Cum trecuse de doișpe și patul era tot neprimitor iar cheful de a butona televizorul sau a naviga pe internet era zero, își zise că singurul lucru bun ar fi să vadă ce și cum e cu Atlanticul cumpărat pe mai nimic de la vechituri.
Să umble în măruntaiele unui ceas era modul lui de a-și curăța covorul de gânduri. Atenția concentrată pe mecanismele fine îi crea o stare de calm, de uitare de toate, de bine.
Sticla era mătuită cam mult semn că posesorul a fost un neglijent. Îl întoarce în palmă, atent, cu șurubelnița îi desface capacul. Ia lupa, privește și-l bușește râsul.
Fulgerător îi vine în minte caietul de notițe de pe vremea când se pregătea pentru popie. Parcă-i în fața ochilor. Caiet de dictando școlăresc, cu Tatăl nostru, cu Crezul, cu Cele zece porunci, uite și paranteza, (oare ce mai era scris pe primele pietre?). Pe ultima filă, să nu vadă părintele, scrisese o poezie, așa, ca să râdă cu Costică a lui Felezău,colegul, prezumtiv preot și el. Naivă și scrisă cu creion chimic dar cât de bine păstrată în sertarul memoriei. O îngână zâmbind:
Singuri, neprihăniți, în rai
Goi pușcă-n soare și pe plai
Umblau și erau fericiți.
Când oboseau se așezau
La umbră de eucalipți
Și cum Adam habar n-avea
La ce mai este bună Eva,
Își punea tâmpla și-asculta
Sub țâța ei cum ticăia
Ceva și îi spunea: ești ceasul meu!
Ea-l scărpina în cap zicând:
Pe veci voi fi a ta mereu.

Dar într-o zi, așa, de-odată
I-a zis că vrea să facă pipi.
După un timp, cam nepermis de mult,
S-a-ntors de după tufă-nbujorată
Cu pulsul mult accelerat.

Se zice că n-a apucat
Adam s-o-ntrebe ce s-a întâmplat
C-arhanghelii au tăbărât
și i-au umflat și i-au zvârlit
din rai.

Cum ea plângea sub greu afect
Adam a zis: O, ceasul meu
Se pare că tu ești defect
Să văd de poți fi reparat.
L-a-ntors.
Pe spate răsturnat
L-a desfăcut și a privit
Apoi uimit a exclamat:
Ce văd e oare adevăr,
Cine, că-i grav umblat la păr?!...

Telefonul bârâi pe masă. Număr ascuns. Cine naiba o fi la ora asta?
- Alo,auzi o voce joasă, guturală, mai trăiești, n-ai murit?
-Ați format cumva prefixul raiului?
-Băi nesimțitule...
-Vă rog un pic de decență că telefonu-i pe tare și lângă mine sunt sfinte.
-Înghite-ți ironia și bagă la cap...
-Așteptați o clipă,vă rog, s-o mestec că-i cam gumoasă.
-Vezi că-ți rup maxilarul...
Ãsta-i nebun.
- Stmabile, verifică-ți agenda...
-E 075160...
-Da
-E-al tău?
-Da.
-Ești...
-Da.
-Atunci, băi animalule, taci și ascultă...
Hopa, se-ngroașă gluma.
-Și care ți-e buba pe creier de ți-a pocnit și-ți verși pe mine puroiul?
- Cum îndrăznești de-mi spui că am bube pe creier? Păi, știi tu cine sunt eu?
- Nu , dar văd că ești bine plecat...
-Adică-s nebun,ha...
- Nu, domnul meu,spun că plecat, așa, ca rățoiul pe-o parte cu ochiul la soare de-a proasta...
- De-a proasta, zici, pui de lele ce-mi ești...
-Zi cine ești că-mi bolborosește zacusca și nu vreau să-mi murdărească aragazul până te bag în mă-ta și-nchid...
-Hai mă Ionică, chiar nu mă cunoști? râde. Sunt Jipescu, Mitică...
-Hai, lasă-mă... măi Mitică, dacă ești tu, unde dracului ești, în America, de-mi dai telefon la ora asta? și mă rog, de unde ai tu numărul meu de telefon? îți dai seamă că sunt decenii...
- Nu, mă,sunt tot la Brașov și cum sunt singur că nevasta mi-i dusă la fată în Anglia că trebuie să nască...
- Cine, nevasta?
-Nu,mă,fata...Și cum tot aveam numărul de la consăteanul tău, apropo,am aflat,condolianțe sincere, mi-am zis că să-ți țin de urât. Cum, chiar faci la ora asta zacuscă?
-Hei, pe naiba, gâdilam un ceas...
-Ooo, ai ochii buni...
-Nu-s ca pe vremuri când mă uitam în rană și vedeam sexul microbului, dar nici atât de chior să nu-l văd pe-al meu, așa că încă mă mai descurc...
-Tot șugubăț... acuma, hai, pe bune, uite care-i treaba:
din gașca noastră aici mai suntem doar trei, Bărbulescu, eu și Cotora. Am luat legătura cu ei și cu Viorel de la Reghin și-am căzut de acord să-ți sponsorizăm venirea și, chiar dacă monegește acum, să rupem vreo câteva zile mâța timpului și s-o frigem ca altădată. Ce zici? La Șura Dacilor c-un miel copt în pământ...Să nu zici că nu vii, după Anul Nou ni se-ntorc boresele ... și încă ceva, trebuia să fie un secret dar eu tot ți-l spun.Vei fi cazat la o pensiune,ghici a cui? A lui Ghizy, mă. Cum care Ghizy, flebețea ta de la 8, de la care era să ne batem. I-am spus deja că vii și s-o fi văzut ce ochi a făcut,cum s-a înroșit și i-a transpirat buza de sus, cum a zis repede: "ni, tu, când zâși că vinne?" S-a oferit să te găzduiască pe gatis. Ce zici?
-Măi MItică...
-Încă o vorbă vreau să-ți mai spun, nu mai e cum a fost dar reșapată cum e pare o roată nouă nouă nouță,de mai mare dragul, s-o umfii.Și încă ceva,nu accept să-mi spui că ești în doliu, că-i câr și mâr, îți aduc aminte de vorbele tale spuse lui Viorel cum că viața nu trebuie jelită ci trăită din plin că și așa e prea scurtă...

Amitirea veni dureroasă. Viorel, cel mai vânjos din grup, la clubul Steagul Roșu era la haltere, ei pe la box, lupte,Cotora la ping-pong.Se urcase pe acoperiș să împerciuneze c-un dorn și barosul un capăt de țeavă să poată fi bine întins cartonul asfaltat pentru izolație și la ultima lovitură,în plin,barosul i-a ricoșat în orbită.
A mai avut puterea să coboare scara cu ochiul atârnându-i pe obraz. I-au pus ochi de sticlă. S-a chinuit mult cu el până l-a făcut să revină la antrenamente și la fata de care, plin de complexe, fugea, dar care până la urmă i-a devenit nevastă.
- Măi nebunilor, adevărul e că de noi de atuncea mi-e dor și cu toate că voi vreți să mă beliți de câteva vârste,fie,accept și-am să vin.Þi-am reținut numărul. Am să te sun...

*

De la gară a luat un taxiu.- Du-mă la capăt, pe Berzei. Pașii nu uită nicicând drumul făcut. Aici erau atunci bărătcile. 8 la număr cu câte 8 dormitoare. La 4 a fost repartizat dormitorul 4. Înainte de el fuseseră grajduri de cai de cazarmă. Zvârlit în lume aproape copil,optimist și-a luat viața de coarne cu toate responsabilitățile ei. Totul era nou, părea că-i la capătul lumii, dar lumea, așa cum era, cu drag l-a primit.Înfometat de citit, aici, la biblioteca orașului mai abitir ca mulți alții își căuta sațul.Își aminti cum devora cărțile la lumina veiozei de carte să nu deranjeze și câtă repulsie avea când, cohorte de ploșnițe ieșite din crăpăturile zidurilor de stuh tencuit, de pe sub saltele sau dușumele, porneau urcușul pe pereți în falange spartane, ca de pe tavan s-și dea drumul, spre ospățul vampir, peste trupurile de tineri ostenite de muncă. Ultimul venit dar primul care s-a înarmat cu pompa de flit...

O luă pe Carpaților,pașii știau ce știau. Pe dreapta "Metromul",intrarea e alta acum. Abonamentul de prânz.4 lei,trei feluri și-un fruct. Iar aici, pe stânga era bufetul.Dimineața un coniac mic, un sfert de pâine,o sută de grame salam de Sibiu și-un iaurt...Da uite fabrica. Nu-i stearsă definitiv de pe pământ. Mai e în picioare o hală.
Printre cochete blocuri, cu pereții ei coșcoviți, tristă, cu geamurile sparte, acum când soarele e ascuns după nor,lasă pe suflet umbrele păreri de rău. Nu mai sunt garduri sau porți.O taie de-a dreptul, dă colțul și-n fosta ogradă e-o mare de lume pestriță. Ajunge. Peste tot tonomate de joc, de cafea,tarabe cu brânză, pastramă, sclipiciuri,vânzol,grătare cu mici și în colț o terasă cu trei pițipoance fluturând pe-un podium din buci, colo o bâbuță vinde vată de zahăr, lângă ea un poet pricăjit întruna declamă potop de versuri albe,pompoase. Din când în când își trage sufletul și anunță cu glas leșinat că dă autografe pe cărțile lui și că-s cărțile gratis. Oamenii fac pas lateral când trec de parcă-i ciumat. Hei, săracul de tine,vrei să trăiești din poezii? Mă tem c-ai să sfârșești trăind din furat...

O pânză-i întinsă sus pe marginea halei.Cu litere scurse stă scris: EXPOZIÞIE DE ARTÃ și-un moto publicitar "arta viitorului începută-i de ieri pentru mâine, tu cu ea desfată-te azi!!!!"
Uite, își zise, niște băieți inspirați,în haine noi îmbracă trecutul.Era curios. Era hala lui. Prima ușă de care știa era acum zidită. Cea din stânga, din tablă, cât peretele e aproape de mare și-i bombată-n afară în semnul crucii cu stâlpul în sus. Nici tu ușori, nici balamale ori clanță,zăvor sau ceva. Un tip prezentabil, tuns scurt, cu costum impecabil și-un zâmbet de reclamă pentru pasta de dinți,amabil sări să-l ajute: -De vreți să intrați puneți-va palma aici, intrați repede că deschisă-i doar două secunde. - Mulțumesc. Tipul se înclină respectuos.

Semnul e-un ochi fără iris. În palmă simte un tremur de cald. Ușa glisează un pic înăuntru,două secunde, iute pășește, brusc, în urmă ușa se-nchide.
E un fel de penumbră, un fel de roșalb tăvălit în verde cu negru.Ciudat. Stă pe un prag de câțiva centimetrii mai lat decât laba piciorului.Jos e un hău de mulți metrii. La stânga vede capetele rotunjite a balustradelor unei scări verticale spre jos.
"Arta adevărată e-aceea care te impresionează."Frumos,adăugă el critic,amintindu-și cu greață de hipioții de altădadă drogați cu LSD zdrăngănindu-și în draci chitarele, cu mațe de vită atârnate de gât. La vremea de azi cu tehnologia modernă... Dacă tot e sus, mai bine să ia o imagine de ansamblu.

Da, vechea hală e coborâtă mai jos dar se respectă realul. Protezați de paravane, sudorii stau aplecați și sudează. Bine, e doar un fel de dioramă că nu se deplasează iar arcurile de sudură sunt doar mimate de flashuri de leduri și totuși în aer e același miros greoi de pastă topită. Drumul de acces dintre liniile de producție sunt aceleași, marcat cu var, doar că acum pe el umblă, impropiu zis că umbă, mai degrabă sunt purtați de o bandă rulantă, muncitori cu furtunuri pe umăr, cu saci de carbit la subsuori și-n cărucioare cărând generatoare de acetilenă. Un amănunt îl surprinse, de ce aveau oare toți, pe cască sudate, furci de săpat sfeclă? Cu un fel de consevatorism, perceput în adâncul de sine ca depășit, zise în gând: în gustul artistului nu poți face nimic...

De jos de la picioarele lui vine un scârțâit.Ceva se ridică. Privește. E o platformă lungă și îngustă cât o masă de 10 persoane.Zdrang și se oprește exact la picioare.Oi fi depășind timpul și trebuie să cobor.Până aici, bravo lor, m-au surprins.Cine știe jos ce m-așteaptă.Pășește vânos. Platforma coboară în hopuri, clicheții s-aud, doar două staturi de om și se oprește. Hodorogind infernal vine podul rulant. Ruginit și murdar, cu cablurile și cârligile ruginite și ele, deasupra lui și se oprește. Se stinge lumina. Aeru-i greu. Unde de joasă frecvență sunt percepute visceral ca un tremur de parcă vibrează pereții ridicându-i un nod în gât și, mai, mai, o stare de greață.Se simte ca suspendat în întunericul vâscos.

În tăcerea deplină începe să plângă din ce în ce mai tare un grup de oboi, îi răspunde un scârțâit lugubru ca al unei uși de cavou și vârci de lumină coloidală părând mai degrabă niște vietăți de forma anaglifelor săltând, depărtându-se și apropiindu-se ca un plămân bolnav respirând, nu mult, ca speriate de ceva se fac ghem și zvâcnesc într-o mare lumină.

Hala e-un templu acum și statuia lui Moise s-a ridicat în picioare cu mâinile întinse ca pentru o îmbrățișare cu mânecele veșmântului de piatră ușor fluturând.
La picioarele lui vin și tot vin șiruri de oameni, bărbați și femei, tineri, bătrâni, desculți, de spate plecați, îmbrăcați în mantale uzate, murdari, tunși chilug, cu cucuie,
se bagă unii în alții și râd hidos cu danturile sparte. Din pereți se desprind cărămizi, se aud cum se sparg și.. totul dispare-ntr-o clipă.

Dă din mână-a lehamite.Vax.Holograme. Hala e acum un accelerator de particule în genul CERN doar că-i pe cant și-o mână solzoasă îl învârte prin aer. Asta, zice, e cu bătaie...

Sus se aude o fată țipând. Se uită. E-n rochie albă cu buline aurii, cu balerine și păr despletit E speriată rău. O doamnă țuț de frumoasă, după costum și amabilitate cât colo se vede că e de-a casei, o liniștește ușor luând-o de umeri.

Între timp hala e alta. O jumătate-i un laborator cu aparatură sofisticată de nu-ți vine să crezi, cu savanți tineri,bătrâni, aplecați, mai bine zis băgați cu capurile-n mașinăriile lor infernale, oarbe, manipulând, manevrând, ți-n jumătatea cealaltă a halei, ca dintr-u corn al abundenței curg himere hidoase ,hibrizi între plante, insecte animale și oameni.
Hala e un bestiar monstruos...

Ceva în el se răzbună. Lumea e din zi în zi mai nebună.Îi e silă și dă să plece.Dar cum,că nu poate. Cum și ce-au făcut ăștea de culcat e pe spate nu știe simte doar picioarele și mâinile strâns legate. Fata iar țipă și-o vede pe amabila doamnă,toată un zâmbet cum îi seceră picioarele și-o aruncă în hău și fata cade, cade și țipă și țipă...
O furie animalică îl cuprinde și-ar vrea s-o prindă de gât s-o strângă și s-o ucidă... Ea pleacă râzind ștergându-și palmele ca după un lucru bine făcut. Platforma iar cade, mai iute, unde îl duce? se simte prins în capcană, o groază de moarte-l cuprinde, și c-un ultim efort disperat se desprinde și cade urlând: - deaaavoooli sunteți nu oaaameni...

Jos din pat și buimac cu inima-n gât, se ridică, se duce la geam și-l deschide.Așa respiră rar, fii calm, calm,uite cât de frumos ninge afară...


-Nea Stelică, eu plec la Brașov pentru câteva zile, dacă-i nevoie uzi mata florile de pe hol.
-Da ,dar nu te supăra...
-Știu, am dat din greșeală televizorul la maxim ,era un film horror...