agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-11-11 | |
- Domnule diriginte, vă rog!
Privirea și gestul de chemare îi erau adresate hotărât, din ușa Cancelariei. În taiorul grena, lung și cambrat, doamna Director părea gata să pocnească biciul în arena unui circ. I-a răspuns cu un bună ziua reținut și s-a ridicat fără grabă pentru a o urma în faimosul birou, centrul de dezbatere al marilor probleme, în a căror rezolvare este negreșit nevoie de autoritate. - Avem o problemă. Și ea se numește Cernea Cristian. Elevul răsturnat în plictiseală îi privește de parcă nu ar fi vorba despre el. Repeziciunea vieții s-a ștrangulat în firul acestui moment și trebuie doar să aibă răbdarea să iasă din el. În opoziție cu degajarea lui, Silviu se simte nemulțumit de cuvântul problemă, care ștanțează o etichetă pentru elevul așezat în scaunul de judecată. - Pe fondul consumului de ... numai Dumnezeu mai știe ce, acest ... individ s-a năpustit să își susțină argumentele cu pumnii, chiar în curtea liceului. Am sesizat deja Comisia de Disciplină și mă aștept la materializarea unor măsuri. Cuvintele sunt rostite apăsat, dar calm, cu o precizie de lighioană care își gândește atacul. - De ce ai procedat așa, Cristi? Privirea se pleacă în podea, nu pare dispus să se apere în vreun fel. Preferă să braveze și să își înghită cuvintele cu nodul care urcă și coboară. - Mai are importanță?! Nu este prima oară când ascult explicații, scuze, tânguieli, știu tot repertoriul. Dar asta pune capac și eu nu mai accept! - Atunci am luat la cunoștință despre situație și urmează să o evaluăm în ședință. Doamna Director își întoarce încruntarea spre el, ar mai fi vrut să continue, nu se aștepta să i se scurteze monologul letal. - Cernea! Noi ne cunoaștem, am halit zeci ca tine. În mod ostentativ, puștiul îi susține privirea, orice poate fi permis, dar să îi spui unui adolescent că mai sunt mulți alții ca el – ca și cum s-ar găsi la duzină – este o sfidare prea mare, care trebuie întoarsă numaidecât. Silviu privește scena puțin din exterior, doamna Director s-a ridicat și caută centrul în care se impune cu toată fermitatea făpturii ei, elevul – și el acum în picioare, se folosește de înălțime ca să-i fixeze doamnei siguranța că el nu se teme. - Doamnă, este regretabil ce s-a întâmplat. Nu vreau să vă mai reținem, dar vă voi înainta un punct de vedere, cât de curând. - Nu mie... Comisiei, domnule diriginte! Se înclină atât ca aprobare cât și ca salut și își scote elevul din raza de pericol, cuprinzându-l după umeri. Era ca și cum, dacă ar mai fi întârziat sub privirile ei, un jet de venin l-ar fi pus la podea, cu toate că doamna avea mai de grabă alura unui constrictor. Tensiunea s-a risipit de cum s-a închis în urma lor ușa masivă, cu scârțâiala de cucoană bătrână. - În pauza următoare ne vedem la Bibliotecă. - Atâtea ocolișuri pentru un adevăr simplu: mă exmatriculează, de data asta chiar o va face. - Nu este chiar așa, Comisia ... - Va decide diferit? Ironia expresivă contrastează cu tinerețea trăsăturilor, nu pare neliniștit, nici măcar supărat nu pare. Dacă un astfel de eveniment nu produce un cât de mic seism în existența lui, atunci nu cumva indiferența este generată de probleme mai mari? - Nu știu ce decizie va fi luată, sper că una corectă. Oricum, te aștept la pauză. Cei doi au rămas în liniștea holului, intrată parcă pe ferestre de altundeva, ca să sporească densitatea luminii. Orele au început, timpul ronțăie meticulos absența lor din locul unde viața i-a potrivit pentru moment. S-au salutat și au plecat în direcții diferite, lărgind parcă opoziția peste care n-au reușit să treacă. Silviu a intrat la clasă fără să dea importanță gălăgiei pe care a întrerupt-o și după o scurtă pauză și-a întors atenția spre elevi, cumva nemulțumit de așteptarea creată. - Pentru prima dat de când ne cunoaștem, întârzii puțin și vă găsesc exact ca pe niște preșcolari scăpați de supraveghere, nu cumva să treacă neobservată lipsa mea de la oră. Acum toți și-au găsit locul în bănci și așteaptă să vadă dacă li se va cere să „scoată o foaie”, pedeapsa aceasta fiind cea mai la îndemână. Vara care stă să înceapă strecoară ispite prin fereastra deschisă, curând vor lua vacanță și nimic nu-i va mai ține prinși. Se grăbesc spre atât de multe alte lucruri încât momentul prezent nu poate umbri cu nimic așteptările lor colorate, ca în reclamele estivale. Totuși ora începe fără testare, profesorul predă cu aceeași lipsă de entuziasm cu care ei își notează schematic. Lecția asta o vor învăța doar chiulangii și cei câțiva interesați de mărirea mediei, marea majoritate știu însă că eforturile lor se sfârșesc aici. Monotonia este întreruptă de un avion din hârtie care nu urmează traiectoria hotărâtă și ajunge direct pe catedră. Chicoteli se aud în toată clasa, elevul care l-a trimis privește cu spaimă inofensivul mesager, căzut la datorie chiar pe catalogul deschis. Profesorul se încruntă și explicațiile lui continuă rar și tărăgănat pe măsură ce mesajul este parcurs. Probabil că sunt plictisiți îngrozitor, după felul în care se fâțâie și acum are toată atenția lor datorită unei întreruperi. I se pare însă mai grav că și el se bucură de ea. - Mă simt flatat. Sigur, sunt aici niște lucruri care nu se prea potrivesc, dar nu pot să nu remarc: vocea ta îmi grăbește bătăile inimii, aș vrea să o ascult fără oprire. Clasa râde și își plimbă privirea pe chipurile lor, a găsit autorul textului prin contrastanta lui dezamăgire, acum caută adevăratul destinatar, însă fetele nu par impresionate de amărâtul care s-a înroșit până în vârful urechilor. - Este aici ... mă rog! Dacă vocea grăbește bătăile inimii, ar fi un real pericol să o asculți fără oprire. Dar vom dezvolta subiectul în clasa a XI-a, la Anatomie. Și dacă mi-am permis să glumesc, sper totuși că mesajul nu-mi este adresat. Nu de alta, dar mai am câteva lucruri despre care vreau să vă vorbesc și nu aș vrea să provoc o nenorocire. Îi temperează din veselia generală și reia predarea ceva mai hotărât. Exemplele se înghesuie în enunțuri scurte, pune accentul doar pe informațiile pe care le vrea fixate și are senzația că așteaptă pauza cu o nerăbdare mai mare decât cea a clasei. Într-o altă sală de curs, gânduri segmentate se derulează în paralel spre aceleași lucruri. Pentru Cernea însă, pauza nu promite altceva decât un șir de explicații, cerute dintr-o direcție diferită. Este în contrast cu voioșia generală, care se vrea trăită altundeva decât în plictiseala programei școlare. Pentru el îngăduința de la catedră nu aduce un respiro, ba mai mult îl obligă să acorde lucrurilor o importanță mărită. Va veni Manea cel Mare, coborând din merțan ca de pe afișul unui film de acțiune, îmbrăcat mai cool decât Manea cel Mic, dar care, cu exact aceeași zeflemea va plimba privirea peste capetele celor întâlniți în drumul către biroul directoarei. Acolo matracuca se va fi dat de trei ori peste cap și îl așteaptă transformată din zmeoaică în preș de gâdilat orgoliul. Că doar generosul domn face donații și așteaptă și el măcar puțin respect în schimb, în niciun caz să îi fie agresată odrasla. Da, așa se vor derula lucrurile și membrii Comisiei de disciplină vor juca o prefăcătorie al cărei rezultat îl știu cu toții. Mai puțin dirigu’, el speră o decizie corectă. De parcă poate fi altfel decât corect ceea ce deja s-a decis: elevul Cernea, mediocru spre slab, chiulangiu și deja cu antecedente, iar de cealaltă parte elevul Manea, poate la fel de chiulangiu, dar mult mai motivat, nu râgâind de învățătură – că nu e cazul, dar cel puțin onorabil și în plus, cu un tată mai mult decât onorabil, toate astea duc spre înțeleapta părere a directoarei. Măcar de s-ar accelera toate ca să poată să se gândească la altceva. Dar pauza îi întrerupe gândul, va trebui să ajungă la Bibliotecă pentru interogatoriul scurt, centrat pe “spune cum s-a întâmplat”. Se ridică moale din bancă și privirile colegilor se furișează cu interes spre el, știe că unii îl compătimesc, însă cei mai mulți sunt doar interesați de senzaționalul situației. În sala de lectură îl așteaptă domnul Stamate, sunt acum doar ei doi și plinuța doamnă bibliotecară, cu bretonul ei de ponei neglijat. Încearcă să pară preocupată de niște fișe, s-au petrecut atâtea alte dialoguri de acest fel în prezența ei, încât ai zice că este un fel element necesar, martor tăcut precum zidurile îmbrăcate în cărți. - Cristian, știu doar ceea ce doamna Director mi-a spus în prezența ta. Este important pentru mine să aflu amănuntele. - De ce? Știm deja finalul acestei povești. - Te concentrezi prea mult pe anticiparea finalului și noi nu suntem într-o poveste. Este simplu: dacă nu credeam sincer că pot să te ajut, nu te chemam aici. Poți măcar să-mi spui cu ce te-a provocat? - Între mine și Manea Ciprian au tot fost schimburi de replici, nu spun că este doar vina lui. Mă rog, pe scut: mă ia peste picior de câte ori prinde ocazia și azi chiar a avut noroc. M-am enervat și a continuat să mă provoace până când n-am mai putut să îl ignor. L-am împins primul, apoi am fost primul care a dat. Mă așteptam să riposteze mai serios, dar presupun că îi duc alții luptele. Când a rostit alții a indicat cu bărbia biroul Directorului, cu o lehamite care arată că relația dintre ei nu este deteriorată de puțină vreme. Silviu încearcă să afle mai multe, reia întrebările sub altă formă, însă nu primește decât răspunsuri vagi, formulate politicos și totuși fără urmă de interes pentru conversație. - Îmi scapă ceva: cum ați reușit să dezvoltați un conflict când sunteți mai mult în trecere pe la ore? - La început a fost un fel de ... hai să vedem cine domină „locul de joacă”. Își închipuie că dacă te porți ca un dobitoc îți crește popularitatea, ceea ce nu este total neadevărat. Numai că, un “irosit” ca mine, știe să-i dea replica, astfel încât a picat de prost în fața alaiului. - Ți-a zis irosit? - Așa și în multe alte feluri, dar asta nu are importanță. Azi în schimb, m-a luat la mișto cu o chestie ... și pentru că eram supărat n-am realizat că ... Soneria anunță începutul de oră și pentru prima dată, elevul Cernea se simte bucuros de chemarea ei. S-a ridicat deja în picioare, căutând în ochii lui Silviu aprobarea să plece. Știe totuși că acesta îl poate scuza de la oră și caută să grăbească despărțirea ca să nu mai ofere prilejul. - Vreau să vorbesc și cu ai tăi. - Și eu aș vrea, numai că de mama nu mai știm nimic de doi ani, iar tata muncește în Germania. Dacă-l sunați este foarte probabil să nu vă răspundă pentru că fie muncește, fie doarme – lucrează în ture. - Și de tine cine are grijă? - Mătușa mea e gardianul de serviciu. Nu va fi prea încântată, dar presupun că mai bine află de la dumneavoastră. Elevul scoate un telefon cu ecranul înflorit în multe spărturi și spune numărul fără ezitare, străduindu-se să evite îngrijorarea lui Silviu. Gata, acum a scăpat pentru moment de toată povestea asta, salută și iese în hol, dar pașii pierd repezeala când ajunge în dreptul intrării principale. Dacă se furișează acum direct în stradă va putea să dea la schimb viața de aici pe orice îi va ieși în cale, oricum, va fi cu mult mai bun acel „altceva” decât momentul prezent. Dar tresare când descoperă că și dirigintele a părăsit Biblioteca, la fel de repede, așa că reia hotărât drumul spre clasă, de teamă ca nu cumva să fie reținut. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate