– Și... era cineva la bibliotecă..., la Sala de lectură... voiam să spun?
– Da,... băiețelul d-nei D.... am fost eu azi, aveam nevoie de un maldăr de dicționare... nu puteam să le iau de la Împrumut... A fost pe fază, s-a descurcat destul de bine – completase Sonia, deși interlocutorul ei nu manifestase nicio curiozitate în acest sens, cel puțin nu verbal. A privit-o cu subînțelesuri. Cu ochii mijiți, mai mult ghicindu-se de după rotocoalele groase de Lucky Strike...
Edy este aproximativ înalt. Înalt și slab. Slab, nu atletic. Ai zice că are o boală de stomac, un ulcer cronicizat agresiv,... mai degrabă, o gastrită hiperacidă, dintre acelea ce se pricep de minune să-ți scoată peri albi. Chiar are! Mai deunăzi vorbea de rău borșul pe care Adina, într-un imbold de gospodină de zile mari, i-l preparase. Dar cu ce poftă mâncase! Direct proporțională cu arsurile ce aveau să se instaleze la puțin timp după... În fine... Edy poartă o barbă medie. Cafenie înspre roșcat. O dantură nu tocmai în regulă, din cauza căreia, la un moment dat, va scoate bani grei de la ciorap. De sub saltea. Din buzunarul altuia. Și fumează. Fumează. Mai rău decât un turc. Este, într-un anume sens, un hipiot. Un homo hippy. Unul care însă, în ciuda non-conformismului, nu pare a cădea niciodată propriu-zis în vicii, poate doar în acela al fumatului. Dar asta este deja o profesie. Una sui-generis. Face parte dintr-un decor. Se supune principiului rețelei,... sistemului, așadar... E băiat cuminte. Chiar foarte cuminte. A locuit o vreme „la mamaie”. Și mamaie nu se mai îndura să-i dea drumul, așa de bun era la casa omului... Pe Giurgiului. Vecin la cataramă cu Sonia. Cu 2 ani mai în vârstă decât ea. Și coleg – unul înrăit – de breaslă, exact la sectorul de Limbi romanice al Institutului. Un institut al Academiei, unde Sonia ajunsese într-un început de martie căzut în plină iarnă..., într-un imbold nestăvilit de a-și pune toate atuurile cu care fusese dăruită pe altarul științei filologice... Au frecventat împreună și cursurile de spaniolă. Domnul hippy a refuzat o vreme să mai spună: „Mulțumesc!”. Nu s-a mai îndurat să articuleze nici măcar un „Cu plăcere”... , nici „La revedere!”, nici... și nici.... Nu, asta nu înseamnă că alunecase pe vreo pantă a mai-puțin-simțirii, ci, pur și simplu, că își mutase frecvențele. Pe Radio España. Vrei-nu vrei, te conformezi și, de pildă, la ¡Gracias! / ¡Muchas gracias!, nu poți să zici decât ¡De nada!, la ¡Hasta luego! – nu te văicări! – ai o mulțime de opțiuni, așa că alege: ¡hasta la vista!, ¡hasta otra!, ¡hasta pronto, ¡que tenga un buen día!, ¡vaya con Dios”, ¡chao!... Chiar... ¡adiós! poți rosti cu toată încrederea, căci nimeni nu te va lua în serios că pleci... pentru totdeauna... (ai grijă, totuși, să n-o spui în... română!). Își mestecă în tăcere ideile. E o cale destul de lungă până la emitere. Mai apoi, urechile se ciulesc. Căci, de regulă, dumnealui nu formulează „chestii” bătute-n cui, ci simple ipoteze, în realitate deloc simple, fiecare cu argumente pro și contra, care, cel mai adesea, cântăresc exasperant de... egal! Prin urmare, tu ești cel care trebuie să-și pună mintea la contribuție pentru a recupera piesele-lipsă căci, odată intrat în joc, nu i te poți sustrage. Nu ar fi prea aristocrat! Nici prea liniștitor! Accepți provocarea, cu tot ce presupune aceasta: chinul problematizării, timp(ul pe care nu-l ai, dar de care faci acum, acum faci rost!), panica înverzind reactivul (proba numărul 1 a... „contaminării!”), o paloare medie spre accentuată, în sfârșit posibila răbufnire triumfală! Și merită! Chiar merită!
....„‛băiețelul d-nei. D.ʼ... i-auzi la ea! Chiar se dă în vânt după diminutive sau o fi doar o manifestare de moment? Și, oare, în tratatele de stilistică a fost trecută această valoare pragmatică a diminutivului? Sau autorii comiseseră o omisiune gravă, mizând pe vigilența sau, pur și simplu, pe datoria urmașilor de a aduce corecturi, îmbunătățiri, poate chiar schimbări substanțiale?!” Tace. Cu aceleași subînțelesuri. Îi oferă prioritate la urcare. Sonia îi apreciază și nu tăcerea. De fapt, ea însăși nu știe exact de ce a folosit diminutivul cu pricina. Pur și simplu. A fost un... imbold, un biet diminutiv venit din interior și, cum i-a venit, așa l-a utilizat. Și-apoi de ce ar trebui să formuleze în fața cuiva, a propriei conștiințe, o explicație științifică a unui aspect... deloc științific?! De fapt, nu este datoare cu niciun fel de explicație, nici științifică, nici... Mult mai important este, de pildă, detaliul-realitate că tramvaiul 32 este invariabil aglomerat. Și miroase al naibii de urât. O miasmă din acelea ca de ars. Simți unsoarea vaselinei împachetându-ți încheieturile și nervii. Te mănâncă pielea până la măduvă. Ți se înroșesc instantaneu ochii. Dai să te scuturi. Lovești pe unul, pe altul... Nici nu mai apuci să-ți ceri scuze. Ai sări din mers. Într-o maximă încordare lăuntrică, împingi ușa din balamale și ai fi deja în botul mașinilor dacă, în secunda imediat următoare, nu ți-ai aminti că nu mergi decât 2 stații. Până la Trafic Greu. Acolo schimbi un tramvai imposibil cu altul exasperant. Venerabilul 12, care are vagoane chiar și din anii ’60 și scaune joase-joase, aproape miniaturale, un centru de echilibru perpetuum mobile... Dar măcar te duce într-o direcție ce-ți amintește de casă, mai exact de... Acasă...
„Data viitoare”, el n-avea s-o mai ierte... În ziua aceea de toamnă-iarnă, cu burniță și incertitudini temporal-afective, când aveau să se pomenească toți 3 – el, Sonia și „băiețelul d-nei D.” – în stație, așteptându-l pe 32. Din punctul lui de vedere, Sonia reușise atunci să fie suficient de EA, adică o persoană relativ destinsă, înfiptă în realitate, dar și îndeajuns de aeriană, cu același șarm greu de controlat / contabilizat, pusă constant pe enunțuri cu cel puțin 2 înțelesuri... (Dar cine vorbea / judeca?! Ambiguitatea în persoană!). „Băiețelul d-nei D.” [care, din motive de brevilocvență sau de minimă motivare denominativă, de fapt în virtutea acelui elementar drept de definire în/ prin sine, va fi de acum înainte (mai ales) DAS sau SAD... sau... (lăsăm în seama eventualului cititor, mai puțin comod, restul permutărilor)], era, se pare, cel încurcat. Avea sau nu de gând să-și acopere odată capul? Ce tot chinuia căciula aia?! Desigur, maică-sa trebuie să-l fi pus în gardă de nenumărate ori ce riscuri implica inconștiența sau încăpățânarea sau... fudulia... sau..., așa că pune, domnule, odată căciula aia pe cap și nu te mai fofila!! Sonia îi strigase de mai multe ori în gând și, la un moment dat, fusese chiar tentată să dezvolte teoria eficienței vocii emise cu maximă convingere în lăuntru, când, fără pic de milă, DAS mototolise acoperământul cu pricina și-l zvârlise, printr-un gest vinețiu, în mapa café au lait. Tot atunci, Edy găsise în sfârșit cu cale să se... spovedească, desigur în felu-i specific, discret-palpitant, căci dacă o scamă muult prea argintie, o întreagă familie de scame muult prea argintii se așază într-un păr muuult prea negru, în văzul lumii, atunci musai trebuie să-ți pui în gardă interlocutorul. Sonia își îndepărtase verosimil puzderiile de scame inexistente, în timp ce canalul auricular îi era străbătut vertiginos de un enunț hiperexclamativ: „Cam mare băiețelul d-nei D., cam mareee, ...mareeee, ...eeee!!!!”. Îi spusese aproape șoptit toate acestea, în ascunzișul detaliului argintiu, dar cosmosul în imensitatea-i fusese părtaș. Sonia băgase mâna în foc. Fără să se ardă! Ar fi vrut să țipe la el, să-i spună că este cam necioplit și cam..., că se joacă aiurea-n tramvai cu nervii ei, că nu se cuvine să facă așa ceva..., că oricât de simpatic / irezistibil ar fi fost / s-ar fi crezut, nimic nu îl scuza... Dar n-a făcut-o. Impactul trebuia amortizat, nu exacerbat. S-a pomenit vorbind despre capriciile vremii și de cât de inspirat fusese cândva Bacovia divagând artistic: „Și toamna, și iarna / Coboară-amândouă / Și plouă, și ninge / Și ninge, și plouă...”. SAD prinsese finalul și, fără să stea prea mult pe gânduri, o suspectase pe Sonia de... bacovianism. Luată ca din oală, cu venele suprapuse și respirația strangulată, în rigiditatea cvasiridicolă a antebrațelor arcuite, gata să pocnească, și-a declarat bacovianismul ca lege ontologică intrinsecă. De parcă niciodată nu fusese altfel. Nici nu avea să fie. A mai suportat câteva șuturi pe care alter-ego-ul-fiică-înrăită-a-Soarelui i le administrase în subsidiar („Hotărăște-te: de partea cui ești!?”) și, în secunda imediat următoare, a zărit 2..., ba nu..., 3.. de fapt... 3,... 4,...5..., 8, da, 8 erau în total! 8 coșuri pe o unică față! Fața „băiețelului”! Îngrozitor! De la distanță nu le identificase! Foarte probabil din cauza pistruilor având o densitate remarcabilă pe mm pătrat! Carevasăzică, unul avea fața acoperită de barbă și de fum, celălalt, de pistrui și de coșuri. După toate probabilitățile, oamenii mai puțin puternici se ascund, cu sau fără vrerea lor, după astfel de „semne clinice”, ei neavând curajul acela genuin de a se arăta AȘA CUM SUNT, fără niciun fel de mască. Ar putea fi, desigur, un raționament fals prin subiectivismul exacerbat, expresia, foarte probabil, a unui nevinovat impuls de autoapărare. Cântărind, adunând, scăzând,... iar scăzând și adunând, a rezultat, mai mult decât limpede, că ea nu avea nici minimul motiv să se simtă stânjenită. Dimpotrivă, ei erau... „neputincioșii”. Și nu numai pentru că purtau măști de protecție... De pildă, SAD se situa inclusiv în inferioritate... numerică față de ea..., avea, mai exact, cu 5 ani mai puțin. Era, desigur, la grupa mică și avea să mai facă mulți purici pe acolo, când ea își va fi luat deja zborul din orice grupă mare!! Discrepanța numerică dintre ei era covârșitoare, de fapt, făceau parte din lumi diferite, din epoci diferite, prin urmare, fie doar și în virtutea unui astfel de considerent, relația dintre ei nu putea fi, nu putea rămâne decât una STRICT PROFESIONALÃ / COLEGIALÃ. Mai mult, puștiul o înduioșase profund! Iar „relația cealaltă” exclude aproape întotdeauna compasiunea! Or, ea simțea nevoia să îl mângâie prietenește pe creștet și să-i spună: „Lasă, încerci la anul...”. La facultate, desigur... Căci ditamai Finanțele-Bănci nu se compară cu accesibilele Litere, pe care, la o adică, oricine le poate face cu brio, cu lauri cât încape și, mai ales, cu asumarea unui destin idealizat până la abstracțiune, în cazul căruia recompensa bănească reprezintă cel mult un șir de metafore! Prin urmare, este firesc, chiar obligatoriu să nu iei din prima!! Da, așa este! Nu face ochii prea mari! Căci înțelepciunea „de pe urmă” vine... mai pe urmă, adică la timpul ei. Până atunci nu ai nimic altceva mai bun / eficient de făcut decât să te încrezi oarecum orbește, mai exact să te încredințezi! Așadar, venise, ca suplinitor, la Biblioteca Institutului. Să nu se izoleze. Să nu cadă în depresie. Să și muncească, nu doar să învețe. Să aibă sentimentul utilității, într-o lume, câteodată, atât de inutilă. I-l prezentase d-na D. în persoană, într-o după-amiază de toamnă ploioasă, când Sonia venise să-și ia în / la piept dicționarele... Era exact ziua aceea în care la o anume policlinică, avea să-l cunoască pe doctorul în -escu. Amândoi erau născuți într-o zi de 24 („băiețelul” – într-un oarecare noiembrie, celălalt – într-un oarecare februarie) – avea să afle puțin mai târziu Sonia. Desigur, o pură coincidență, care însă în ochii unei făpturi încă mult prea inocente căpătase dimensiuni aproape cosmice... „Nu se poate... ceva-ceva era...!” Într-o zi, Sonia intrase intempestiv în Sala de lectură, cumva la sfârșitul programului, puțin înainte de 14... Nu-l zărise... Auzise doar un zgomot precipitat de pași, de fapt, o tropăială în toată regula... Mai apoi, un chip extrem de răvășit i se înfățișase. În mâinile tremurânde ținea un manual. Unul de economie... Fără îndoială, cartea pe care, într-un elan de sinceritate necenzurată, o aruncase pur și simplu, mai exact dăduse cu ea. De pereți. Unde (nu) văzuse cu ochii! Așa cum arunci cu un bulgăre, fără să țintești ceva anume. Poate doar o descărcare nervoasă. „Ãsta nu mai e învățat!” – articulase SAD greoi ca un pietroi, ca și cum de-abia atunci învăța să vorbească. Avea glasul fărâmițat și Sonia a văzut cum molecule întregi de disperare își făceau loc printre vocabule. Cartea rămăsese deschisă la pagina 164. Cu toată discreția pe care a vrut s-o manifeste, Sonia nu a putut scăpa de împunsătura rândurilor subliniate diabolic cu tot felul de markere colorate... albastru, verde, mov închis... pe alocuri... privirea alunecându-ți, fără să vrei, în găurile cât se poate de concrete, ce facilitau un acces aparte la informația paginii următoare. Era ușor de ghicit starea cuiva care se erijase, într-o desfășurare nestăvilită de energii mai puțin pozitive, într-un asemenea autor! SAD avea ceva de vietate rănită, aproape agonizândă. Sonia nu mai percepuse ceva similar decât în preajma păsărilor de curte pe care Bunicul le decapita și care agonizau câteva secunde, când Bunica se hotăra să le recupereze, să fiarbă apă, să le jumulească, să le transforme într-un fel de mâncare de prânz sau chiar într-o cină mai consistentă. Zbaterea păsărilor înceta însă la un moment dat; moartea le absolvea. În cazul lui, părea o agonie continuă, ce nu putea scăpa simțurilor hipertrofiate ale Soniei. Nici gura nu îi mirosea prea frumos. Când încerca să articuleze, un fel de oblon putred se interpunea între strigătul interior și realitate. Înghițea des, des de tot. Mai apoi izbucnea într-un soi de râs, ce se voia oarecum autoironic. Tot ce rezulta nu era decât un derizoriu rânjet, o înecătură de astmatic. Sonia s-a simțit stânjenită și a fost tentată să plece cât mai repede. Și-a învins însă acel impuls. Și-a spus că orice atitudine, orice gest, orice vorbe puteau, chiar trebuiau să fie absolvite în anumite circumstanțe, prin valorizarea lor drept firești. El avea o gesticulație hiperbolică, expresie foarte probabil a unei hiperexcitații lăuntrice. Era îmbrăcat mult prea gros și – s-a gândit Sonia – acest detaliu trebuie că sporea disconfortul interlocutorului, cu atât mai mult cu cât din vecinătatea acestuia se putea ghici și o duhoare de transpirație... cronicizată. „Mai mare rușinea! Băiat așa de tânăr!” – a fost Sonia, în primă instanță, neiertătoare! Mai apoi, un întreg scenariu i s-a perindat prin fața ochilor... Foarte probabil, puștiul din fața ei trecea prin fazele neiertătoare ale unei depresii în toată regula. Nici unghiile nu erau prea îngrijite. Buricele degetelor, extrem de pătrățoase, creau o suverană impresie de rudimentar. Bietul de el! Iar pantofii,... pantofii erau șenilele perfecte pe care rulau, mai degrabă se poticneau, niște picioare muuult prea scurte, înfipte într-un trunchi nehotărât ce parcă voia să intre în pământ. Forța de frecare atingea valori redutabile, cel puțin teoretic, insuportabile uman! Și doar fusese o vreme, în timpul liceului, cum el însuși îi mărturisise, fotbalist la clubul Steaua!! Unul dintre cei mai buni! Îl crezuse pe cuvânt! De ce ar fi mințit? Și totuși, pe cât îi părea de ciudat, pe atât de mult băiatul ăsta o înduioșa! De parcă l-ar mai fi cunoscut cândva și rolurile fuseseră cumva inversate, el fiind in illo tempore „înduioșatul”... Știe sigur că a încurajat-o, că a ajutat-o, că a ridicat-o... Așa ceva nu se poate uita, oricâte vieți, oricâte morți, oricâte amnezii ar surveni după! Există întotdeauna un al 6-lea simț sau cum s-o fi numind el mai exact! Apoi a mai experimentat și altceva, dincolo de compasiune, dincolo de recunoștință... În acest prezent, în preajma lui, Sonia a simțit toată Primăvara pe care Divinitatea o altoise în întreaga-i făptură, implicit imensa Iubire pe care Dumnezeu trebuie să i-o fi purtat... Acum a simțit pentru prima dată cu adevărat cât de pregnant mirosea a zăpadă, a zăpadă amestecată cu salată de crudități, ce ochi imenși avea și cum ieșea lumina din ei și deschidea porțile dimineții, scotea ploile de prin cotloane când nicio paparudă nu mai avea vreun efect ritualic... Da, și ea picase cândva un examen, acea admitere la Liceul Sanitar... Își amintește perfect... s-a spălat zilnic, ba de nu știu câte ori pe zi, a mâncat zilnic, a dormit, a visat, a vorbit, a cântat..., a nădăjduit ca, până la începerea cursurilor la 15 septembrie, să se întâmple un fel de minune, în orice caz ceva neobișnuit (dacă nu cumva acest neobișnuit nu urma să fie decât expresia unei dreptăți în sfârșit făptuite!), și să fie chemată la apel în curtea... Liceului Sanitar de la Târgoviște. N-a fost să fie! În vara aceea, cumva interminabilă, ea și Mama au făcut multă dulceață de prune, multe drumuri la Bunica, multe popasuri în ierburi sălbatice-tămăduitoare. Chiar în poienița cu sălcii și vegetație de pădure, aclimatizată, în tinerețea lui, de Bunicul din partea Tatei, în spatele grădinii celei mari. A ajuns în prima zi de școală, la Liceul de... Chimie. O primă zi de liceană cu codițe negre, bentiță și fundițe bleu. Puțin speriată, dar foarte pusă pe lucruri mari... Tata ambala Moskwicz-ul. Acasă creșteau în continuare căpșuni, gladiole, păpuși de porumb uriașe... Racii aveau ochii la fel de mici și de misterioși... Cerul se lăsa captat din același centru, pe care cineva îl plasase – nu se știe exact din ce motive – chiar în bătătura lor... În sala de lectură, mirosind a praf și a timp stagnat, el se luminase deodată la față... Foarte probabil, ploile Soniei, gladiolele ei, diminețile, ierburile sălbatice și restul trecuseră puțin și prin barierele lui... Mai târziu avea să-i mărturisească: „Tu ai fost pentru mine o adevărată... renaștere!” – și pronunțase ultimul cuvânt cu cea mai impresionantă majusculă!! Atunci, ASD i s-a înfățișat Soniei coșcogeamite homo vitruvianus. Davinciană convinsă, l-a și așezat într-un cerc. L-a scos repede. Existau unele nepotriviri. N-a disperat. Avea alternativa pătratului. Aici, SAD s-a așezat mai comod decât în patul de acasă. Carevasăzică, dumnealui era vitruvian-pe-jumătate, dar nu-l învinuia propriu-zis; o parte din culpă trebuie că i se datora ei înseși, mai exact materiei prime furnizate lui în calitate de (simplu) receptacul. Chiar și așa, în lipsa identificării unui „număr de aur” propriu-zis, Ainos a căutat cu lumânarea și a descoperit în ASD un microcosmos în miniatură, acea relație subtilă, de mulți intuită, doar de privilegiați scrisă negru pe alb, între științele exacte și artă. Iată-i apele! Iată-i cerul! Iată-i cuferele cu sentimente! Iată-i ieșirea din lepădarea de sine mai rău ca de Satana! Iată-i legislația cu anarhicele constituții abrogate! Iată-i chipul pe care se oglindește aproape un sfert din... surâsul ei!! De fapt, când începi să iubești, și florile își ordonează petalele, și insectele își împart corpul după diviziunea de aur, și galaxiile își desfășoară armonios spiralele... Da Vinci anticipase „ravagiile” pe care intuițiile sale geniale aveau să le facă în timp, generații și generații, de aceea exclamase: Io continuerò! („Voi dăinui”).
„Uite, vezi, cum te uiți la icoana aia – și arătase o icoană imaginară – așa se uită el la Sonia: trans-fi-gu-rat!! Și nu o dată l-am văzut...” – se destăinuise Andreea unei colege și prietene comune, care, la rândul ei, o făcuse părtașă cu acte în regulă și pe Sonia la sentimentele pe care ASD trebuie că începuse să le nutrească la modul cel mai serios față de ea. A înțeles că Renașterea nu era deloc o simplă figură de stil, nici doar o etapă cultural-cronologică, nici atât prilej pentru ironii și autoironii... Putea fi un destin... Chiar era...

Câteodată, 2 stații de tramvai pot găzdui o infinitate introspectivă... Anotimpurile amestecate încurajează coborârea în sine, ridicările succesive pentru a capta, în sfârșit, Semnificația... ASD merge mai departe... Spre Alexandriei. Ceilalți 2 coboară. Năluca tramvaiului exasperant precipită respirațiile. Hipiotul sui-generis își reîmprospătează rotocoalele Lucky Strike, epiderma protectoare. Sonia simte strângerea de inimă a celui rămas în 32. Îl vede cum coboară. Gânditor, cu umerii aduși, cu plumbul lipit de miocard, mai ales cu dorința de a-și da jos coșurile și pistruii,... de a rămâne, o dată pentru totdeauna,... EL.