agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-11-15 | |
Viața devine adesea o temă. Viața este ‒ destul de probabil ‒ Tema prin definiție. Nu poți risca să te prindă o zi următoare cu ea nefăcută. Sau, la fel de grav, cu ea prost „rezolvată”. Altfel, trebuie să știi să îți asumi riscurile. Unii aleg să rezolve temele / Tema din mers. Nu au prea mult chef de programe. Nici vreo înclinație / disponibilitate aparte pentru teoretizări. Sau poate că mizează pe șansă. De ce nu?! Dintr-un anume unghi, această miză este asimilabilă, măcar parțial, încredințării. Ei sunt aproape fericiți. Grija zilei de mine se reduce la azi-ul atât de concret, de palpabil, de real. [Și, parcă, și lui Dumnezeu îi plăcea asta, nu!? Sau... cu unele... nuanțări?!] Dimpotrivă, ceilalți sunt într-o perpetuă rezolvare de teme. Au întotdeauna la îndemână carnețele, rezerve, nervi multiplicați, prognoze științifice, 2 pulsuri, ba chiar și minutul în plus recoltat dintr-un excedent sau minus al propriului destin. În realitate, nici ei nu sunt prea înnebuniți după programe, implicit, nici după constrângerile acestora. Dar au nevoie vitală de ordine, de certitudine [Și, parcă, și lui Dumnezeu îi plăcea asta, nu!? Sau... cu unele... nuanțări?!]. Posedă acel simț înnăscut al geometriei. Lucrează cu ipoteze, comit demonstrații redutabile, ajung la concluzii aproape infailibile. Toate aceste nevoi intrinsece îi dependizează însă de programe și constrângeri, din care fac un veritabil modus vivendi, un fel de supliciu la cub. Clipa lor (carpe diem) nu există niciodată. Timpul este în mod constant dincolo de prezentul cărnos. Azi ar rezolva, cel puțin , un sfert din problemele unei vieți întregi. Tot ei conștientizează, mai apoi, că, în lipsa unor preocupări serioase, cât mai solicitante, ulterior s-ar plictisi de moarte. Atunci, fac concesii: se limitează la programul pe o lună, chiar pe o săptămână. S-ar putea spune despre ei că prea puțin se încredințează. Dar cine se încumetă să bage mâna în focul fulgerului că, dintre aceștia, se vor distinge, la un moment dat, ateii cei mai înverșunați?! Aceștia sunt anxioșii, fericiți și ei în felul lor. Cu un D/dumnezeu la fel de bine conturat ca și în cazul celorlalți...
*** ‒ (cu privirea undeva în podea) ... și-apoi, în scurtă vreme, mi-ai lua și hiatul... ‒ (vădit surprins) Ce-aș face....? Ce ți-aș lua? ‒ (insistentă la culme, aproape dramatică) Ca să nu mai vorbim de accent... ‒ (și mai vădit surprins, aproape dramatic) Sonia, ce se-ntâmplă cu tine? Te simți bine?! ‒ (imperturbabil(ă), militărește) Da, mă simt cât se poate de bine! ‒ (senzual-spiritual, cu voce de bas) ... atunci...??!! Suntem, cumva, la ora de... fonetică...?! ‒ (categorică, adică feminină în „acel” sens) Nu, suntem la o oră muuult mai importantă! (concesivă... parțial) Lasă, nu-ți bate capul... Eu sunt puțin mai altfel. Nu am pretins nimănui să mă înțeleagă, darămite să mă accepte... ‒ (strigător la ceruri de voluntar) Dar eu voiam... eu VREAU să lămurim... Eu chiar vreau... ‒ (receptivă și concesivă... măcar parțial; livrescă) Da, tu vrei să lămurim. Eu, la rândul meu, îți explic ceea ce simt..., ceea ce, de fapt, ar putea reprezenta, la un moment dat, stavila principală în această posibilă „uniune”... ‒ (diplomat, adică nesuferit) Nu, eu cred că te complici... Iartă-mă, spui cuvinte mari! Uneori, teoria distruge viața! Nu crezi că, înainte de toate, am putea încerca... pur și simplu... să fim?! ‒ (superlativ de „ființială”, superlativ de... „ea” / egocentrică / posesivă) Dar eu SUNT, chiar sunt, m-am săturat de atâta sunt... EU SUNT ALTFEL... Am nevoie de timpul MEU, de fereastra MEA, de aerul MEU, de propriul... nu știu dacă să-l rostesc... cu minusculă sau cu majusculă, cât de lipsită de pietate aș fi în primul caz, cât de evlavioasă în celălalt... de PROPRIUL D/dUMNEZEU..., de un El / el personalizat... ca propriul sânge, ca propriul ADN... și nimeni, dar nimeni să nu se amestece vreodată în relația asta... („martiră” și patetică, în nuanțe acaju) Hai, ce mai aștepți?! Fă-mă egoistă, ba nu, monstru de egoism, spune-mi, te implor, spune-mi că sunt puerilă, răzgâiată și absurdă, că am mult prea mult timp la dispoziție, că mă plictisesc îngrozitor și atunci îmi... găsesc de... lucru... Spune, spune măcar ceva din toate astea! Auzi?! ‒ (categoric și... sapiențial; irezistibil în fum transparent de Double Happiness) Uite că nu spun nimic! Absolut nimic! Ce-ai zice să afli că s-ar putea chiar să te înțeleg... măcar parțial? ‒ (masochist(ă) sau doar cu câteva idei fixe) Nuuu, nu trebuie să-mi faci pe plac, nu trebuie să mă impresionezi! Vreau doar să fii obiectiv, atâta tot... ‒ (disculpându-se) Dar sunt obiectiv... ‒ (negând) Nu, nu prea ești... ‒ (însuflețit de captatio benevolentiae, dotat cu îndelungă-răbdare) Sonia, e cât se poate de firesc să simți ceea ce îmi povestești... Cu toții o simțim... măcar uneori... ‒ (rectificatoare, lucidă până la crudă) ... „măcar uneori”... Genială precizare! Ei, asta ar fi una dintre problemele mele, uneori-ul ăsta se extinde dincolo de teritoriul îndeobște admis... Așa sunt eu... și nu mă scuz, nici nu sunt vreo paranoică repetând enunțul ăsta... Pur și simplu, îmi asum eul cu toate ale sale... Și nu vreau ca NIMENI [pronunță nimeni exact cu sensul „R&V”] să-și facă vreo iluzie sau... altceva... ‒ (detectivistic) Înțeleg că aici e vorba despre CERTITUDINEA AIA ABSOLUTÃ... [rostește ultima secvență cu sensul „rara avis” ] ‒ (cvasipotolită, afirmativă) Da, cred că înțelegi mai mult decât foarte exact! ‒ (hiperfilosofic; cu bâlbe pedante) De multe ori, noi, oamenii, trebuie... mai exact este bine, este... necesar să ne mulțumim cu acele certitudini parțiale... ‒ (căutând nod în papură) ... și-apoi tu nu-mi poți cere mie să mă schimb la 180 de grade, la fel cum nici eu nu o pot face în ceea ce te privește... ‒ (suspect de maleabil, tehnicist și clișeic) Am putea „opera” o serie de schimbări... de comun acord... nu e chiar așa de imposibil... ‒ (corectitudinea / onestitatea / noblețea întruchipată; spirit cartezian în ordine feminină) Nu e drept, nu e prea aristocrat să violezi teritoriul intim al celuilalt și să-i impui, convingeri, conduite... în care tu crezi cu toată ființa și față de care celălalt are anumite dubii, reticențe..., poate chiar o aversiune înnăscută... ‒ (contrariat; însuflețit de principiile logicii) Dar... bine, așa ar trăi fiecare izolat... ‒ (aproape sinceră, docilă, dând măștii o altă (in)utilitate) ... mi-e teamă,... mi-e foarte teamă... ‒ (tandru, pentru a II-a oară irezistibil) De ce ți-e teamă? ‒ (fetiță mai mult decât neajutorată) ... de tot... de tot ce implică o relație între o ea și un el... ‒ (viclean) ... nu înțeleg... ‒ (fals naivă; consistență de fluture) e mai greu de explicat... asta se simte cu sufletul... ‒ (din nou didacticist) A exista în 2 se învață în timp...și... cu... sacrificiu... ‒ (aparent neatentă, sufocată de reverie)... și ce rămâne... după? ‒ (viclean) Care... „după”? ‒ (pironindu-l) După ce... celor 2 nu le-a mai rămas cam nimic să-și spună... ‒ (autoritar, aproape masculin, adept al tuturor carpe diem-urilor, poticnindu-se) Te duci prea departe... și... și cu prezentul cu el... cu el ce faci?... dacă tu i te sustragi...?! ‒ (generoasă?!, lașă?!..., face un semn în eter) ‒ (încurajat de muțenia interlocutoarei, imediat obligat să-și înghită replica de reacția verbală imprevizibilă a acesteia) BLANC ‒ (bovarică, dar și realistă, aproape irezistibilă) Spune-mi, te rog, până unde merg,... până unde POT merge concesiile? ‒ (luat ca din oală) ... concesii?! Parcă vorbeam de prezent... ‒ (neîndurătoare, rectificatoare) TU vorbeai de... prezent! ‒ (holbându-se) BLANC................................. ‒ (deodată, tandră ca o după-amiază de sâmbătă) Știi și tu cum e cu iubirea..., cu Iubirea... (Euripidiană, eschiliană, sofocliană) Ce faci, ce faaaci cu... deziluziile,... cu Deziluzia?! [Masca apare, în toată grandoarea, posedată de fluture. Nu mai plânge. Hohotește. Într-un râs apocaliptic. El o împInge, o împInge. Dar ea nu, nuuuu, nu mai are de gând să scâncească... Nici să-i implore mila. Acolo unde ea este acum, toate acestea sunt, cel puțin, reacții stranii, ridicole. Rânjetul impregnează. Albul zidului, tăceri de piatră, spaime care mai de care. Își desface bucăți mari de epidermă. Pe fiecare, câte o larvă. Privirea înoată într-un râu tulbure. Nu mai curge de mult sânge. Cavernele sunt aproape cicatrizate... Masca privește dinapoia ei... „Ai fost colegă cu DanaT?! A murit! -rit, -riit, -iit... În Italia -talia, -taaliiia, -iia, -aaaa... Pe un pat de spital când... ând... -ând... Haa-haaa-haaaa-haaaaaaaaaaaaaaaa”...] ‒ (ridicându-se brusc, aproape speriat, trântește pe jos o servietă vișinie) Sonia, Soniaaaa, ce-i cu tine?! (îi ia mâinile, și-o apropie într-o îmbrățișare cât o inimă) ‒ (îmbujorată, trezindu-se; liniștitoare) Cred că mi se trage de la... accent, foarte probabil și de la... hiat....................................................................................................... ‒ Hei, voi aici erați?! Și v-am căutat prin nu știu câte locuri... Grăbiți-vă, se fac poze de grup... – rupe complet vraja Simona. Merg ca doi condamnați către o osândă aproape comună. În văzul celorlalți sunt, ea, fata de aproape 22 de ani, cu ochii poate mult prea mari și adânciți, el, tânărul care, la o adică, ar fi dispus, măcar și temporar, să renunțe la ghiulul și butonii atât de orbitori... În ziua aceea s-a încuiat în camera cu fotoliu verde și oglinzi generoase. A făcut greva foamei, a luminii, a dialogului, a... Era caaaald, îngrozitor de cald... Tereza și Costel-Costel nu aveau aparat de aer condiționat. Unica modalitate de a face aerul cât de cât respirabil era să produci curent lăsând geamuri, uși..., uși, geamuri... și ce mai găseai pe acolo larg deschise... Sonia – de felul ei foarte certată cu temperaturile extreme – de data aceasta nu s-a plâns, ba chiar a simțit o nevoie greu controlabilă de a se supune supliciului... Se așezase atât de aproape de ea... Ea nu l-a putut alunga. Nu a găsit nici cuvintele, nici gestul, nici privirea, nici simțirea aceea care să... Simona le tot furniza indicații de fotogenie... Sonia refuza să zâmbească. R&V era încordat ca un resort... și – după reproșurile colegei cu aparatul – își ținea nefiresc de aplecat umărul spre dreapta... De acolo se prindea cel mai bine răsuflarea Ei... Alunecă... alunecă... E toiul iernii. Nămeți și ger. Un anotimp năuc în crengi dezgolite și tânguieli de coteică la paie. Frigul năprasnic dă buzna în tine. Fără nicio etichetă, fără pudoare. 2 siluete feminine. Înfofolite și plânse. Le văzuse Sora. Cu ochii ei. O văzuse și Sonia. Pe una dintre ele. Cu o săptămână înainte. În autobuzul cu care venea de la București. Violeta intrase de tot în geam; ai fi zis că voia cu orice preț să se piardă în contururile fragile, abia perceptibile, desenate în sticla ferestrei. Așa inconsistentă, o umbră, și suferința s-ar fi diluat, ar fi devenit cât de cât suportabilă. Avea ochii mici și roșii ca de rac. Cearcăne grele, foarte probabil de la insomnia întreținută cu bună știință (?!), negreșit și de la fardurile groase ce-i acopereau fața. Vorbea la telefon. Plânsul îi sfârteca vorbele. Își sufla necontenit nasul. Și tot spunea ceva de un anume Gelu... Ce mai, era grav! Grav de toot! ‒ Ce facem? Mergem la mine sau la tine? – întrebase cu jumătate de glas Luminița. ‒ Ai ceva cald de băut? – se trezise parțial Violeta. ‒ Găsim noi ceva, nu-ți face griji... Cu umeri gârbovi, o luaseră agale pe trotuarul mărginit de troiene uriașe. Fum să te îneci. Se însera și oamenii reaprindeau focurile. Să reziste la noapte. Un câine rătăcit zăbovise o vreme pe lângă Sora. A vrut să-l ia Acasă. La un moment dat, îl chemase... stăpânul. Sora și Sonia se amuzaseră de tabloul celor 2 „osândite”. Sora auzise ceva de o despărțire. O trădare. O împăcare imposibilă. O eventuală împăcare mutând inevitabil relația pe teritoriu superminat. Amândurora li s-a părut mai mult decât exagerată suferința falselor eroine. Așa de puțin verosimilă. Sonia a fost rea. Le-a taxat ridicole și fără simțul realității. Niște plângăcioase inconsistente care se complăceau în „suferință”... În loc să pună mâna pe carte, își pierdeau vremea cu băieții... Așa le trebuia... Asta pentru că, din dragoste fie faci Povestea vieții tale, fie sursă redutabilă de inspirație și de cunoaștere sau și una și alta, în niciun caz izvorul nenorocirilor proprii. Suferința își are, desigur, locul ei aparte în viața omului, dar locul ăsta nu este chiar așa... oriunde... Și totuși... și totuși... cele 2 nu sufereau atât de gratuit... Cu dragostea – se pare – nu era de glumit! Așa se produc revelațiile câteodată la 40 de grade, într-o cameră blindată cu verde și ape de oglinzi, într-o absență totală... *** Susținerea tezei de licență a fost și nu a fost una pe măsura așteptărilor ei: profesorul coordonator a smuls pur și simplu lucrarea de sub ochii curioși ai unuia dintre membrii comisiei, spunând răspicat: „Aici avem o lucrare ex-cep-ți-o-na-lă, nu bună! Tot ce eu, în îndelungata mea experiență didactică, am citit mai profund, mai autentic, mai original despre Blaga!” Sonia nu trebuise să spună ni-mic, ab-so-lut ni-mic, lucru care îi crease o stare de nervozitate soră cu nebunia. Ea, care de-abia aștepta să-și depene pasiunea de-a fir a păr... Da, scrisese, scrisese, ce-i drept, dar cu totul altceva era să exprime direct, să împărtășească celor de față... „Felicitări, domnișoară! Mă bucur pentru colaborare” – o expediase profesorul din sală... Și ieșise... În rochia galbenă-galbenă, pe vârful sandalelor albe cu talpă înaltă din plută, sub clinchetul chihlimbarului... Ca prin vis auzise – pentru a câta oară? – bombănelile colegei mai în vârstă din Vărsător, rea de gură și mai nu știu cum: „Bineînțeles, tot 10 cu felicitări!?”. „De data asta, chiar... cu... puțin... excepțional... căci așa se cade... ‘geniilor’” – îi retezase Sonia elanul celei care niciodată nu se putea abține – infantilă (sau cum?!) în invidia-i bolnăvicioasă – să o plaseze sub specie genius...................................................................................... Depaaaaaarte, îl vedea pe el învăluit în același fum gros-transparent, cu ochi pe jumătate triști, pe jumătate străini, mustrând-o posesiv și tandru: „Sonia, oare, noidoi doar cu intențiile o să rămânem?! Sonia, de ce ești așa de încăpățânată?” Și a durut-o. Chiar a durut-o. Luni în șir... Propria încăpățânare sau ce va fi fost ea mai exact... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate