, noiembrie-i scurt și iarna pare a fi cacealma cu încălzirea globală... În primăvară, mai zice, eu plec, din trei să fac doar un ou...

Doi zdrahoni cu halate albastre l-au prins lângă gard. I-au tras cu greu peste cap cămașa cu mânecile lungi. Dădea din mâini. Părea o pasăre cu aripile frânte până mânecile i-au fost prinse și legate la spate.
L-au luat. A întors capul. Ochii-i largi luminau candid un chip schizoid: - La primăvară... mă țin de cuvânt... Să știm numai noi... Am împreunat policele de la opozabil cu arătătorul zicându-i OK! Era fericit. Mic de statură pășea țanțoș. Poate credea că e Napoleon cu generalii la braț...

........................................................

Strâng din dinți și dinții mă dor. Singur într-o țară-n ruină. Gura, chiar dacă gustă, fluieră, mănâncă, sărută,e totuși un vagin prin care se naște cuvântul.
Îmi vin în minte cuvintele de început din Evanghelia după Ioan și totuși de ce pe sufletul meu cade bruma?

............................................................

Eu știu ca degeaba visez, că nicicând n-am să zbor și mă-ntreb dacă nu e el mai fericit că mai speră,
acolo unde e, la numărul nouă...