Adoris si Kromia(46)


Soarele cald și blând alina suferințele încă vii ale fugarilor, precum o mamă bună și milostivă. Marea, cu vârfurile valurilor sclipind pe toată întinderea ei, cu vuietul necontenit, legăna odihnitor, șoptind povești din tainicile împărății ale lui Poseidon.

Trezită sub mângâierile dulci ale razelor de soare Kromia privea cu entuziasm spectacolul mării. Era prima ei călătorie pe o corabie, departe de palatul în care se născuse. Ochii ei mari admirau cu aviditate șirul minunățiilor mării, pe care le oferea plutirea pe ape. Îi plăcea atât de mult să urmărească valurile înalte și rare, cu crestele lor unduioase alb-albastre, sosind necontenit din depărtările infinite ale orizontului. Peste întinderile de ape nesfârșite, lipsite de orice crâmpei de uscat, veghea cupola cerului de un albastru-pur.

Curioasă ca un copil, îi plăcea mult să privească acele ființe mărunte, crinii de mare, scoicile, peștii mărunți, care se perindau necontenit pe luciul apei.

Tresări ușor atunci când văzu un pește răpitor, destul de mare și fioros, care zbura înalt deasupra apei oferind privirilor corpul său strălucitor, cu pieptul alb și creasta albastră a spinării. Totul a durat doar câteva clipe, căci peștele s-a afundat în adâncul apelor. Numai undele mărunte, în cercuri, mai jucau încă în locul unde dispăruse vietatea.

Adoris retrăia și el cu bucurie libertatea de pe ape. Surprinse însă tresărirea Kromiei, dar i se păru și mai încântătoare în ipostaza aceea sublimă. Era atât de fericită în dorința ei de a vedea cât mai multe și de a admira cu entuziasm toate frumusețile pe care ochii ei parcă atunci născuți cuprindeau.

Adoris îi luă mâna între ale lui și o întrebă:

- Îți place pe mare? E așa cum ți-ai închipuit-o?
- Da! Îmi place foarte mult, îi răspunse ea surâzând dulce, ca un copil recunoscător, învăluindu-l cu privirea ochilor ei în care se reflectau cerul și marea. Da, îmi place nespus de mult! E așa cum am visat-o întotdeauna!

- Și care-i motivul pentru care îți place așa de mult? încercă Adoris să o determine să povestească mai mult.
- Fiindcă e atât de frumoasă, de proaspătă, cu toată întinderea asta de valuri albastre, cu puritatea cerului de deasupra și cu zbaterile pânzelor de pe catarge... Îmi place mult însă și ceea ce așteptăm să vedem... după o așteptare îndelungată, adică un țărm îndepărtat cu palmieri, o cetate nouă pe o colină înaltă, un catarg alb al unei corăbii răsărind de la marginea lumii...

Adoris era fericit și se bucura de frumoasele gânduri și vorbe pure ale minunatei lui iubite. Priviră împreună îndelung zările și se încălziră mult sub soarele cel dulce. Erau mângâiați împreună de briza mării și de visuri frumoase. Adoris i-a propus Kromiei la un moment dat să vadă ce se mai întâmplă pe corabie.

- Chiar! Hai să vedem ce fac copiii! zise ea, parcă în același gând cu Adoris.

Îi găsiră culcați, sub adăpostul catargului de la proră.
- Vezi, Adoris, cât de frumos dorm ei! zise Kromia, aplecându-se asupra fețelor lor și mângâindu-i cu candoare, încet, să nu-i trezească.

- Bieții de ei! Ce noroc au avut că te-ai întors după ei! zise Kromia.
- Oare ce s-ar fi ales de ei dacă nu îi găseam? se întrebă Adoris, amintindu-și momentele de atunci când s-a întors după ei în cetate.

- Vai! Nici nu pot să-mi imaginez, când mă gândesc ce s-ar fi ales de ei daca îi prindeau perșii! spuse Kromia, cutremurându-se înfiorată.
- Și când te gândești că era cât pe ce să-i uităm acolo! Eram atât de preocupați, că și uitasem de bieții de ei.

- Da. Însă e meritul tău până la urmă că tu ai fost acel care ți-ai riscat viața întorcându-te în cetate, ca să-i salvezi! zise Kromia, mângâindu-l și pe iubitul ei pe obraji, așa cum o făcuse și cu copiii adormiți.

Adoris, neștiind ce replică să-i dea, zise totuși:

- Kromia! Cum aș fi putut să fac altfel? Gândește-te, peste ani, oricât de fericită ai fi fost, oare nu ți s-ar fi întunecat fruntea și nu ți s-ar fi mâhnit inima amintindu-ți de bieții copilași rămași pradă mâniei dușmanilor?
- Așa e! Ai dreptate! zise ea mângâindu-i din nou, de data asta părul buclat de pe frunte.

Pe măsură ce soarele se ridica pe cer și căldura zilei creștea, se înteți și zarva pe puntea vasului. Cei doi copii, care și-au prelungit mult somnul după tot zbuciumul din timpul nopții, s-au trezit și ei. Primul lucru pe care l-au făcut după ce s-au ridicat în picioare pe punte a fost acela de a-i căuta pe Kromia și pe Adoris, pentru a primi mângâierile lor cu care începuseră să se obișnuiască și să le dorească.

- Unde mergem noi acum? întrebă fetița, surprinsă de atât de neașteptata schimbare a decorului.
- Pe mare! Nu vezi? se grăbi s-o lămurească frățiorul ei.

- Așa e! Călătorim departe, departe, ca în povești! o lămuri imediat Kromia, iar Adoris surâse și el, mirat un pic de instinctul de marinar al micuțului băiat.

Copii se obișnuiseră să se joace și, în cele din urmă, puseseră stăpânire pe toată puntea vasului, care începu să răsune de chiotele și de joaca lor.

Pe la amiază se petrecu un fapt deosebit. În catul de jos al corăbiei unul din vâslași care asuda din greu trăgând la rame, rămase nemișcat o clipă, căutând să deslușească sunetele care veneau de pe punte. I s-a părut că aude niște glasuri ce-i sunt cunoscute. Atunci lăsă vâslele din mâini și, cum nu era legat cu lanțuri așa cum se obișnuia pe mai toate corăbiile, sări de la locul lui fără ca supraveghetorul vâslașilor să aibă timp să-l oprească și dădu fuga pe puntea vasului.

Cum dădu cu ochii de cei doi copii îmbrăcați în hăinuțe frumoase și curate vâslașul îi recunoscu pe dată și, deschizând larg brațele sale mari, se năpusti asupra lor strigând:

- Copiii mei! Copiii mei cei dragi!

Iar copiii, fără a fi speriați de chipul întunecat al vâslașului, de părul lui negru și vâlvoi și de barba țepoasă, izbucniră la rândul lor într-un glas de bucurie:

- Tata! E tata!

Marinarul îi cuprinse în brațele sale cu patimă pe cei doi copii. La rândul lor copii îl înlănțuiră pe după gât, cu mâinile lor firave. Era greu de stăvilit bucuria copiilor și a bietului marinar, care nu se mai sătura îmbrățișându-i.

- Tată, de ce-ai întârziat atât de mult să vii acasă? întrebă fetița.
- Dacă ai ști, tată, ce foame ne-a fost după ce ne-ai părăsit! zise și băiatul cuibărit la pieptul părintelui regăsit.

Se-ntâmplă ca la această emoționantă regăsire să sosească chiar regele Agatos, însoțit de regina Ariadna. De bună seamă, ei aflaseră împrejurările în care dispăruse tatăl copiilor.

- Cum ai avut inimă, omule, să-ți părăsești copiii? îl luă la rost indignată, regina.
- Chiar! Ai merita să primești o sută de bice pe spinare! Sau să fii legat într-un sac și aruncat în mare! De ce-ai făcut asta? întrebă la rândul său regele, cu o privire care scăpăra de mânie.

Marinarul căzu umil în genunchi și ceru îngăduință să povestească motivul pentru care s-au întâmplat toate. Nu. Nu voise să-și părăsească nici copiii și nici nevasta, așa cum se vorbește. A fost trezit în miez de noapte de un tovarăș de-al său, vâslaș de meserie, ca și el. A fost chemat degrabă pe corabie de stăpânul său. Nu știa ce se pregătește. Ieși din casă noaptea. Abia ajunsese pe corabie, că și plecară în grabă. Muncise aprig la vâsle, toată noaptea, biciuit necontenit de vătaful vâslașilor. Doar a doua zi a aflat că cei de pe punte sunt niște fugari. Prin urmare, corabia nu mai avea de gând să se întoarcă în portul Atalya care era la vremea aceea amenințat de perși. Au înaintat disperați, prin truda lor, a vâslașilor, căci vântul nu reușea deloc să umfle pânzele. După multe zile chinuitoare au ajuns în portul din Rodos, unde urmau să poposească o vreme.

Însă el, disperat de soarta celor ai lui rămași în Atalya, nu știa cum să facă să găsească o soluție pentru a se întoarce acasă. De bună seamă, stăpânul corabiei nu s-ar fi îndurat cu niciun chip să-i dea drumul să plece acasă. De aceea nu a suflat nicio vorbă nimănui despre intențiile sale. Într-o noapte, profitând de zarva celor ce plecau și se întorceau de pe mal, sări în apă și se făcu nevăzut în întuneric. A ajuns pe uscat și a început să caute o cale de înapoiere în Atalya, la copiii și la nevasta lui. Dar nu reușea nicicum să găsească o corabie care să plece spre răsărit, căci toate, speriate de amenințarea perșilor, fugeau spre apus.

Într-un târziu a aflat de cele două corăbii care urmau să plece spre Atalya și, după îndelungi stăruințe, a fost primit ca vâslaș pe una din ele. Ajungând aproepe de țărmul Atalyei, echipajele au aflat cu tristețe de soarta orașului încercuit de pe mare și de pe uscat de oștirile dușmane. Nu mai știa nimic despre copiii lui dragi. Nu i-au fost luate în seamă nici rugămințile de a fi lăsat la mal să încerce să se strecoare în cetate, de teamă să nu fie prins și să compromită planul expediției lui Craton. Și iată, că zeii au fost buni cu el și l-au făcut fericit acum, că și-a găsit copiii!

Povestirea vâslașului înduiosă pe toți cei de față. Regele își veni în fire cel dintâi, și rosti:

- Bine, omule! Te voi ierta! Iar de îndată ce vom sosi în insula Rodos, vei fi eliberat din munca ta de vâslaș, ca să poți avea grijă de copiii tăi!

Vâslașul mulțumi din tot sufletul sărind în genunchi la picioarele regelui.

Cei doi copii ascultară și ei cu mare atenție toate prin câte trecuse tatăl lor. Apoi, neîncetând să-l mângâie și să-l îmbrățișeze, au început să-i povestească cât de mult au suferit după plecarea lui, cum le-a murit mama și cum au fost alungați din casa lor.

Când ajunseră la episodul salvării lor de către fiica regelui, copiii părăsiră o clipă pe tatăl lor, alintându-se în jurul Kromiei, spunând:

- Tată! Ea ne-a salvat! Și a fost atât de bună cu noi!

Vâslașul, mâhnit de moartea soției sale, era totuși fericit văzând veselia pe chipul copiilor săi, pe care zeii i-au redat prin nemărginita lor bunătate, după atâtea zile de zbucium.

(va urma)