agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-11-04 | |
CENTENARUL CLONELOR
Mi-ai clonat ființa Mi-ai clonat sentimentele Mi-ai clonat gândurile Mi-ai clonat clona Suntem șase miliarde de clone Născute din același cuvânt Purtând același război De menținere a propriei Identități (Ionuț Caragea) Partea I - Renaștere Vagonul metroului este plin de oameni. De toate națiile, de toate culorile. Vorbesc. Vorbesc prea mult. Aruncă ziarele pe jos. Își lasă cutiile de Coca-Cola pe scaune. Horcăie. Scuipă. Înjură. Brusc, m-aplec și mă lipesc cu fața de podea. Mă privesc mirați. Ei cred că-s nebun. Sau vor să creadă că-s mai nebun decât ei. Din față se-aude un sunet ascuțit. Privesc. Un fir metalic înaintează cu viteză și taie totul în cale la înălțimea de-un metru. Jumătăți de cadavre pretutindeni. Sânge. Deschid ochii. Totul s-a petrecut într-o fracțiune de secundă. Acum e liniște. Ajung pe plajă. Oameni de toate națiile, de toate culorile. Vorbesc. Vorbesc prea mult. Stau la soare. Pute-a transpirație și a creme. Își aruncă gunoaiele pe nisip. Își lasă jegul în apă. Urinează. Băieții vorbesc despre sex. Sex la greu. Uite-o p’aia ce fund are. Uite-o p’aia ce balcoane are. Două babe slinoase se holbează la slipul unui tânăr. Sunt ca două văduve negre ce-și așteaptă prada în plasă. În imaginația lor, tânărul e stors până la ultima picătură de sânge. Îmi vine să vomit. Închid ochii. Număr până la zece. Au trecut 100 de ani. Tăcere. O grămadă de oase stau întinse pe cearceafuri. Valurile mării îmi ating tălpile. Ajung acasă. Părinții se ceartă. Își aruncă cele mai grele cuvinte. Vecinii bat în calorifer. Asta-i enervează și mai tare. Mă-ntreabă de ce-am fugit de la școală. Se-apropie de mine. Sunt doi monștri pregătiți să ucidă din pură plăcere. Îmi cer carnetul de note… Nu mai suport. Oriunde mă duc, oameni de toate națiile, de toate culorile. Vorbesc. Vorbesc prea mult. Îmi închid ochii. Caut. Caut departe și cineva îmi răspunde. Încet. Ca o șoaptă. Îmi vor trimite-o navetă gălăgioasă. Și oameni fără chip, îmbrăcați în halate albe, mă vor clona. Numele meu este Ionuț Caragea. M-am născut în România. Tot aici voi muri, într-un accident de mașină. Tot aici va pieri și dragostea vieții mele, Nicole. Numerologul nu s-a-nșelat niciodată. Nu mi-a mai rămas foarte mult timp. Totul se reduce la timp. Timpul a devenit afacerea mileniului. Companiile de asigurări vin care mai de care cu oferte mai avantajoase. Cât valorează o zi din viața unui om? Grea întrebare. Bursele fluctuează. Azi poți vinde la un preț bun, mâine poți pierde totul. Inteligența, memoria, capacitatea fizică, totul se măsoară în timp. Cât vrei să știi, la cât ești dispus să renunți. Timpul perisabil. Timpul dur. Timpul fluid ca sângele. Timpul care trece din mână în mână. A-ți da timpul sau a-ți da un rinichi. Onoarea de a lupta pentru timp. Virtutea de a prețui timpul. Crima de a fura timpul. Stau în fața oglinzii. Mă gândesc la viitor. Viața mea urmează cursul firesc al prezicerii. Voi aștepta. Profund relaxat. Cu pixul în mână. Voi scrie povestea vieții mele. Dar și poveștile vieților care vor urma după ea. Partea a II – Vise și amintiri de împrumut Ionuț Caragea nr. 2 se afla în Oradea, la etajul al III-lea al unei clădiri de pe strada Cerbului, și încerca să modifice codul GUI al jocului „Half Life Forever”. Deodată, Cristi, vecinul său de la etajul 7, îl sună pe telefonul consolei holografice și îi spuse să privească pe fereastră: - Aceea nu este fosta ta prietenă? Ionuț rămase blocat pentru câteva secunde. Apoi coborî val-vârtej pe scări și alergă după Nicole, ajungând-o din urmă. - Nicole, Nicole, ce faci aici? Te-am văzut pe fereastră și-am vrut să te salut. A trecut atâta timp... - Bună, Ionuț! Ce să fac... nimic special. M-am mutat în zonă, lângă maternitate, și lucrez într-un bar de noapte. Tu ce mai faci? - Eu... lucrez pentru Sierra. Mai ții minte jocul „Half Life Forever”? Încerc să-l adaptez la noua realitate virtuală, se lăudă Ionuț, prinzând curaj și încălcând totodată protocolul de confidențialitate al companiei pentru care lucra de numai trei luni... - Nu te mai ocupi de povestiri? îl întrebă Nicole, amintindu-i motivul despărțirii lor... - Știi, povestirile le-am lăsat de mult timp... Trebuia să fac ceva să-mi câștig existența, minți Ionuț care încă mai scria după lăsarea nopții, trăind într-o lume numai și numai a lui, ruptă și de lumea exterioară, dar și de lumea artificială „Second Life” care invadase toate locurile unde exista Internet și conexiune Wireless. Cum ar fi putut să renunțe la scris, tocmai atunci, când viața sa sumbră căpătase accentele dramatice ale unei apocalipse? Ce altceva putea face în lumea în care oamenii își umpleau viața cu minciuni, iluzii și nimicuri devoratoare de realitate? - Mă bucur pentru tine! îi răspunse Nicole, readucându-l la realitatea visului amestecat cu frânturi de viață… - Pot să te țin în brațe? schimbă Ionuț subiectul, întocmai ca un copil mic, nemairezistând propriei sale dorințe. Apoi, fără să aștepte răspunsul, o strânse la piept cu toată forța... ...Se trezi la ora 2.54 a.m., cu ochii fixați pe ecranul consolei holografice. Ce coșmar! De ce i se întâmpla tocmai lui așa ceva? De ce avea astfel de vise? În dimineața următoare, la fel cum fiecare copil lăsat în orfelinat vrea să-și regăsească părinții pentru a le pune inevitabila întrebare „de ce?“, decise să afle mai multe despre originalul său. Păși hotărât pe treptele corporației Clonex și intră în biroul unei grăsune ce tocmai își pudra fața, încercând să-și acopere semnele unei clonări imperfecte. - Bună ziua, cu ce vă pot ajuta? - Bună ziua, aș dori să aflu mai multe informații despre originalul meu… Grăsuna îl privi ciudat, neînțelegând motivul pentru care… - Știți, e o chestie personală. Am unele gânduri care mă frământă zi și noapte și parcă nu sunt ale mele… - Ați raportat laboratorului de scanare neuronală? - Nu, nu am considerat că e ceva grav. E mai mult o curiozitate de-a mea. - Completați acest formular și așteptați. Un specialist va sosi curând și veți lămuri problema cu dânsul. Stătea față în față cu un tip care purta ochelari mici și rotunzi. Pe halatul albastru avea un ecuson pe care era scris Dr. Otto Rasmund, compania Clonex. - Așadar… domnule Caragea, spuneți că aveți unele gânduri… - Sunt ca niște flashuri în care am o familie, am o nevastă, o fiică… Fiindcă eu sunt o clonă, bănuiesc că este vorba despre originalul meu. Îmi puteți spune mai multe? Cercetând dosarul Caragea, doctorul Rasmund îi răspunse: - Dorinţa expresă a originalului dv., înainte de a trece în neființă, a fost să-i rămână vii câteva amintiri. Nu putea accepta că toate gândurile, toate clipele frumoase petrecute cu cei dragi, se vor pierde ca și când n-ar fi fost. - Și cu mine cum rămâne? - Îmi pare rău, problema aceasta o puteți rezolva numai cu fiica dânsului. Există o clauză de împuternicire peste care nu pot trece. Dacă ea este de acord, vom șterge acele amintiri. Se întoarse acasă oarecum dezamăgit. Trebuia să meargă la Montreal, pentru a vorbi cu Ana-Maria, dar slujba îl ținea pe loc. Fragmente din vis îi reveniră în memorie. Își puse consola și accesă motorul de căutare „Oradea inside”. Apoi căută numele Nicole și numele barului de lângă maternitate. Imaginea ei îi sări în ochi. Nu-i venea să creadă! Ea chiar exista! Și muncea la numai doi pași de el! Simțea cum unei părți însemnate din el i se mai oferea o șansă. O parte dotată cu suflet și amintiri. O parte care nu murise niciodată. Bătăile inimii deveniseră niște tic-tac-uri asemenea bombelor cu defragmentare, împroșcând cu așchii de sentimente chiar și în cotloanele cele mai întunecate ale sufletului. Simțea cum se poartă în el bătălia dintre omul ce iubise o ființă și omul care se împotrivea amintirilor reziduale, pentru a-și trăi propria viață… Poate că era un test. Sau poate că nu. Nu avea nimic de pierdut. Trebuia să stea de vorbă cu ea, chiar dacă acest lucru ar fi putut însemna o degringoladă totală urmată de scufundarea ineluctabilă în nisipurile mișcătoare ale abisului… Într-o cafenea de la marginea orașului Oradea, în care se distingeau câțiva gameri profesioniști și câțiva scriitori de duzină, aștepta un tânăr elegant, cu un mic ecuson la reverul costumului gri petrol. Avea părul blond, lung până la umeri, barba scurtă și ochii albaștri. Afară ploua încet, întunericul cucerea strada, iar luminile reclamelor se răsfrângeau pe asfaltul umed, îndemnând la melancolie. Arar se vedeau oameni care treceau cu pasul grăbit, ascunși sub umbrelele lor negre sau colorate, iar umbrele lor de pe pereții vechi ai clădirilor de pe timpul imperiului Austro-ungar semănau cu niște creaturi terifiante venite fără invitație din lumile de dincolo de lume. La un moment dat se deschise ușa cafenelei, cu un zgomot cristalin de clopoțel, și intră o tânără doamnă cu părul negru și ochii migdalați de culoarea turcoazului. Aceasta privea consumatorii cu mișcări elegante de cap, ridicându-și ușor bărbia. Ionuț îi făcu un semn discret cu mâna, invitând-o la masă. Apoi, după câteva propoziții protocolare, deschise subiectul care îl măcinase în ultima vreme. Răspunsul ei veni ca o rafală nemiloasă de vânt peste praful amintirilor. - Eu nu te cunosc, Ionuț. Pentru mine nu ești decât un străin. Chiar dacă mă cheamă Nicole și semăn izbitor cu ea la înfățișare, nu înseamnă că mă comport ca ea, că am aceleași gânduri, că am aceleași amintiri. Dacă vrei să știi, am un iubit cu care mă înțeleg foarte bine. Și am și nenumărați androizi care nu mă vor părăsi niciodată. Nu ți-o spun ca să te rănesc, ți-o spun ca să te trezești la realitate, să mă lași în pace și să-ți trăiești viața. - Dacă vrei să te las în pace, de ce ai accesat datele mele prin intermediul consolei? - Eram curioasă, voiam să cunosc istoria originalului meu, voiam să-mi cunosc „părinții”, spuse Nicole mimând ghilimelele cu degetele. Venind de puțin timp în această lume, voiam să știu motivele pentru care sunt cine sunt. Nu m-am mulțumit cu statutul meu de simplă clonă și cu indemnizația pe care o primesc lună de lună de la Clonex Oradea. Îmi pare rău că ai fost notificat de intruziunea mea… - Eu cred altceva. Nu încălcai clauzele contractului din pură curiozitate. Ori ai rămas cu reziduuri de amintiri de pe urma clonării, ori nu-l iubești deloc pe prietenul tău, deoarece nu știi ce este dragostea și cauți răspunsul pe buzele altcuiva. - Prea mulți de „ori”, nu crezi? Încerci să mă tragi de limbă, dar nu știi de unde să începi... - Iartă-mă, Nicole, nu mă pot obișnui cu ideea că ești cu totul și cu totul o altă persoană, ținând cont că-n visele mele parcă te-aș ști de-o viață. Cineva din mine încă mai suferă de pe urma pierderii ta…, scuze, pierderii femeii pe care a iubit-o ca un nebun. - Ionuț, hai să-ți spun ceva. Odată am primit un sfat de la psihologul companiei Clonex Oradea, la cursurile de adaptare a clonelor la societatea bihoreană. Acesta îmi spunea să-mi trăiesc viața la timpul prezent. Este adevărat că tot el mi-a spus și de eventualitatea unei relații cu tine, că mi-ai asigura confortul și liniștea necesară, că m-ai iubi așa cum a fost iubită adevărata Nicole. Dar această viață ar fi fost trasă la indigo după viața originalilor. De aceea am încercat să-mi trăiesc viața așa cum știu eu mai bine, după propriile mele principii și intuiții, fără să mai ascult de amintiri. Iar după ce l-am întâlnit pe actualul meu partener, mi-am dat seama că a fost cea mai bună alegere! Noile evenimente din viața mea au început să ia locul evenimentelor pe care nu le-am trăit niciodată, iar asta s-a întâmplat cu atât de mare ușurință încât simt că m-am născut pentru a doua oară… Dar nu ca o clonă, ci ca o ființă umană dotată cu suflet, sentimente și propriul ei destin… Cert este că nu voi mai suferi, chiar dacă voi rămâne singură, înconjurată de androizi. Chiar și tehnologia este bună la ceva, dacă știi cum s-o folosești… - Și eu ce să fac acum? întrebă Ionuț cu ochii lăuntrici în lacrimi. Ce mi-a mai rămas? - Fă ce știi să faci mai bine, Ionuț! Sunt sigură că vei trece peste toate visele și angoasele și-ți vei regăsi zâmbetul și fericirea… - De dragul amintirilor mele, te mai pot vizita…, măcar la locul de muncă? întrebă Ionuț cu o fărâmă de speranță obsesivă în suflet. - Atâta timp cât te ține creditul, nu te oprește nimeni. Dar nu știu la ce ți-ar mai putea folosi… - Am nevoie de inspirație, sper să mă înțelegi. Te-aș ruga, dacă se poate, ca data viitoare să vorbim ca și când n-a existat niciodată această conversație. Îți cer prea mult? - Faci ce vrei cu banii tăi, Ionuț. Faci ce vrei… Oprește-ți clepsidra, timp orbit de uitare, nisip mi-este inima pierdută-n șoapte hoinare. Plâng. Se-aștern amintirile potecându-mi durerea, în pântecul liniștii se naște iubirea ce moare. Mă lepăd de umbra ce-mi ține sufletul viu, de urmele pașilor rătăciți în pustiu. Mă frâng. Gheață mi-i templul de vise și gânduri, nălucă pribeagă-n deșertice vânturi să fiu. Partea a III-a - Războiul clonelor din România Dragul meu Ionuț, s-a împlinit veacul de la concursul „România peste 100 de ani” realizat de Asociația REDIVIVA a Cluburilor și Autorilor de Science-Fiction, ARCASF și cei de la revista Helion. Ei spuneau că „ideile și temele lansate în cadrul concursului trebuie să intre în arealul posibilului, având asigurate elemente ale unui cadru logic de verosimilitate”, bazându-se pe faptul că România este țara în care orice este posibil, chiar dacă România este țara unde succesul nu are succes, în care justiția a murit înainte de a se naște, în care se citesc cele mai puține cărți pe cap de locuitor, în care hoții continuă să prospere și oamenii cinstiți mor de foame... La ce a folosit acel concurs? Din câte știu eu, tunul cu laser de la Turnu-Măgurele a ruginit, singurul submarin pe care-l aveam s-a scufundat, centrala de la Cernavodă s-a închis. Acum stau în casă și-mi privesc confrații cum își plimbă clonele sau androizii pe stradă, cu aceeași fală, cu aceeași dorință de control. Pai, da, în țara snobilor, așa s-a întâmplat dintotdeauna. Mulți aveau mașini de fițe, dar nu aveau bani de combustibil. Toți aveau telefoane inteligente și tablete, dar nu făceau decât să stea pe Facebook și să-și idolatrizeze ego-ul narcisiac. Și eu, ce să fac? Sunt doar una dintre clonele unui scriitor care putea să facă mai mult pentru umanitate. Iar asta mă face uneori să simt că trăiesc degeaba. Unele clone s-ar sinucide, să știi, dar eu încă mai cred în salvarea sufletului. Iar foamea, la fel ca în urmă cu o sută de ani, mă-ndeamnă să mușc din prezent, acest sandviș cu singurătate între două felii de timp, împărțit frățește cu umbra. Pot trece prin viață ca un anonim, la fel ca râul ce trece pe sub pământ, dar nimeni nu va ști din ce apă își potolește setea. Pot trece prin viață ca un profet, pe străzile pline de oameni, dar nimănui nu-i va păsa că iubesc, că spiritul meu are nevoie de un mediu propice înaltei comunicări. Nu mă mai miră nimic, nici moartea nu mai impune respect. A devenit o simplă măturătoare care ascunde oasele sub preșul celui fără câine la ușă. Prea scump serviciul de salubrizare al acestei țări datoare până peste cap celor care îi controlează destinul din umbră... Noi suntem urmașii Romei? Noi suntem urmași Daciei? Unde ești tu, Gigi-Clonă, ca punând banii pe ei, să-i împarți în două cete, de corupți și de lachei? Apropo, ar fi trebuit să fim fericiți, căci și pe iubita originalului nostru au clonat-o, ca nu cumva să rămânem fără muză. Din păcate, jumătatea hărăzită mie și-a ales o altă viață. A devenit dansatoare pe cont propriu, iar la ea acasă este înconjurată de nu știu câți androizi. Ultima oară plătisem bani grei s-o văd într-un bar holografic din Oradea. Își zbenguia în fața mea sânii lăptoși ca doi copii gemeni, iar eu încercam s-o recuceresc: - Un pahar cu șampanie, iubito? Chiar dacă șampania era tot holografică, speram ca gestul meu să o facă să se așeze la masă. - Nu mă deranja, te rog. Stai jos și privește-mă! Comportă-te pe măsura creditului... - Hai, iubito, nu vrei să fiu la noapte micul tău nebun? - Ionuț, te voi lega de pat cu cătușe și te voi zgâria până-ți va ieși sângele virtual peste tot! Asta meriți. Asta vrei? - Oh, sună foarte romantic! Ce zici însă de-o cină care include și niște mâncare adevărată, lângă un om adevărat, fie el doar o clonă? - Mai bine mă hrănesc cu proteine în toate culorile curcubeului decât să fiu cu tine! - O să te intoxici de la atâtea proteine! N-ai vrea niște Covalact de Țară? Îl am înghețat de 100 de ani și încă mai are garanție. Hai! Nu cred că nu ți-ar plăcea și-o baie fierbinte, plină de arome și baloane de săpun… - Prefer să stau singură, Ionuț! Sau crezi c-am uitat când voiai să mă violezi până la moarte, după care să mă arunci în Criș? - Hai, știi că erau pasaje din cartea originalului meu… SF-ul este SF. Măcar ia o pauză, să vorbim mai pe-ndelete. - Bine, dar îmi rămâi dator și cu niște poeme de dragoste. Le voi spune androizilor să mi le recite la miezul nopții... Iar după replica asta, mi s-a pus nodu-n gât. La ce-i bună poezia dacă rătăcești prin lumi holografice sau dacă trăiești printre androizi și clone cu memoria împrăștiată? Nu-i așa că am dreptate? Vorba clonei lui Eminescu, care încă mai jinduiește după fusta clonei Veronicăi, în timp ce ea se distrează de minune la conacul clonei lui Caragiale: "Ce e amorul? E un lung prilej pentru durere, căci mii de lacrimi nu-i ajung și tot mai multe cere." Da, după 100 de ani de la concursul respectiv, în partea noastră de țară a progresat doar clonarea. La început s-a încercat cu criogenia, la fel ca în cântecul acela „Criogenia salvează România”, dar efectul de seră le-a dat specialiștilor planul peste cap, căci aparatura funcționa numai cu ventilația produsă de evantaiele asistentelor din personal. Totuși, suntem un popor descurcăreț când vine vorba de profit imediat și muncă puțină. Iar când a venit vorba și de clonare, oamenii de știință au fost extraordinar de inventivi. După ce au citit romanul SF al originalului meu, au pus toate ideile în practică. L-au clonat pe Iisus și l-au vândut evreilor care voiau să afle ADN-ul lui Dumnezeu. L-au clonat pe Mahomed și l-au vândut musulmanilor pentru a eradica terorismul. Însă clonele nu aveau niciun har, nicio putere spirituală, doar amintiri contrafăcute. Știi ce au făcut atunci? Au clonat-o pe Maria Magdalena și au pus-o să joace în filme erotice alături de Elvis, Clinton și Ferguson. L-au clonat pe Einstein și l-au torturat ca să afle despre călătoria în timp și saltul cuantic. L-au clonat pe Papa Rossi și l-au obligat să facă mătănii în fața Andreei Schultz… Crezi că s-au oprit aici? Au organizat meciuri sângeroase între Tyson și Cassius Clay, între Stallone și Schwarzenegger, între Monperre și King Fisher. I-au clonat pe Hitler, pe Bush, pe Sadam, pe Su Jin și i-au executat în nenumărate feluri. Îți dai seama ce imaginație bolnavă aveau? Stai așa, că nu au scăpat nici vedetele din România. L-au clonat pe Cristian Tudor Popescu și l-au pus să joace în noile serii din Războiul stelelor, ca să nu mai comenteze aiurea efectele speciale și calitatea scenariului. I-au pus o cruce neagră la gât și l-au transformat în întunecatul lord Tudor care distruge cu ciomagul său laser toată prostia și fals-creștinismul din spațiul mioritic românesc. I-au clonat pe soții Ceaușescu și pe eroii revoluției din 89 și au făcut un nou serial în care au dat toate cărțile pe față. Dezamăgitor! Au încercat să ne convingă că extratereștrii au fost de vină. Nici rușii, nici americanii, nici securitatea, doar extratereștrii. I-au clonat pe mineri, apoi i-au infectat cu un virus și i-au transformat în zombi, folosindu-i în filme horror-politice românești. I-au clonat pe fostul președinte Băse și pe Elena, tipa aia blondă cu sânii mari, și i-au pus să joace în filme pentru adulți, pentru deliciul publicului. Ba chiar au folosit din recuzită și geanta și pantofii ăia de mii de euro cu care tipa se etala în fața camerelor de luat vederi. I-au clonat pe Bianca, Victor și fotbalistul Cristea, ca să vadă dacă și clonele practică infidelitatea și minciuna dusă la rang de perfecțiune... Cum au încetat toate acestea? Exact cum a scris originalul nostru în romanul SF. Oricât de mult încercau specialiștii să împingă limita diviziunii celulare, tot apăreau efectele erorilor de copiere. Normal ar fi ca diviziunea celulelor să ducă la regenerarea și chiar întinerirea corpului uman, dar ritmul accelerat, haotic, în care celulele corpului uman proliferează, anulează acest efect. Și astfel apare îmbătrânirea… Da, da, nu Dumnezeu a distrus România, nu Dumnezeu i-a distrus pe români. Noi am distrus totul. Degeaba au încercat tehnologia ADN-ului recombinat, căci izolarea cromozomială le-a creat mari probleme. Probleme au fost și cu clona lui Gigi Becali. Au amestecat din greșeală amintirile lui Becali cu amintirile lui Iisus și, deodată, clona omului de afaceri a început să creadă că este cavalerul luminii și izbăvitorul neamului românesc. Numai că noul Becali a avut parte de ghinion. A suferit o amnezie generală disociativă, apărută în urma unei traume severe. Adică, l-au găsit sub o vacă pe care încerca să o mulgă... Degeaba i-au administrat o injecție, zilnic, pentru recuperarea memoriei bune. Când acesta a început să amenințe cu războiul clonelor aflate sub comanda cavalerului luminii, și-au dat seama că este irecuperabil și l-au întemnițat în mănăstirea holografică din Munții Athos, acolo unde își duce în continuare traiul... Aducându-mi aminte, n-am putut rezista și i-am dedicat o parodie după a XI-a poruncă de Ion Minulescu-originalul, pe care am vrut să ți-o arăt și ție: „Mai fură, mai fură, dar taci!... / Învață corect să vorbești, / Nu ne aburi cu povești. / Tu furi, asta știi tu să faci... / Mai fură, mai fură, dar taci!... // Când simți că pârnaia te paște / Mai fură, puțin, dar mai fură, / Având lăcățelul la gură / Și rugi fă la sfintele moaște - / Când simți că pârnaia te paște! // Când simți că dreptatea te-nvinge, / Smulgându-ți din conturi credința, / Să nu încetezi dăruința, / Încearcă pe proști a-i convinge - / Când simți că dreptatea te-nvinge! // Când buzele-ncep să te doară, / De cât ai ajuns să vorbești, / Să nu te gândești să muncești - / Adoptă o față bizară - / Când buzele-ncep să te doară!... // Iar când stai cu ochii spre cer, / Și-ntrebi ce-ai putea să mai faci, / Mai fură, mai fură... în draci!... / Mai minte-i pe toți, că ai fler, / Apoi du-te cu Lucifer..!” Îmi vine și acum să râd. Auzi tu, Ionuț, ce spuneau ăia, că „ideile și temele lansate în cadrul concursului trebuie să intre în arealul posibilului, având asigurate elemente ale unui cadru logic de verosimilitate”. Sunt totuși mândru de originalul nostru, căci cu o povestire cu puțin peste 11000 de cuvinte (calitatea înainte de toate, concentrarea mesajului, esența), folosind un pic și jocul intertextual, a reușit să câștige banii pentru clonarea sa, chiar dacă asta nu va salva niciodată cultura... Dar astfel avem șansa să trăim încă o viață în țara în care orice este posibil... Ionuț Caragea nr. 2, 30 aprilie 2116, Oradea Partea a IV-a – Răspuns la scrisoarea unei clone Dragul meu Ionuț, și eu sunt mândru de originalul nostru, dar să știi că s-au întâmplat și alte lucruri în colțul meu de țară pe care nimeni nu le-a prevăzut. Uite, de exemplu, circuitul de Formula 1 de la Saturn-Mangalia, unde piloții români ai bolizilor cu motor electric au adus primele puncte din istorie pentru echipa Dacia. Sau turneul de tenis de pe platforma maritimă Halep, organizat de consorțiul format din Petrom, Romgaz și gigantul internațional ExxonMobil, în colaborare cu firmele Țiriac-Năstase, conduse de clonele foștilor mari tenismeni. Aceștia din urmă au tot sperat să primească avizul pentru desfășurarea evenimentelor sportive pe arena Progresul, dar după 50 de ani de așteptare s-au săturat și au renunțat la spațiul nostru mioritic, mutând turneul în… Marea Neagră. În caz de incendiu, ar avea apă din belșug ca să-l stingă, prin scufundare totală, și nimeni n-ar comenta nimic. Important este să dispară urmele care pot incrimina pe cine știe cine. Turneul a căpătat o asemenea importanță, încât are toate șansele să ajungă un Grand Slam. Dar ce zici de pachebotul Mircea, cel mai mare vas de croazieră din estul Europei, de șase ori cât Titanicul, construit pe șantierele navale din portul Constanța? Da, știu, a fost ambiția clonei unui politician xenofob care voia să încarce vasul cu toate minoritățile naționale și să le trimită în Antarctica, acolo unde i s-a oferit și României o parcelă pentru populare și exploatare. Omul, care avea obiceiul să-l pastișeze pe Eminescu, „când văzu a lor mulțime, câtă frunză, câtă iarbă, cu o ură ne'mpăcată și-a șoptit atunci în barbă”: “îi trimit pe pachebot, să și-o ia toți peste bot...”. Numai că, la intervenția de ultim moment a Comitetului Drepturilor Omului, a renunțat la ideile sale xenofobe și a modificat pachebotul, folosindu-l pentru recoltarea algelor din mare. Așa a rezolvat problema hranei pentru mai mult de 100 de milioane de români înfometați. Cu o singură pastilă de Spirulină Ambrozia, un pensionar putea trăi o săptămână, iar cu banii economisiți putea cumpăra niște lentile de contact mult mai performante, prin care se putea accesa internetul. Să vezi cum le jucau ochii în cap bătrânilor când intrau pe site-urile pornografice! Chiar și bolnavii de Alzheimer puteau scăpa de necruțătoarea boală cu ajutorul nanotehnologiei, nanoroboții fiind capabili să repare celulele responsabile cu înregistrarea amintirilor. Pe de altă parte, specialiștii noștri au reușit să folosească algele și în producerea energiei regenerabile. Iar pălincarii de pe litoralul românesc au scos cea mai tare pălincă din alge, mult mai tare decât cea din zona voastră a Bihorului. În plus, pălinca noastră e recunoscută în întreaga lume pentru proprietățile ei miraculoase de întinerire. Este adevărat că înainte de raționalizarea acestei băuturi au fost destule probleme. Unele femei mai în vârstă, care consumau prea multă palincă încercând să arate ca la 20 de ani, veneau mereu bete la locul de muncă și nu mai aveau același randament. Iar când se întorceau acasă, se culcau imediat și începeau să sforăie. Bărbații lor erau tare nemulțumiți, căci voiau și ei să-și facă treburile intime și nu aveau cu cine coopera… Apropo, știai că oamenii de știință din Dobrogea au reușit să readucă la viață multe din animalele dispărute de pe Terra? Unele dintre ele sunt și dinozaurii ale căror schelete au fost descoperite în urmă cu 100 de ani lângă Sebeș, Alba. Acum, România are lângă lacul Razim cea mai mare rezervație de dinozauri din lume, această afacere fiind cea mai profitabilă din tot turismul românesc, cu mult peste aceea cu vampirii de la complexul Bran. Săracul Țepeș, săracii lui oșteni! Odată clonați, le-au fost schimbați caninii încât să semene mai bine cu personajele din filmele ecranizate după prostia aia de carte a lui Bram Stoker. Evenimentul a fost cireașa de pe tortul istoriei noastre multimilenare… Noroc cu clona lui Ștefan cel Mare, care încă mai construiește mânăstiri prin Moldova, încercând să bată recordul mondial de mânăstiri pe metru pătrat, astfel încât să avem și noi cu ce să ne mândrim în Guinness Book. Păi da, până la urmă, pe noi românii, doar credința ne mai poate salva. Nu suntem noi proști, oricât ar vrea unii să creadă acest lucru. Mai ții minte că în urmă cu 100 de ani copiii originalilor noștri nu erau capabili nici măcar să ia bacalaureatul? Acum, când părinții pot să manipuleze cum vor genele copiilor, avem numai genii. Din păcate, sunt și câteva gene care i-au ajutat pe unii să mintă mai bine, să fure mai ușor de la stat, să-i manipuleze pe cei mai slabi și așa mai departe. Toate aceste genii bolnave s-au orientat spre politică, cea mai potrivită meserie pentru ei. Sper să intrăm cât mai repede în Uniunea Mondială și să avem un singur președinte, numai să nu fie cumva clona lui Putin. Căci rusul, în tendința lui expansionistă, este în stare să-i atace și pe extratereștrii din Aldebaran, cu riscul de a transforma Terra într-o minge de foc. Oricum, nici clona lui Băse, chiar dacă-i de-aici din Dobrogea, și nici clona lui Klaus, chiar dacă-i de la voi, din Ardeal, nu sunt soluții viabile. Cu clona lui Băse ne-am trezi că rămânem fără flotă spațială, iar cu clona lui Klaus nu ne-am mai trezi deloc, căci la discursurile alea m-ar prinde un somn atât de adânc încât n-aș mai auzi nici tunurile antibalistice cu laser de la Midia... Cred că Iliescu nr. 2 ar fi cel mai potrivit. Cu zâmbetul lui îmbunătățit ar fi-n stare să-i păcălească pe toți, chiar și pe extratereștrii. Iar omenirea de genul acesta de disimulare are nevoie pentru a progresa, nu de războaie interminabile. Te las acum, căci am o întâlnire cu muza. Ce să-ți fac dacă tu n-ai știut s-o păstrezi pe-a ta lângă tine? Vezi, poate câștigi și tu niște bani la concursurile de proză scurtă și-ți iei o nouă muză. Și vorbește cu specialiștii să-i scoată gena infidelității. Cu toate că, ce se naște din pisică, șoareci mănâncă, iar viitorul începe deja să se contureze: țara noastră va fi condusă numai de femei. Apoi și planeta... Ionuț Caragea nr. 3, 11 mai 2116, Constanța Partea a V-a – Întâlnirea Au trecut 2 ani în care Ionuț Caragea nr. 2 (orădeanul) și Ionuț Caragea nr. 3 (constănțeanul) și-au trimis mai multe scrisori în care și-au povestit amintirile din tinerețe. Până la urmă, cei doi au hotărât să se întâlnească la Constanța, pentru a-și sărbători centenarul. Orădeanul voia să meargă și la Techirghiol, pentru un tratament clasic cu nămol, căci operațiile multiple de la coloană, în care i se înlocuiseră discurile herniate cu discurile create în laboratoarele de replicare, nu îi înlăturaseră complet durerile lombare. Nici nanoroboții nu fuseseră eficienți în acest sens. Se pare că tratamentele clasice dădeau rezultate mult mai bune în cazul clonelor, din motive neștiute de specialiști. Acolo unde știința nu găsea o explicație pentru astfel de lucruri, apăreau imediat liderii spirituali ai noii religii mondiale care spuneau că „mâna lui Dumnezeu vindecă acolo unde știința este incapabilă de miracole”. Cât de mult adevăr era în acea afirmație, este foarte greu de spus. Nimeni nu părea interesat să-i cerceteze dedesubturile. Cert este că în jurul stațiunii Techirghiol se dezvoltase un adevărat lanț de mânăstiri și magazine religioase care colaborau foarte bine cu proprietarii sanatoriilor. La mai multe obiecte religioase cumpărate, primeai cadou o sticluță cu nămol de cea mai bună calitate pe care scria „decât în smoala iadului, mai bine în nămolul mântuirii”, iar la fiecare ședință cu nămol ți se strecura în buzunar și o iconiță „făcătoare de minuni” care își schimba culoarea și începea să cânte la apropierea de mânăstiri… Totuși, existau și alte consecințe ale tratamentului cu nămol. De exemplu, unele femei îi comparau pe bărbații lor care se tratau la Techirghiol cu niște „măgari”. Supărarea le venea mai mult din gelozie, dat fiind faptul că asistentele de la unele sanatorii le ofereau clienților mai pretențioși și niște ședințe „speciale” de masaj. Bărbații se întorceau acasă foarte fericiți și își asumau cu zâmbetul pe buze rolul de măgari, replicându-le femeilor că și tătarul olog Techir împreună cu măgarul său rănit fuseseră vindecați de apa sărata și nămolul lacului Techirghiol, conform legendei care circula de mai multe sute de ani. Așadar, cele două clone se întâlniră în apartamentul constănțeanului, care se afla la etajul 19 al unui bloc de 20 etaje de pe strada Adamclisi. - Bine-ai venit, frate drag? spuse constănțeanul care o avea lângă el pe superba Nicole nr. 3. Cum a fost drumul? - No, bună să vă fie inima, dragilor! Drumul a fost plin de turbulențe, de parcă sfinții din ceruri au mâncat la prânz numai pastă de fasole replicată! Ce să-i faci, așa e când îți riști viața în vechiturile astea de-avioane. - De ce nu te-ai teleportat? îl întrebă Nicole nr. 3. - N-am încredere în teleportare. De când cu tehnologia extratereștrilor de pe Aldebaran, au fost numai „accidente nefericite”, așa cum le zic specialiștii, ca să-și justifice incompetența. Păi, decât să se amestece celulele mele cu celulele unei muște și să mă trezesc bâzâind, mai bine lipsă! Și-i scumpă teleportarea asta, scumpă-n draci! Las-o s-o folosească ăia plini de bani, iar noi, ăștia mai amărâți, să mergem tot cu anticele avioane de la Blue Air... - Puteai să iei și TRV-ul (Tren Românesc de Viteză), interveni constănțeanul… Chiar dacă face câteva ore în plus, e mult mai ieftin… - Mi-e și mai frică de-ăsta! N-ai văzut câte deraieri? Păi băi, frate, dacă tot au făcut asemenea trenuri, de ce nu schimbă și liniile alea de pe timpul lui Pazvante Chiorul? În fine, bine c-am ajuns viu și nevătămat. Îmi rămân și bani de tratament… (Urmă o pauză de câteva secunde, în care vizitatorul își dezmorți spatele) Frate, dar se vede că ți-a priit pălinca dobrogeană, continuă orădeanul uimit. N-ai niciun fir de păr alb. Oricum, îți mulțumesc pentru generozitatea ta, căci am reușit și eu să întineresc cu câteva decenii... Desigur, nu pot scăpa de chelia asta pe care-am moștenit-o amândoi, fără voia noastră… Hm… Cât despre tine, dragă Nicole, nici nu-ți imaginezi cât de mult îți invidiez bărbatul. Ești la fel de frumoasă ca originala din înregistrări… - Mulțumesc pentru compliment, Ionuț! Să-ți spun Ionuț? Sau cum să-ți zic ca să nu vă repeziți amândoi la mine? - No, zi-mi mie Ion, că-i mai serios, iar lui zi-i… să plece, că mă descurc oricum în orice situație cu tine, mai bine decât o face el, răspunse orădeanul râzând. - Frate, frate…! Nici n-ai venit bine și deja te dai la nevastă-mea? glumi și constănțeanul. Hai mai bine să bem niște pălincă, să continuăm lupta împotriva firelor albe. Altfel, n-o să mai facem față femeilor astea care întineresc într-un an, cât altele-n zece… - Sau androidelor, în cazul în care femeile adevărate nu sunt disponibile, răspunse orădeanul făcând haz de necazul lui personal care-l măcinase timp de aproape un secol. Apropo, de unde mai faci rost de asta? întrebă tot el, după ce savură prima înghițitură de palincă de alge. La noi prin Bihor ajunge foarte greu și-i amestecată cu te miri ce... Nici măcar pe-aia de prune n-o mai găsim, așa de rare sunt fructele… - Știu cum stă treaba. O amestecă fiindcă din ce în ce mai multe alge ajung la marii bogați ai lumii, răspunse constănțeanul. Politicienii ăștia preferă să se îmbogățească rapid de pe urma algelor, decât să avem o populație tânără și sănătoasă, capabilă de muncă. Ne mai scapă și nouă picături printre degete, cât să ne închidă gura. Eu am încă noroc cu hacker-ul care modifică rețetele, înțelegi tu… - Of, frate! Dac-aș avea și eu mai multă pălincă, la un preț decent, poate-aș convinge-o pe Nicole a mea să renunțe la androizii și prietenii ei virtuali cu care-și pierde timpul, zise orădeanul... - Dar după cum spui că arată, se pare că nu și-l pierde degeaba. Aș crede mai degrabă că se descurcă destul de binișor… - Dacă s-ar fi descurcat, n-ar fi început să îmbătrânească. Iar asta mă doare cel mai tare, că se duc anii și n-o să mă bucur niciodată de frumusețea ei… Dar tu, cum naiba te descurci cu banii, că doar nu trăiești doar din scris? întrebă orădeanul. - Măi frate, să știi că mă descurc, mai ales cu scenariile pentru Second Life… Hackerul de care-ți ziceam are niște legături importante la casele de producții… - Nu cred că poți trăi numai din scenarii…!? Eu nu i-am văzut pe scenariștii de la Sierra să fie bogați… - Sunt foarte căutate, să știi. De când cu lentilele noi, a crescut piața de nici nu-ți imaginezi. Tu n-ai încercat niciodată? - Am încercat și eu cu niște povestiri, dar n-a mers. N-am mai avut dispoziția necesară. - Din cauza lui Nicole, a ta, nu? - Și da, și nu. Chestia e că mă terorizează durerile astea de spate, de nu mai am chef de nimic. Iar la concursurile de proză, unde se câștigau cândva bani frumoși, au ajuns să dea conserve expirate cu etichete falsificate. Evident, și niște cărți pe care nici dracu nu le citește, așa-s de proaste! - Și cum te descurci? - Păi pe lângă munca mea de la Sierra, mai fac câte-un ban la pariurile sportive… - La pariuri se pierd bani, frate, nu se câștigă. Cel puțin, eu n-am reușit niciodată să dau lovitura. - Eh, și la pariuri sunt niște chestii care te pot ajuta… - De exemplu? - Am pe cineva care lucrează la Clonex și-mi oferă informații despre clone. - Și la ce te-ajută? - Păi… dacă vrei să câștigi, trebuie să cunoști analizele medicale lunare, bioritmul și tot felul de indici de performanță… Chiar și vârsta la care au fost prelevate celulele este importantă. - Ah, acum înțeleg, e și asta o chestie… - Normal că e. Uite, dacă vrei, după ce termin tratamentul, mergem la cursa de Formula 1 de la Saturn-Mangalia și facem niște pariuri. Investiție minimă, câștig garantat. Știi, pariem fără să bată la ochi. Cei mai mulți pariază pe clona lui Schumacher, că a câștigat o grămadă de curse sezonul trecut, dar clona lui Senna are în acest moment parametrii fiziologici cei mai buni. Va urma perioada sa de dominare și va lua titlul mondial. Acum va fi momentul surpriză… - Mergem frate, mergem. Până una-alta, hai să-ți arăt niște scenarii de-ale mele, în timp ce Nicole ne pregătește ceva bun de mâncare, spuse constănțeanul. Apropo, ai văzut ce surpriză anul ăsta la Nobelul pentru literatură? - Am văzut, cum să nu văd, răspunse orădeanul. Dar eu cred că originalul Mircea Cărtărescu merita Nobelul mai mult decât clona sa... Lucrările astea noi sunt niște autopastișări masive… - Da, dar știi că a fost un întreg scandal în care i s-a imputat originalului furtul unui pasaj din romanul lui Laurence Sterne cu titlul „Viața și opiniunile lui Tristram Shandy Gentleman”, zise constănțeanul. Au spus că poetul nostru a copiat cuvânt cu cuvânt din cartea aia, singura diferență fiind c-a reașezat pasajul sub forma unor versuri! - Știu, știu, dar cum să judeci opera unui scriitor genial pentru acțiunile sale din tinerețe? Voia și el să impresioneze domnișoarele în călduri și „a uitat” să pună ghilimelele! Doar ai văzut că la maturitate a pus ghilimele la loc…, zise orădeanul. - Nu-i chiar așa, frate, replică constănțeanul. Dac-ai greșit ca adult, trebuie să plătești. E ca la sport. Dacă te prind c-ai trucat meciuri, te scot definitiv din viața sportivă… - Oricum, bine c-au scos varianta îmbunătățită a lui Cărtărescu, ca să nu mai existe atâtea discuții pe marginea ghilimelelor, o drese orădeanul care nu mai avea chef să se contreze pe acest subiect. Acum avem și noi un Nobel, că ajunsesem codașii Europei… - Nu-i vina noastră că ne-am născut aici, continuă constănțeanul. Istoria lumii și a culturii a fost scrisă de cei puternici. Pe la noi au ajuns numai firimiturile… Originalii noștri și înaintașii lor au fost mereu chinuiți, așa că n-ar trebui să ne mire viața pe care-o trăim. Trebuie să ne adaptăm, altfel suntem vai de androidele noastre, căci nici mame bune n-au fost în stare să ne cloneze… Ne vom descurca noi, așa cum a făcut-o poporul ăsta dintotdeauna… Hai să mai bem un pahar. Sănătate, frate! Viață lungă și cât mai puține fire de păr alb! - Ceau! zise orădeanul întinzând paharul la ciocnit. După ce mâncară o porție de terci cu aromă de mămăliguță, făcut de Nicole nr. 3 la replicator, după rețeta șefilor de bucătărie din Second Life, cei trei își amintiră de moartea tragică a originalilor. - Să închinăm un pahar în cinstea originalilor noștri, rosti constănțeanul înroșit în obraji din cauza emoției și a începutului de turmentație. Fără moartea lor, noi n-am fi știut ce e viața! Fără ei nu ne-am fi putut bucura de acești 100 de ani… - Fără ei, n-aș fi avut aceste dureri crunte de spate care mă scot uneori din sărite, completă orădeanul, și el destul de bine turmentat. Noroc că Dumnezeu a lăsat pălinca pe Pământ, să mai uităm și noi de durere și să ne prelungim existența. - Fără ei, n-am fi fost împreună și n-am fi știut ce-i iubirea, interveni și Nicole nr. 3. - Iar tu n-ai fi fost așa de frumoasă, o alintă constănțeanul, făcându-l pe orădean să-și forțeze zâmbetul din pricina neputinței de a fi cu Nicole nr. 2. - Ce soartă tragică au avut, continuă Nicole nr. 3. Să moară așa de tineri, din cauza unui idiot care conducea băut, iar copilul acela, săracul, să rămână de mic fără părinți… - Noi toți ar fi trebuit să fim părinții copilului, dacă nu dădeau atâtea rateuri cu clonarea și ne-ar fi clonat direct maturi, completă constănțeanul. Au pierdut o grămadă de timp… - Păcat că noi, clonele, nu putem avea copii, completă Nicole nr. 3. Doar ne prelungim viața prin tot felul de mijloace… Ce vor face, de câte ori ne vor clona până vom fi și noi capabili să creăm urmași? - Eu și Nicole a mea nici măcar n-am știut unul de altul, zise și orădeanul. Mie mi-au rămas o grămadă de reziduuri din trecutul originalilor, care mă urmăresc chiar și-n vise, iar ea habar nu avea de nimic… Măcar la voi au corectat greșeala… - Mulțumesc lui Dumnezeu și specialiștilor că suntem compatibili, dar cu ce-a ajutat-o pe Ana-Maria clonarea noastră? întrebă constănțeanul. Și-a petrecut copilăria în orfelinat, tinerețea ei s-a dus... Pe undeva e firească decizia ei de-a se izola la Montréal, nemaivoind să audă de România. A luat cu ea trupurile înghețate ale părinților și dusă a fost. - Dar ce credea ea, că știința va avansa atât de mult încât să-i readucă la viață? întrebă orădeanul. - Dacă până și banala noastră palincă de alge ne dublează-triplează viețile, de ce nu? răspunse constănțeanul… - Da, dar nu-i același lucru, zise orădeanul. La cât de distruse erau organele, mai ales creierele… - Nici măcar alegerea noastră de-a trăi în orașele în care-au trăit și părinții ei, n-a impresionat-o, spuse Nicole. Poate c-ar fi cazul să-i facem o vizită. Să-i povestim despre viețile noastre, să vadă c-am încercat să călcăm pe urmele originalilor. - Cel puțin, noi am încercat, dar Nicole a mea a luat-o pe alt drum…, spuse orădeanul foarte dezamăgit… - Lasă că poate-o convingem să meargă cu noi, interveni hotărât constănțeanul. O ieșire ca asta vă poate apropia. - Dar cum facem asta? întrebă orădeanul. - Păi n-ai zis tu că le ai cu pariurile? răspunse constănțeanul. Pariez eu o sumă mare, câștigăm și-o ademenim... Iar dacă refuză banii, încercăm cu pălinca noastră dobrogeană, care întinerește mult mai bine decât o face pălinca aia amestecată care circulă pe la voi... - Hm, nu știu ce să zic, răspunse pesimist orădeanul. Avem aceleași nume, cu excepția unei cifre. Avem aceiași originali. Dacă jucăm sume mari, va bate la ochi și vor descoperi legăturile mele. Apoi, adio venit sigur în fiecare lună! - Câștigă doar Nicole a mea, iar noi doi pierdem o sumă consistentă! spuse convingător constănțeanul. - Hm… Bine, așa vom face. Dar până atunci, mai am tratamentul. Apoi mai am ceva de făcut pentru sufletul meu. - Ce anume? întrebă constănțeanul curios. - Vreau să merg prin locurile descrise de originalul nostru în cartea sa, „Ascultă-ți gândul și împlinește-ți visele!”. Să știu și eu cum mai stau lucrurile, în cazul în care mă întreabă Ana-Maria... - Of, dragul meu, dar nimic nu mai e cum a fost… Partea a VI-a – Paradisul pierdut Ionuț Caragea nr. 2, Ionuț Caragea nr. 3, jurnal comun în Second Life Uneori simțim că viața aceasta nu ne aparține, că ne aflăm într-un vis din care ne este frică să ne trezim, deoarece nu știm ce se află dincolo. Trebuie să ne mulțumim cu faptul că suntem clone și avem menirea de a salva omenirea prin muncă. Dar cum, dacă amintirile pe care le-avem sunt într-un continuu conflict cu ceea ce am fost învățați să facem? Credem că la originea tuturor acestor conflicte este nevoia care se transmite de la o generație la alta, de la un om la altul, fie că suntem clone sau originali. Este nevoia noastră de a găsi un loc în care să fim liberi și să ne alegem singuri rolul în lume. Să alegem ce ne place, să alegem pentru ce să trăim. Ne-am săturat de rutină, ceva din noi știe că viața poate fi schimbată printr-o singură alegere care te poate scoate în afara sistemului. Toți avem un drum al nostru pe care mergem fără să știm unde vom ajunge. Poate că mai mult ca nicicând, drumul acesta trebuie să se întoarcă la noi înșine. Trebuie să descoperim cine suntem ca ființe umane. Trebuie să regăsim paradisul pierdut. Să ne aducem aminte de cuvintele originalului nostru, să ne aducem aminte de poezia lui: Construiesc paradisul, sunt un mic arhitect, Tot ce-i bun, tot ce-i nobil, tot ce este corect, Sentimente, cuvinte, năzuințe, idei, Construiesc paradisul pentru oameni și zei. Construiesc paradisul, zi de zi, rând cu rând, Tot ce văd, tot ce aflu, tot ce-mi trece prin gând, Sentimente, cuvinte, năzuințe, idei, Construiesc paradisul pentru oameni și zei. Construiesc paradisul, paradisul pierdut, Tot ce vreau, tot ce-mi place, tot ce am de făcut, Sentimente, cuvinte, năzuințe, idei, Construiesc paradisul pentru oamenii mei! --- Aventura originalului nostru a început în anul 1975, la Constanța. Primele sale amintiri descrise în cartea „Ascultă-ți gândul și împlinește-ți visele!” sunt de pe vremea când acesta locuia în cartierul Tomis Nord, într-un bloc cu patru etaje de pe Aleea Hortensiei, la doi pași de lacul Siutghiol. Lângă acel lac se aflau nenumărate grădini de legume și fructe, iar între grădini și locuințele de pe Aleea Hortensiei se afla o plantație de viță de vie de mai mare frumusețea, plină de ciorchini mari de struguri albi și negri. Florin, tatăl originalului nostru, muncea opt ore pe zi ca maistru constructor, dar, după ce termina programul de lucru, îi plăcea să cultive pământul din grădina sa de pe malul lacului. De cele mai multe ori îl însoțea și soția sa, Elena. Acolo mergea uneori și fiul lor pentru a-i ajuta, mai ales în zilele în care trebuiau să recolteze roadele pământului: roșii, castraveți, fasole, vinete, ceapă, ridichi, ardei etc. Iar când părinții preparau salate din legumele proaspete și frigeau fripturi sau pește la grătar, era, pentru toți membrii familiei, o adevărată sărbătoare. Pe lângă grădinărit, Florin și fiul său erau și mari amatori de pescuit. Când mergeau la mare, pescuiau de pe digurile lungi de la începutul stațiunii Mamaia și prindeau guvizi și stavrizi. Dacă peștii nu aveau chef să tragă, se întorceau cu sacoșa plină de garizi, niște creveți mai mici ca dimensiune care trăiau pe vremea aceea în Marea Neagră. Când mergeau la lacul Siutghiol, pescuiau dintr-o barcă pneumatică și prindeau babușcă, biban, crap și caras. Momentul cel mai frumos descris de originalul nostru în cartea sa era dimineața, atunci când barca pneumatică aluneca pe luciul apei, iar soarele abia răsărea, mângâindu-i pe cei doi cu razele sale firave. Amândoi vâsleau pe rând, cu voioșie, bucurându-se de frumusețea priveliștii. Uneori Florin devenea nostalgic și începea să-și povestească aventurile din trecutul său zbuciumat, în care rămăsese de mic copil fără ambii părinți. Acel fragment ne-a emoționat cel mai mult, deoarece și noi, născându-ne clone, n-am știut niciodată ce înseamnă să ai părinți și să te bucuri de dragostea și ocrotirea lor. Am fost crescuți doar de androide, fără ca ele să fie conștiente de evoluția și transformările noastre psihosomatice. Iar când am făcut primii pași în afara creșelor, am descoperit o lume cu totul și cu totul diferită de cea descrisă de originalul nostru în cartea sa. În locul imobilelor de pe Aleea Hortensiei, s-au înălțat hoteluri de 50 de etaje, cu geamuri din sticlă fumurie care împiedică soarele ucigător al amiezii să invadeze camerele. Turiștii stau cu binoclurile la ochi, încercând să distingă o urmă de verdeață, și tot ce pot vedea sunt niște mărăcini care s-au adaptat climei fierbinți și poluării. Peștii au murit, apele și-au schimbat culoarea. Au supraviețuit doar gândacii, șobolanii, țânțarii și târâtoarele care au suferit mutații peste mutații. Pe malurile lacului și pe plaja Mării Negre au apărut cupole uriașe în care s-au construit piscine și Aqua-parcuri, dar nu există niciun contact cu exteriorul pe timpul zilei. Doar noaptea, când se deschid cupolele, aerul din exterior este lăsat să treacă nefiltrat, astfel încât poți simți un pic din mirosul de altădată al lacului sau al mării. Și când te gândești că mai demult oamenii se scăldau sau pescuiau în aceste ape. Suntem invidioși pe dinozaurii care trăiesc în apele mult mai curate ale lacului Razim, beneficiind de condiții de viață mai bune decât oamenii. Ne rugăm să nu prindem ziua în care, din cauza unei explozii solare, va pica electricitatea și internetul în întreaga lume. Cu siguranță că toate aceste creaturi terifiante care au implantate în creiere cipuri controlate de la distanță, vor fi în stare să se elibereze și să aibă, din nou, supremația pe Pământ. Pe planeta noastră se va reinstaura, cu siguranță, era mezozoică. Și ce credeți, că ne vor salva extratereștrii? Nicidecum. Vor aștepta să ne distrugem singuri, apoi ne vor coloniza. De fapt, colonizarea lor a început deja, primul pas fiind tehnologia pe care ne-au împrumutat-o. Știau ei că nu va dura mult și tehnologia se va întoarce împotriva noastră. Foamea noastră de evoluție ne-a transformat în zeii distrugerii. Iar asta se vede la tot pasul. Nimic nu mai e cum a fost. Cum ar putea să mai aibă cineva o copilărie așa cum a descris-o originalul nostru în cartea sa? Noi n-am avut bunici care să ne spună povești cu îngeri sau cu Dumnezeu care lua înfățișarea unui bătrân și făcea tot felul de minuni. Noi nu știm cum este să trăiești la țară și să ai o bucată de pământ pe care să o cultivi așa cum îți dorește inima. Noi nu știm ce înseamnă sărbătorile religioase, colindele și toate celelalte tradiții. Până și religia au modificat-o, de când cu apariția extratereștrilor. Noi nu știm ce gust au mâncărurile ecologice care se preparau în acele vremuri. Bunica originalului nostru gătea cozonaci, plăcinte sau chec, toate fiind făcute din grâul care creștea pe câmpuri. Și mămăliga pe care noi o mâncăm acum replicată, era făcută din porumbul care creștea pe câmpuri. Caltaboșii, cârnații și friptura erau făcute din carnea animalelor pe care bunicii originalului nostru le creșteau singuri în cotețele din spatele casei. Murăturile erau făcute din legumele care creșteau în grădina din fața casei. Gemurile și dulcețurile erau făcute din fructele pomilor din livadă. Noi nu știm cum este să atârne ditamai bostanii la streașina casei și nici cum arată smochinele și strugurii care se aflau la o întindere de mână. Tot ce mâncăm sunt produse replicate sau, în cel mai bun caz, produse de seră. Dar la produsele de seră au acces numai cei bogați. Pentru noi, oamenii de rând, este sărbătoare atunci când putem gusta dintr-un fruct sau dintr-o legumă. Cât despre carne, prețul unui kilogram de carne ecologică este cât salariul mediu pe economie… Noroc cu Spirulina care ne potolește foamea, astfel încât să putem face economii pentru un fruct, o legumă sau câteva grame de pateu făcut din resturile de carne și oase de la mesele celor bogați. Dar nici Spirulina nu va ține o veșnicie din cauza poluării. Și atunci, ce vom face, cum vom supraviețui? timpului… nu-i tremură niciodată mâinile își plimbă încet bisturiul pe fețele noastre ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa numai mie îmi tremură mâinile când încerc să mă rad îmi zic mereu, astăzi trebuie să fiu mai frumos poate mă întâlnesc cu sublimul mă îmbrac cu același costum de haine pe care îl port de-o viață, cuvântul meu merg pe stradă râzând poate că mă voi pierde în această forfotă și timpul mă va scăpa din privire însă oamenii se întorc la casele lor rămân singur în fața destinului mâinile-mi tremură iubire supraviețuiesc jocului în care lumea se-ascunde după fiecare apus, mâinile-mi tremură închinăciune către tine cel care m-a învățat să trăiesc după regula că totul se reduce la unul și același costum de haine în care mă nasc, în care trăiesc, în care mor Partea a VII-a – Vești proaste Clona din Oradea coborî din imobilul de 20 etaje de pe strada Adamclisi, trecu pe lângă piața de produse replicate „Brotăcei” și își continuă drumul pe strada Sucevei. Prin lentilele noi accesă baza de date a primăriei și reuși să facă o comparație între peisajele din urmă cu un secol și peisajele prezentului. Hainele cu protecție împotriva ultravioletelor și crema Nivea îl protejau eficient, singurul impediment fiind transpirația abundentă și aerul care îi ardea nările. Peste tot era numai piatră, iar pe trotuar erau plantați arbori și tufișuri din sticlă sau din metal. După ce făcu câțiva pași, zări turnul moscheii Geamie. În acel moment, îl invadară amintirile reziduale care se amestecau cu imaginile de pe lentile. O doamnă durdulie, cu părul alb, stătea în fața lui, iar el o fotografia. Zâmbește! îi spuse el, dar vorbele care îi ieșiră din gură nu erau ale lui, având o altă tonalitate, cea a originalului său. Ce ciudat! Un fior îi cuprinse șira spinării. Un fior și o durere diferită față de celelalte pe care le avusese până atunci, radiind spre alte părți ale corpului. Realiză că în fața lui era mama pe care n-o avusese niciodată. Semăna un pic cu chipul tânăr care fusese înregistrat în baza de date, dar bătrânețea și boala grea îi schimbaseră fizionomia. Fusese aproape de moarte, dar, ca prin minune, scăpase. Zâmbește! îi spuse din nou, iar ea îi zâmbi frumos, având pe chip atingerea unei raze de soare care trecea printre frunze. Era fericită, își revedea băiatul venit de departe, băiatul pe care nu-l mai văzuse de câțiva ani. O privea uimit, de parcă ar fi fost totul aievea. Doar ușoarele defazaje de imagine îi reaminteau că tot ceea ce se întâmplă venea dintr-un trecut îndepărtat, unul pe care el nu-l trăise niciodată, dar care îi mușca cu dinții ascuțiți din suflet, făcându-i lacrimile să iasă din matca ochilor mascați de lentile. Dorul și dragostea de mamă. Două sentimente mărețe, pe care el nu le trăise niciodată. Poate doar atunci când s-a defectat androida-mamă și a trebuit s-o aștepte să se întoarcă de la service. Însă nu poți compara sentimentele unei mame autentice cu programul unei mașini care nu știe ce înseamnă dorul, empatia, emoția autentică. Mai pe scurt, dragostea! Trebuia să rezolve problema acestor amintiri care nu îi dădeau pace. Nu putea trăi ancorat într-un trecut care nu-i aparținea și care îi răscolea sufletul și durerile fizice. Dar până s-o întâlnească pe Ana-Maria, trebuia să se pună un pic pe picioare. Își punea mari speranțe în tratamentul de la Techirghiol, așa că folosi trenul de mare viteză și ajunse la sanatoriul principal în mai puțin de două minute. Se prezentă specialiștilor, având cu el toate analizele și radiografiile cele mai recente. Dar, întrucât RMN-ul era mai vechi de șase luni, fu nevoit să repete această investigație, mai ales că durerea nouă care îi apăruse era atipică pentru problemele pe care le avea. După câteva ore, un doctor mic de înălțime și foarte slab încât i se vedeau oasele feței, îl rugă să intre într-un cabinet, pentru a-i pune câteva întrebări. Întrebările păreau cam ciudate, fiindcă se refereau la greață și vărsături, la transpirații nocturne, la disfuncții erectile și alte simptome pe care le-ar fi putut avea. Ce-i drept, le și avea, dar după ce lua câteva guri de palincă, se simțea ca și nou. Da, e adevărat, nu putea bea tot timpul. Nu își permitea. Tocmai de aceea alesese tratamentul. În fine, după alte câteva întrebări despre modul de viață, alimentație, factori de stres etc., doctorul îi spuse o propoziție scurtă, care îl lovi ca un topor în moalele capului. Avea cancer în stare avansată! Apoi urmă o pauză de câteva minute în care se chinuia să proceseze informația primită de la slăbănogul care îi declanșase apocalipsa personală. O puzderie de gânduri îi invadară creierul. Pe de-o parte, refuza să creadă că poate fi adevărat, pe de altă parte realiza că toate acele simptome îl chinuiau de mai multe luni, iar el le tratase cu prea multă indiferență, fiind amăgit de puterea binefăcătoare a pălincii. Da, băutura îl întinerea, îl revigora, dar dușmanul nevăzut din el lucrase în tot acest timp, cucerind centimetru cu centimetru din coloana sa vertebrală, extinzându-se apoi și la cele mai apropiate organe. Îndrăzni să întrebe dacă exista vreun tratament eficient. I se răspunse că nici măcar nanoroboții nu puteau opri avansarea bolii, celulele afectate fiind compromise. Aceștia erau eficienți la cei bolnavi de Alzheimer sau de alte boli degenerative, dar cancerul era un inamic prea puternic. Nu putea decât să se criogeneze, cu speranța că tehnologia va avansa la un moment dat atât de mult încât să poată fi vindecat. Însă era o mare problemă. Vârsta. Chiar dacă pălinca îl menținuse tânăr timp de un secol, memoria celulelor nu putea fi păcălită. Și mai era și problema banilor, veșnica problemă a banilor. Se întoarse total descumpănit în apartamentul clonei din Constanța. Să le spună, să nu le spună? Cu ce i-ar fi ajutat aflarea acelei teribile vești? Nu ar fi făcut decât să le distrugă entuziasmul pe care îl aveau în legătură cu planul de a o vedea pe Ana-Maria. Și nici nu voia să fie privit cu milă. Îi plăcea să fie în centrul atenției prin glumele pe care le spunea, prin poveștile inspirate din viața reală, prin calitățile care îl recomandau ca prieten. Hotărî să nu le spună nimic. Și totuși, atunci când Nicole nr.3 îl revăzu, aceasta observă că ceva nu este în regulă: - Ți-e bine? Ești palid și plin de sudoare! Te putem ajuta cu ceva? Un pahar cu apă rece? O pastilă, ceva? - Nu mă simt prea bine, dar nu vă faceți griji... Tratamentul ăsta mi-a răscolit toate durerile. Va trebui să mai sufăr câteva săptămâni, înainte să apară primele semne de îmbunătățire... - Oh, n-am știu că așa merg lucrurile. Sper să merite tot efortul și chinul prin care treci... - Și banii, completă oaspetele din Oradea. - Lasă că o rezolvăm cu banii, nu-ți face probleme, interveni soțul femeii. Nu vrei o pălincă până una-alta? - O pălincă bună nu se refuză niciodată! Începu să bea și starea de bine declanșată de băutură îl făcu să iasă din abisul întunecat în care căzuse. Își pusese, dintr-odată, toate speranțele în întâlnirea cu Ana-Maria, de parcă ea ar fi fost copilul lui pe care trebuia să-l revadă, copilul căruia trebuia să-i povestească toată viața în lux de amănunte, astfel încât acesta să-i poarte amintirile mai departe. Poate că era influențat și de amintirile originalului său, amintiri care rătăceau în labirintul gândurilor sale, fără să găsească ieșirea spre inima și sufletul care aveau cel mai mult nevoie de ele. Amintirile acelea care, până nu demult, i se păreau un blestem, deveniseră, în urma șocului prin care trecea, partea cea mai importantă din el, comoara lui interioară care trebuia să ajungă în mâinile fiicei originalului său. Banii pe care i-au câștigat la pariuri, i-au readus, cumva, zâmbetul pe buze. Și faptul că, în urma unei oferte consistente de bani și de pălincă, Nicole nr.2 fusese convinsă să-i însoțească în călătorie. Măcar așa, de fațadă, era împreună cu ea. Un fel de lună de miere, chiar dacă mierea era amară ca și sufletul său cotropit de necruțătoarea boală. Cu toate acestea, călătoria avea multe semne de întrebare. Ana-Maria fusese convinsă cu greu să se întâlnească cu clonele părinților săi, cedând doar la insistențele lui Ionuț Caragea nr. 2, care o rugase să rezolve problema amintirilor chinuitoare. Știa că nu clonele îi dăduseră viață, știa că nu cu ele își petrecuse copilăria. De când îi muriseră părinții, în tragicul accident, viața ei se mutate în cărți, în facultăți și-n spitale, toate cu scopul de a descoperi o minune vindecătoare. Din banii de la asigurări, părinții ei fuseseră criogenați, conform dorinței lor mai vechi, în cel mai sofisticat centru de criogenie din lume, aflat în Montreal. Tatăl ei alesese Montrealul si pentru ca trăise câțiva ani acolo, ca emigrant, și avea mare încredere în sistemul medical canadian. După ce părinții săi au fost criogenați, Ana-Maria a fost preluată de un orfelinat, unde a stat până la 18 ani. Anii din orfelinat și copiii care își băteau joc de ea la școală au făcut-o să-și urască propria țară. Statul încercase, experimental, prin tehnica clonării, să-i creeze niște părinți identici ca asemănare, dar eșecurile repetate i-au accentuat această ură. Iar atunci când, în cele din urmă, două perechi de clone s-au apropiat cel mai mult de chipul și asemănarea părinților ei, era deja prea târziu. Ea plecase, lăsând totul în urmă. Având cetățenia canadiană încă de la naștere, Ana-Maria se hotărâse să profite de sistemul de burse și de joburile mult mai bine plătite care îi permiteau să urmeze un drum pe care nu l-ar fi putut urma în România. Alesese medicina, concentrându-și toate eforturile pentru a descoperi acea minune care includea transplantul multiplu de organe și refacerea creierului. Problema era că toate organele trebuiau transplantate imediat după ieșirea din criogenie, iar donatori compatibili pentru rinichi, inimă, plămâni, ficat, erau imposibil de găsit în același timp. Și costa și o avere. Problema banilor a dispărut, însă, după șase decenii, Ana-Maria ajungând directoarea spitalului în care erau criogenați părinții săi. Iar acum, tehnologia avansase atât de mult, încât speranțele creșteau de la o zi la alta. "De vină" erau și extratereștri care încercau să implementeze tehnologia teleportării secvențiale și replicarea în transplantul de organe, însă, chiar și așa, compatibilitatea era mult mai scăzută decât la transplantul isograft, în care donatorul și receptorul sunt gemeni identici, sau la transplantul clonograft, care se realiza cu organe prelevate de la clone. Transplantul clonograft părea cea mai bună soluție, dar aici interveneau Biserica și Comitetul Drepturilor Clonelor care se împotriveau ideii de a se produce clone doar pentru prelevarea de organe. Partea a VIII-a – O inimă pentru Ionuț Caragea Se aflau în aeroportul Mihail Kogălniceanu, pregătindu-se pentru zbor. Nu mai călătoriseră niciodată cu o aeronavă de ultima generație, dotată cu tehnologie extraterestră, motiv pentru care emoțiile și curiozitatea li se amestecau cu teama de a nu păți ceva. Aeronava era condusă de doi căpitani, un om și un extraterestru. Două stewardese, un medic și doi ingineri completau echipajul. Extratereștrii nu erau foarte diferiți de oameni. Erau mai mici de înălțime cu 20-30 cm, aveau pielea albă ca laptele și nu le creștea niciun fir de păr. Ochii lor erau mari și negri, iar nasurile foarte scurte aveau nările exagerat de mari. Păreau chiar haioși la prima vedere, iar cuvintele pocite care le ieșeau din gurile mici te făceau să crezi că aveai de-a face cu niște actori de comedie care imită niște nebuni de la ospiciu, nu cu reprezentanții unei rase superioare. Aeronava era dotată cu locuri la clasa I și clasa a II-a. Cele două clase erau izolate complet una față de cealaltă. Oamenii cei mai săraci sau cei mai suspicioși călătoreau, evident, cu clasa a II-a. Printre ei se găseau și cele patru clone care hotărâseră să o viziteze pe Ana-Maria. Toate locurile de la clasa I erau, în schimb, goale. Scaunele masive erau marcate cu litera T, sigla firmei Teleport Now. În ele erau teleportați călătorii după ce avionul ajungea la destinație, toată durata zborului lor durând doar câteva secunde... Tehnologia teleportării fusese implementată de un deceniu și existaseră nenumărate probleme, extratereștrii fiind surprinși de felul în care reacționau celulele corpului omenesc, combinându-se cu celulele unor vietăți care intrau în raza lor de teleportare. Era deja celebru cazul omului muscă, primul mare eșec din istoria acestei tehnologii. Chiar dacă în anii care au urmat, erorile au fost corectate, unii nu au putut uita ce s-a întâmplat la început. Ba chiar credeau că oamenii sunt cobaii unor tehnologii pe care extratereștrii abia le descoperiseră. Alții erau convinși că se inoculau gene extraterestre prin teleportare, urmărindu-se, în acest fel, înlocuirea rasei umane cu o rasă hibridă care poate fi manipulată de la distanță. Zborul a fost fără peripeții. Primul lucru pe care l-au observat când au început coborârea a fost fluviul Saint-Laurent, care îmbrățișa cu tandrețe insula orașului Montreal. Atenția le-a fost atrasă apoi de Stadionul Olimpic, locul unde românca Nadia Comăneci obținea în 1976 prima notă de 10 din istoria gimnasticii. Stadionul Olimpic avea forma unei lebede uriașe care părea venită, la fel ca navele extraterestre, din alte galaxii. După ce s-au cazat la un hotel de lângă Vechiul Port, au sunat-o pe Ana-Maria și au stabilit ca locul întâlnirii să fie în biroul acesteia din spitalul Criogenex. Când au văzut-o pe fiica originalilor lor au constatat imediat că aceasta moștenise ochii migdalați de culoarea turcoazului pe care îi avusese și Nicole. Avea, în schimb, părul șaten, și era un pic mai corpolentă decât mama sa și celelalte două clone feminine. Ai fi zis că are 50 de ani, nu aproape 120. Asta se datora, cu siguranță, pălincii miraculoase care o întinerea. Prin urmare, se bucură când primi, pe lângă câteva obiecte tradiționale românești, două sticle de palincă de alge, de cea mai bună calitate, obținută prin relațiile lui Ionuț Caragea nr. 3 : - Mulțumesc frumos! Dar nu trebuia să vă deranjați… - Ei, lasă, Ana-Maria, măcar atât putem face și noi, interveni Nicole nr.3. - Și spuneți că în toată această lungă perioadă, ați încercat să călcați pe urmele părinților mei? - Am trăit în locurile în care și ei au trăit, ne-am iubit, am scris, am citit toate cărțile tatălui tău, am încercat să-i ducem numele mai departe, cu respect și mândrie, răspunse Ionuț Caragea nr.3. - Te-am așteptat, Ana-Maria, completă soția acestuia. Erai copilul pe care l-am așteptat o viață întreagă… Știi bine că noi, clonele, nu putem avea copii… - Știți, eu n-am mai vrut să mă întorc acolo. Orfelinatul, școala, au lăsat urme adânci. În plus, și nu vreau să vă jignesc, voi erați niște clone pentru mine, iar părinții mei nu puteau fi înlocuiți de nimeni. - Înțelegem, cum să nu înțelegem, interveni Ionuț Caragea nr.2. Trebuie însă să știi că unii dintre noi avem și altceva în noi, care ne face și mai umani decât suntem. Eu, de exemplu, am amintirile tatălui tău. Amintiri care mi-au produs insomnii, amintiri care m-au făcut să plâng, să zâmbesc, să iubesc pe cineva care nu voia să fie cu mine… - Înțeleg și eu. Tatăl meu a vrut să-ți lase ca moștenire partea cea mai importantă din el, în cazul în care el nu s-ar mai trezi niciodată… Dacă totuși te deranjează, le putem șterge. Pot pregăti un contract în acest sens. Sau îți pot oferi o sumă compensatorie, dacă te decizi să le păstrezi. - Dar, spune-ne, interveni din nou interveni Nicole nr.3., ce șanse mai sunt ca ei să fie vindecați? - Ai atins un punct extrem de sensibil și dureros. Au trecut atâtea decenii și tot nu am găsit ce ne trebuie… - Adică? întrebă din nou clona din Constanța. - Nu găsim donatori compatibili pentru un transplant multiplu de organe. Avem nevoie de rinichi, ficat, plămâni, intestin, pentru fiecare dintre ei. Iar tatăl meu are nevoie de o inimă nouă. Suntem capabili să replicăm țesuturi compatibile, suntem capabili să replicăm pielea, suntem capabili, prin noile tehnologii, să reparăm celulele nervoase, dar nu găsim toate aceste organe, în același timp. Corpurile lor nu ar suporta să fie criogenate încă o dată, în așteptarea unui alt organ. Avem dreptul la o singură încercare. Sunt capabilă să ofer chiar și sume uriașe, dacă aș găsi un donator multiplu de organe. Dar acest lucru este posibil doar dacă… - Doar dacă organele vin de la clonele lor, completă Ionuț Caragea nr.2. - Da, așa este. Iar legea ne interzice clonarea cu scopul prelevării de organe. - Și cât oferi pentru un organ? se băgă și materialista Nicole nr.2 în discuție. - Pentru un rinichi, un lob de ficat sau un lob de plămân, de 10 ori greutatea lor în aur. Pentru inimă, o nouă viață. - O nouă viață? întrebă Ionuț Caragea nr.2 cu un firicel de speranță în suflet. - Da. Așa credem. Lucrăm cu extratereștri la o nouă tehnologie care presupune transferul de conștiință. Toate amintirile celui care nu mai are nicio șansă de viață și își donează inima, vor fi transferate într-un nou corp, într-o nouă clonă. Clona ajunge la maturitate în doar câteva săptămâni, neavând timp să înregistreze amintiri din mediul exterior. Extratereștrii cred că totalitatea amintirilor transferate reprezintă însăși conștiința unui om, sufletul lui. - Eu mi-aș dona un rinichi, spuse Ionuț Caragea nr.3. Chiar și un lob de ficat. Cu banii obținuți, mi-aș cumpăra suficientă pălincă încât să mai trăiesc un secol. Ce spui iubito, te bagi și tu? - Mi-e teamă, răspunse Nicole nr.3. Dar nu te-aș lăsa să-ți faci de cap de unul singur în secolul care urmează! În plus, putem fi cu toții o familie adevărată. Asta dacă dorește și Ana-Maria. - Mă bag și eu, răspunse Nicole nr.2. Dar plămânul meu va costa dublu… Ana-Maria asista uluită la discuția clonelor, nevenindu-i să creadă ce se întâmplă. Trei clone erau hotărâte să-și doneze cel puțin un organ, transplantul multiplu devenind din ce în ce mai posibil. Mai lipsea doar o inimă. O inimă pentru tatăl ei. O inimă ca o petală căzută din corola unui vis. O inimă ca umbra unui fluture rătăcit printre stele. O inimă ca o fântână pentru toate speranțele alungate de seceta plânsului. O inimă ca o sală de așteptare pentru toate trenurile iubirii. O inimă ca o floare înflorind în copacul sângelui. O inimă ca o așchie înfiptă în toracele timpului. Oare câte bătăi de inimă pot umple nimicul, tăcerea și tot universul? O inimă care bătea în pieptul lui Ionuț Caragea nr.2. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate