Câtă iubire poate imploda într-un om, când printre apele limpezi ale gândirii fără gânduri, acea gândire în inimă ascunsă apoi transformată în scânteile dorului de a fi, mișcă răspântiile răscrucile până când, cuminți, se alătură, niciodată nu se aliniază decât încercărilor, reinventând arealul de viață firească al acelei ființe.
Câte domenii poate reinventa un om pentru ca văile prin care gândurile se perindă sălbatice să-și întâlnească sensurile profunde într-un punct aflat anume între piatra de lună strânsă în pumnul sufletului și piatra filosofală strânsă în pumnii spiritului.
Și aici îl voi întreba pe Victor, clovnul din mine, când vor răsări dintre ramurile copacilor vieții coiful lui ascuțit și ochii aceia cu nuanțele albastrului și verdelui existenței mele infinită chemare spre a-mi fi iubire, uitare, iertare, înțelepciune a păsărilor când își desprind ghearele de stânca înaltului și pornesc nevăzute spre alt și alt infinit lăsând în urmă palura fricilor acumulate în toate viețile pământene.
Nu cred în zei. Cred în Dumnezeu, acel Dumnezeu al iubirii nemărginite, pe care îl simt și prin trăire profundă îl chem să-mi taie cordoanele, lanțurile și să spulbere coliviile gândirii limitate.
Uneori este bine să fii înțelept înainte de erori, pentru a nu obosi ființele umane cu greșelile tale. Din păcate sau din fericire -nu știu dacă o ființă poate fi restaurată așa cum monumentele istorice pot fi restaurate pentru a putea regăsi esența aceea a ei, a ființei peste care s-au așternut atâtea măști încât culorile vechi au fugit răsturnând armonia pământului. De asta cred că apar dureri nesfârșite, de asta se nasc erorile și toate celelalte ale vieții. Restaurările repetate distrug. Poate că dacă ar exista un altfel de meșteșug prin care să intri subtil în straturile străvechi ale ființei tale, poate că descoperirile ar uimi soarele, luna și toate astrele uriașe prin care ai trecut odată demult prea curat să fi ars, prea iubitor să îngheți, prea sfânt să fii prins în coarnele nescinstitului.

***
Să renunți într-un anumit moment la iluziile iubirii pământene, pentru că totul este iluzie în această iubire, și asta mi-o explică foarte clar o viziune veche bine determinată de care sunt convinsă că știu mulți, nu este ușor dar nici greu pentru că simți aproape imediat ușurare și cred că abia atunci începi să te cunoști, să te apropii de tine însuți/însăți, așa cum lentilele unui microscop pot apropia extrem de mult și reface claritatea a ceea ce studiază un cercetător pasionat de munca lui.
Mai întâi simți cum ești învelit în gheață. Nu te zbați să ieși din ea. Privești în jur uimit de cât de mult ai transformat în ani de zile totul în momentul în care erai în plină îndrăgostire, apoi cum transformai totul când căutai să obligi pe cel așa zis iubit să-și mai reverse asupra ta energia iubirii, tu absorbind-o tot mai mult și mai mult până când acea ființă, secată fiind căuta să se întoarcă la sursa supremă, la iubirea cerului pentru a-și reveni. Iar tu, abia pornit sau abia repornit la atac voiai iar și iar să-l seci de energie și te transformai într-un mic sau uriaș vampir care nu mai căuta frumusețea legăturii firești ci dominarea celuilalt prin tot felul de tertipuri pur umane jenante.
Parcă e mai bine așa. Iubesc oamenii cu toată ființa mea, dar din păcate sau din fericire, nu am găsit niciodată acel complex de reflexii și refracții ale luminii a două ființe într-un cuplu care armonizează energiile în ambele entități. Mai pe "pământenește" spus, nu am găsit bucuria deplină a unei iubiri vorbitoare blând în tăcerea ei, a unei iubiri care știe să cânte domol ca apele izvorului cunoașterii când abia răsărit, soarele îi sărută genunchiul fragil în plină rugă a vadului de a-l păstra lin, strălucitor și alb între brațele lui șerpuitoare.
Nu m-am îndepărtat de oameni și nu o voi face. Abia acum cred că pot să-i văd așa cum sunt în toată splendoarea și-n același timp în toată micimea lor căutând, căutându-se neîncetat mai ales în areale mult prea strâmte pentru ceea ce visează să le cuprindă sufletele, în plin salt spre cer sau hău, după alegerea fiecăruia.

Sunt la fel ca ei toți, pentru că celulele mele dansează la fel ca ale lor. Uneori devin pinguinul aiurit care dă cu nasul de podea, schimbând ritmul dansului după trăirile pe care le am, alteori îmi închipui că sunt în acel punct în care vreau să ajung, undeva, în centrul centrului sinelui din care mă privesc și privesc ascultând pocnetul unei singure palme răsunând în timpanele vieții și ale morții deopotrivă, pentru a le determina să se întâlnească înainte ca una din ele să-mi răpească sub velința ei înghețată trupul, mintea și inima fizică, lăsând în urmă o cruce care rănește pământul cu talpa sa goală prinzând rădăcini de piatră cenușie care ar vrea să zboare tot printre colivii.
Nu am renunțat și nu voi putea renunța la iluziile pământene cât trăiesc, oricât de departe aș pleca lăsând pe banca gândurilor un rest de izbândă trecătoare și pălăria metaforelor mișcând frunzele toamnelor vieții în care mă nasc și mor și iar mă nasc rănind geometria aerului a cerului atunci când uit ruga într-un buzunar zdrențuit plin cu versuri nescrise.

***
Cineva îmi spunea să fiu “ femeia căreia îi dansează sufletul, ori de câte ori…” simt în inimă, în trăiri, în gânduri, “răsăritul unei noi clipe de iubire pură...”
Totuși cum poate fi iubirea pură prinsă între două planuri ale existenței: cel material, orizontala crucii, care mereu prin ardere lasă în urmă lesturi ori de fericire, ori de suferință din cauza orgoliului care definește umanul oricât de stins ar fi el manifestat și cel spiritual, verticala acelei cruci pe care o purtăm vrând nevrând evoluând sau involuând, crescând scăzând mereu spre a ne întoarce în poziția fetusului din pântecul pământului din care am venit după un îndelung praznic pe trupul lui?
Mă simt de fapt ca o corabie sau mai degrabă ca un rest de rădăcină într-o imagine rătăcită între a fi și a stagna în poala timpului răsucit de trăiri, de emoții, multe dintre ele nedefinite, căutându-mă într-o incertitudine dureros de frumoasă, care mă sperie uneori, alteori mă readuce pe făgașul firesc al evoluției.. Totuși simt câtă iubire există în mine și uneori explodează din aiurea către niciunde. Cineva tot prinde o scânteie și o dezvoltă. Sper. Răspunsurile vin odată și-odată. Acum mă gândesc dacă mai contează forma lor sau doar acel impuls subtil al căldurii degajate de ele.
Același om îmi amintea să nu uit că… “atunci când vrei să se vindece o rană, înfaș-o în uitare....”
Pentru acea clipă i-am spus că aș înfășa cuvintele care o definesc, pentru că între mine și uitare pasul e scurt drumul lung și metaforele cad din buzunarul zdrențuit ca firimiturile de azimă din ciocul păsărilor gândului. Știu demult că de iubit nu e lesne, iar de înțeles de ce iubirea... este și mai greu. De ce-l/o iubim pe el/ea iarăși, devine firul de nisip care ridică un castel întreg de iluzii și atunci, sărut uitarea pe frunte, devin eu însămi pasăre a gândului, deschid aripile inimii și trăiesc.
Un acum vioi îmi taie răsuflarea și peste toate durerile adie acel gând de a mă lăsa iubită de mine însămi odată apoi poate că nu voi mai putea opri avalanșa și voi alege să mă joc naiv cu zăpada pe care o voi cuprinde în brațele goale acum și mereu să ridic oameni de zăpadă, sau păsări de zăpadă, sau ce-mi va naște gândul prin iarba jocului acelui copil pe care cred că l-am părăsit prostește privind prea mult spre lume, spre exterior.

Anne Marie Bejliu, 21 noiembrie 2016