Pe vremea când, pe cer, Soarele domnea în bună pace alături de Lună, pe Pământ se pornise o mare gâlceavă între vrăjitoare și prințese, fiecare dintre ele considerându-se îndreptățite să domnească singure peste toată suflarea pământeană. Din această vrajbă, Pământul a fost împărțit în două, iac-așa cum ai tăia o pâine pe mijloc cu cuțitul. Jumătatea de la miazănoapte deveni Împărăția Vrăjitoarelor, iar jumătatea de la miazăzi deveni Împărăția Prințeselor. N-ai fi văzut coadă de mătură vrăjitorească pe partea prințeselor dar nici umbră de prințesă pe partea vrăjitoarelor. Ei și iată că în acele timpuri, în împărăția de la miazănoapte trăia o vrăjitoare tânără pe nume Cora, tare pricepută în licori magice. Am uitat să vă spun că vrăjitoarele nu se amestecau unele în treburile altora. Unele se pricepeau la vrăjile cu bagheta magică, altele la zburatul pe mături, iar altele, mai puține căci era treabă anevoioasă să cunoști toate plantele, se ocupau cu fiertul licorilor magice. Cora era una dintre vrăjitoarele care stăpâneau puterea plantelor. Cu toate că se născuse într-o familie de vrăjitori și crescuse alături de cele șapte surori ale sale tot vrăjitoare, Cora avea un dor ascuns. Ați ghicit! Își dorea să fie prințesă. Și își dorea din ce în ce mai tare, pe măsură ce vrăjitoarele din jurul ei vorbeau din ce în ce mai urât despre prințese.
- Nu știu altceva decât să se admire în oglinzi!
- Ba nu știu altceva decât să schimbe rochii, pantofi și coronițe!
- Nu au în minte decât cum să facă să se mărite cu un prinț! - Ba nu au altceva în minte decât cum să îi facă pe toți să le facă pe plac!
- Ba să dea baluri peste baluri la care să vină lumea să le admire!
- Ba să nu facă nimic toată ziua și să se plângă de tot și de toate! Auzind toate acestea, Cora nu dezvăluise nimănui dorința ei secretă.
Uneori, când umbla prin pădure după ierburi, se oprea la marginea lacului din mijlocul acesteia și se privea în oglinda apei. Cum ar fi arătat oare dacă părul ei negru nu ar mai fi fost atât de încâlcit și de murdar? Sau cum ar fi arătat dacă ochii ei verzi n-ar fi fost acoperiți de funingine? Sau cum i-ar veni o rochie strălucitoare în locul zdrențelor pe care le purta acum? Stătea ore în șir închipuindu-și că era o prințesă ca toate prințesele, într-un palat strălucitor, dansând într-o rochie verde brodată cu perle și având ca partener un prinț înalt și frumos. Ah! Suspina Cora și își lua coșul cu ierburi pierzându-se printre copaci, la fel de posomorâtă ca o zi fără soare sau ca o noapte fără lună. De ce trebuia să fie vrajbă pe Pământ? Nu puteau trăi toate făpturile în pace și prietenie? Adună ce adună tristețe în sufletul ei de vrăjitoare până ce, într-o zi, porni hotărâtă spre lac unde își descâlci părul cu o crenguță, își scoase rochia zdrențuită și prăfuită și intră în apă să se spele de toată funinginea. Și ce bine era să fie curată! Părul îi curgea atât de moale pe umeri încât, de bucrie, îl împodobi cu nuferi și începu să cânte cu glasul ei pe care nu-l mai folosise până acum decât la rostit descântece. Cântecul pluti peste lac, peste pădure și ajunse tocmai în locul unde vâna fiul Împăratului Verde, Prințul Codrin. Auzind acesta sunetele minunate, încălecă pe calul său alb ca zăpada și intră în ținutul vrăjitoarelor să salveze prințesa care credea el că se rătăcise pe acele meleaguri. Urmărind melodia, ajunse la lac și ce-i fu dat să vadă. O fată neasemuit de frumoasă înota printre nuferi și cânta cum el unul nu mai auzise vreodată o prințesă să cânte.
- Hei, strigă prințul, cum ai ajuns aici?
Fata se opri din cântat și îl privi speriată.
- Nu te teme, am venit să te ajut ca nu cumva să cazi pe mâna vrăjitoarelor. Poate nu ți-ai dat seama cum ai ieșit din ținutul prințeselor. Vino, te conduc eu!
Cora își privi de pe mal rochia murdară și zdrențuită:
- Nu pot ieși din apă, mi-am rupt rochia prin pădure.
- Uite, sări prințul de pe cal, am să îți las aici pe mal pelerina mea să te înfășori în ea până ajungem la Palatul Prințeselor.
Zis și făcut. Cora se înfășură în pelerina prințului, se lăsă ridicată pe cal și purtată de acesta până în împărăția din miazăzi. Palatul Prințeselor era plin de strălucire și pregătit de bal. În toată forfota aceea, prințul ceru să îi fie adusă o rochie și nici nu se dezmeticise Cora bine când se trezi îmbrăcată, încălțată și pieptănată în fața unei oglinzi cât un stat de om, din care o privea cea mai minunată prințesă care existase vreodată. Până să apuce să se întrebe dacă ea era aceea, Prințul Codrin se întoarse după ea pentru a o duce în sala de bal.
- Cât ești de frumoasă, zise el sărutându-i mâna curtenitor, nici nu îți cunosc numele.
Înainte ca vrăjitoarea să poată răspunde, trei prințese se apropiară de ei.
- Prințe Codrin, ți-am simțit lipsa, zise cea mai frumoasă dintre ele, speram să dansez cu tine pe prima melodie a acestei seri.
- Domnițelor, se înclină frumos prințul, abia m-am întors de la vânătoare.
- Și ce ai vânat? Întrebă a doua prințesă aruncând priviri măsurătoare nou-venitei. O prințesă necunoscută?
- Necunoscută? Se miră prințul. Credeam că prințesele se cunosc între ele.
- Doar cele mai importante, zise cea de-a treia prințesă. Poate că această prințesă e fiica vreunui împărat scăpătat. Cora își desprinse mâna din cea a prințului și se retrase câțiva pași, așa încât să nu le mai vadă pe cele trei prințese. Pe cât de frumoase erau prințesele, pe atât de răutăcioase păreau. Îl luară pe prinț cu ele și o lăsară singură în mijlocul mulțimii.
Se învârti ce se învârti prin sala plină de lumini până ce valul petrecăreților o purtă aproape pe sus în sala de mese. Își trase un scaun într-un colț din care îl putea zări pe salvatorul ei înconjurat de și mai multe prințese, așa cum erau majoritatea prinților prezenți. Când privirile li se întâlniră, Codrin se apropie și se așeză alături de ea. - Care împărat este tatăl tău, o întrebă direct, mie nu-mi pasă dacă e scăpătat.
- Eu…
Frumoasa prințesă care îl așteptase la dans se apropiase și ea.
- Nu mi se pare că ai fi o prințesă, spuse ea în vârful buzelor, pe un ton înțepat, nu porți bijuterii, nu dansezi, nu ai mâncat nimic din ce e pe masă. Iar dacă nu ești prințesă nu poți fii decât…
Cora se ridică de la masă.
- De ce nu aș putea fi prințesă? Z
icând toate acestea, o liniște adâncă se lăsă peste întreaga adunare. Toți ochii erau ațintiți asupra ei, așa încât Cora își dori să se facă mică și să dispară pe loc. Numai că ea nu ajunsese să învețe încă astfel de vrăji. Le știa bunica ei, mama ei și poate chiar sora cea mare, dar nu ea! Cât și-ar fi dorit acum să fi învățat și altceva decât puterea plantelor!
- Dacă nu te cunoaște nimeni, trebuie să ne faci dovada că ești prințesă, se auzi din mulțime.
- Da, da, să treacă probele de prințesă, strigă altcineva din mulțime și toată adunarea prinse a zumzăi în nerăbdarea de a vedea dacă fata aceea cu părul negru ca noaptea și ochii precum smaraldele din adâncul pământului era cu adevărat prințesă.
Ei, acum, Cora nu prea mai avea ce să spună. Se lăsă purtată pe sus până în fața reginei care o privi de la înălțimea tronului de cristal pe care stătea.
- Nu ne pari cunoscută, dar în ziua de azi cine mai cunoaște toate fetele care au devenit prințese parcă peste noapte !? Să vedem deci, de când nu am mai avut un test de prințesă ? Își mai amintește cineva care era prima probă ?
- Ești regină, poți să îi dai orice probă vrei, spuse Prințul Codrin, dornic și el să se dovedească în fața tuturor că fata pe care o adusese cu el și care întrecea în frumusețe orice prințesă din sala de bal nu era altceva decât… o prințesă.
- Adevărat, se însenină regina, putem să îi dăm orice probă! - Nu mai puțin de trei probe, se auzi vocea prințesei care îl așteptase pe Codrin, așa e regula !
- Da, Violeta, trei probe în trei zile. Așadar, vom prelungi balul cu încă trei zile. În uralele tuturor, regina se ridică de pe tron și coborî în sală alături de Cora. Fată dragă, prima probă va fi să îmblânzești Dragonul de Foc. Până dimineață în zori, vrem să vedem că acesta este liniștit și nu mai aruncă flăcări să ardă acoperișul palatului de fiecare dată când este scos din pivniță.
Cora fu condusă de doi oșteni pe niște scări lungi și înguste care duceau mult sub talpa palatului și lăsată în fața unei uși de fier.
- De aici noi nu mai intrăm, îi spuse un oștean, te așteptăm dimineață în capul scărilor. Rămasă singură, Cora își făcu curaj și trase de ușă. Aceasta se deschise cu un scârțâit înfiorător care se strecură în ecouri de-a lungul pereților înguști și umezi ai pivniței. Bag seama că regina avea grijă ca acolo să fie mereu apă din belșug pentru ca focul dragonului să nu ajungă în palat. Fata nu avea probleme cu întunericul, doar era vrăjitoare și vedea bine oricâtă beznă ar fi fost. Începu să se teamă însă de sferele de foc care îi apărură deodată în față, sticlind puternic. Își dădu seama că aceia erau ochii Dragonului de Foc.
- Bună, eu sunt Cora, nu vreau să îți fac nici un rău! Până să apuce fata să-i dea binețe, un șuierat răsunător se sparse între pereții pivniței și un val de foc fu cât pe ce să-i aprindă părul.
- Te rog, n-am venit cu gânduri rele!
- Te sssimt, șuieră dragonul vorbind omenește, eșșști vrăjjjtoare! Mirosssul tău nu essste assscunsss de parfumuri. Mirosssul tău de de pădure.
- Te rog, vorbește mai încet, nu aș vrea să te audă cineva. - Ajjjută-mă! Mi-au tăiat dințțții șșși mă dor îngrozzzitor fălcile!
- Dar de ce au făcut asta ?
- Au crezzzut că puterea mea ssstă în dințțți! Dragonul de Foc râse gros. Puterea mea essste în limbă. Pe aceasssta nu mi-au tăiat-o. Dacă așșș putea opri blessstemata aceasssta de durere, m-așșș putea elibera.
- Eu te ajut cu drag, dragonule, dar vreau să îmi promiți că trei zile, până ce se termină probele mele nu ai să fugi. Apoi te scot chiar eu din palat.
- Așșșa sssă fie! Cora se întoarse în palat și ceru un pocal de argint cu apă fiartă și un pumn de sare. Până ce bucătăreasa fierse apa, ea se strecură în grădina palatului, culese câteva flori mici și albe care creșteau vraiște pe lângă zid, după care se întoarse cu toate cele trebuincioase în pivniță. Amestecă în pocalul de argint apa cu florile și cu sarea, spuse un descântec și îi ceru dragonului să deschidă gura. Încrezător, acesta o lăsă să îi pună pe fiecare dinte poțiunea preparată și, cât vezi cu ochii dinții crescură la loc, mai puternici și mai ascuțiți, iar durerea încetă ca luată cu mâna. Fericit, Dragonul de Foc ascultă sfaturile Corei și, a doua zi, dis-de-dimineață, când fu scos din pivniță se purtă blând ca un cățeluș și chiar o linse pe regină pe mână. Foarte încântată, regina hotărî că Dragonul de Foc poate rămâne în dreapta tronului în sala de bal și petrecerea primei zile începu cu mare fast. Prințul Codrin veni să o felicite pe Cora și să o invite la dans.
- Eram sigur că vei reuși, chiar dacă nici o prințesă nu a avut curajul și măiestria de a-l îmblânzi chiar pe Dragonul de Foc. Nu ești o prințesă ca toate prințesele și mă bucur ! Eu aș vrea…
- Aici erai, prințe! Prințesa Violeta, înconjurată și de această dată de alte prințese se apropiase de ei vădit deranjată de succesul Corei, căreia nu-i aruncă nici o privire. Veneam să te luăm la masă. Și de această dată Cora se îndepărtă fără nici un cuvânt, deși îl plăcea pe prinț și tare ar fi vrut să mai danseze cu el. Căută printre bucatele care acopereau masa ceva care să o îmbie să mănânce, dar toate erau atât de colorate și strălucitoare încât se mulțumi cu un măr și câteva fructe de pădure zaharisite.
Nu dură mult până ce regina ceru ca fata să i se înfățișeze pentru a-și primi următoarea probă.
- Ai trecut cu bine prima încercare, suntem mulțumite de tine ! Următoarea probă va fi să faci să rodească Mărul de Aur de sub fereastra noastră. A trecut prea multă vreme de când nu am mai văzut nici un măr de aur. Pomul înflorește în fiecare primăvară dar, după ce florile cad, ramurile rămân goale, chiar și fără frunze. E și aceasta o treabă de prințesă, așa cum e cea de a îmblânzi animalele. Un murmur de uimire trecu prin întreaga sală. Se vede treaba că toată lumea nu mai reușea să vadă în Mărul de Aur decât un băț uscat care n-ar mai fi putut rodi sub nici o formă. Cora nu se descurajă, ba chiar reuși să zâmbească atât reginei cât și tuturor celor prezenți, iar zâmbetul ei îl năuci cu totul pe Prințul Codrin, care îi întoarse zâmbetul încurajator. Grădina palatului era foarte întinsă și doi grădinari iscusiți trebăluiau din zori până în seară ca prințesele să se poată bucura de flori parfumate și de pomișori colorați în care cântau sute de păsărele. Cel mai bătrân dintre grădinari o conduse pe Cora sub fereastra reginei, pentru a-i arăta ceea ce devenise Mărul de Aur, apoi o lăsă singură cu tulpina înnegrită care părea fără viață. Pe la ferestrele palatului se adunaseră câțiva curioși, printre care și regina, Prințesa Violeta și Prințul Codrin. Era destul de neplăcut să fie supravegheată, dar Mărul de Aur era prea departe de ferestrele sălii de bal ca să se poată vedea prea clar ceea ce făcea Cora. Fata prinse tulpina pomului între palme și rosti în șoaptă un descântec. Pentru ea, trunchiul se lumină astfel încât putu vedea în miezul Mărului de Aur un vierme uriaș care îl rodea pe dinăuntru. Cora căută prin grădină un timp până găsi un braț de urzici negre care creșteau la umbra zidului. Smulse doi pumni de frunze, le pisă mărunt, după care le descântă în pumni și le îngropă la rădăcina Mărului de Aur. Se așeză apoi la umbra crengilor uscate și închise ochii, părând chiar că adormise. La miezul nopții, când nici o fereastră nu mai era luminată în palat, un foșnet ciudat o făcu pe Cora să sară în picioare. Viermele uriaș se târa de-a lungul trunchiului, căutând un alt pom în care să intre.
- Bună ziua, salută fata politicoasă, nu te supăra, dar nu e frumos să distrugi pomii!
- Mi-e-he foa-ha-me-he! To-ho-t ti-hi-mpu-hu-l mi-e-he foa-ha-me-he!
- Of, bietul de tine! Dacă te duc într-un loc plin de verdeață, îmi promiți că nu mai ataci pomii?
- Ba-ha, bi-hi-ne-he că-hă nu-hu!
- Uite, mai trebuie să stau două zile aici, dar apoi promit să te duc într-o pădure plină de ierburi pe care le poți roade liniștit! Am să îți dau un ceai care să-ți taie foamea până atunci și poți dormi liniștit între urzicile de la marginea grădinii. Înțelegându-se cu viermele uriaș, Cora se întoarse la Mărul de Aur. Picură peste rădăcinile lui două lacrimi de vrăjitoare, iar pomișorul înflori, înverzi, legă rod, iar până dimineață când regina și toți supușii ei se treziră, Mărul de Aur era plin de fructe de aur, care mai de care mai rotofeie și mai zemoase.
- Ah, suntem încântate, strigă regina, ești o adevărată prințesă!
- Mai are o probă, aminti tuturor Prințesa Violeta, și nici măcar nu-i știm numele!
- Numele meu este Cora și aștept și a treia încercare!
- A treia ta încercare este și cea mai grea, firește! Pe vremea când eram tinere, bunica noastră ne-a dăruit un inel fermecat nemaivăzut Inelul Vieții. Nu știm nici cum și nici unde l-am rătăcit, iar tu va trebui să îl găsești! Acum era acum! Prințul Codrin veni alături de ea pentru a o încuraja. - Este ultima încercare, apoi vei putea să îți iei locul de prințesă fără să mai poată spune cineva ceva. Și atunci, poate…
Prințesa Violeta, care se ținea după prinț ca scaiul după coada câinelui, îl luă de braț pe flăcău, aruncând spre Cora doar câteva cuvinte:
- Ce mai pierzi vremea prin sala de bal? Du-te și caută Inelul Vieții unde vezi cu ochii, căci nimeni n-a mai auzit de el de multă vreme.
Vrăjitoarea noastră care dorea aprig să devină prințesă părăsi pe gânduri sala de bal. Poate o putea ajuta Dragonul de Foc sau chiar viermele din Mărul de aur. Se sfătui cu aceștia, dar, după ce dragonul răscoli castelul și viermele răscoli grădina, căzură cu toții de acord că inelul nu era de găsit în ținutul prințeselor. Ce putea acum să facă Vrăjitoarea noastră. Dacă s-ar fi priceput la o vrajă anume, care să îi arate locul în care se afla acel inel, ar fi fost foarte bine. Își aminti apoi de stră-stră-stră-stră de cinci ori stră-bunica ei, Baba-Cloanța, o vrăjitoare foarte puternică, pentru care nici o vrajă nu era necunoscută. O chemă așadar pe Baba-Cloanța în ajutor. Cum să-ți spun eu ție? Degeaba o chema, pentru că fata noastră nici măcar nu era în ținutul vrăjitoarelor! Baba - Cloanța nu avea cum să o audă. Timpul trecea și mai că stătea să treacă deja de miezul nopții când Dragonul de Foc se oferi să zboare în ținutul vrăjitoarelor și să o aducă pe stră-stră-stră-stră de cinci ori stră-bunica tinerei vrăjitoare. Când era gata să se arate soarele, dragonul ajunse înapoi cu Baba-Cloanța. - Ce cauți tu aici? Se răsti bătrâna la nepoata ei.
Auzind de la fată ce și cum, Baba-Cloanța acceptă să o ajute cu o singură condiție, după ce avea să fie recunoscută ca prințesă, nepoata ei trebuia să se întoarcă împreună cu ea în ținutul vrăjitoarelor. Cora acceptă de voie de nevoie, iar Baba-Cloanța își scoase de la brâu globul magic peste care picură trei boabe de rouă. Ca într-o oglindă, în glob se văzu imediat că Inelul Vieții era chiar sub patul reginei, într-un colț acoperit cu pânze de păianjeni. Pesemne că îi căzuse cândva de pe deget, se rostogolise acolo și servitoarele nu-și făcuseră treaba așa cum se cuvenea curățând temeinic toate colțurile podelei de sub pat. Într-un suflet, Cora alergă la regină, o trezi și, sub privirile ei uimite, scoase la iveală Inelul Vieții. Cum se mai bucură regina! Chemă toată suflarea din împărăția prințeselor la palat și porni un mare bal în cinstea celei mai vrednice prințese, Prințesa Cora. Era acolo și Prințul Codrin, cel care o adusese pe Cora la palat și care, fermecat de înfățișarea și purtarea fetei se îndrăgostise până peste urechi de ea. Hotărât să îi ceară mâna la acest bal, prințul o invită pe prințesa-vrăjitoare la dans. Ei, dar tocmai pe când se pornise muzica, o bubuitură grozavă scutură palatul prințeselor din temelii și un nor negru învălui toată suflarea. Ce mai țipete pe prințese! Ce mai forfotă! Pe când se liniști totul în sala de bal, mai ia-o pe Prințesa Cora de unde nu-i. Dispăruseră odată cu ea și Dragonul de Foc și viermele Mărului de Aur, căci fata își respectase toate promisiunile, și cea față de Baba-Cloanța, și cea față de dragon și cea față de vierme. Cine știa însă acest lucru? Nimeni din ținutul prințeselor. Lovit de dor și de durere, Prințul Codrin porni în căutarea Prințesei Cora. Și ce se gândi el? Cine putea să stârnească așa dezastru într-o sală de bal dacă nu o vrăjitoare. Dacă pe aleasa inimii sale o furase vreo vrăjitoare? Pe calul său voinic, intră hotărât, cu sabia în mână, în ținutul vrăjitoarelor, nimerind în drumul său tocmai la casa Babei-Cloanța. Văzând un voinic la ușa sa, bătrâna vrăjitoare ieși râzând în prag. - Ia te uită ce mi-au adus cele patru vânturi! Ce mai fiertură am să scot din tine, frumușelule!
- Îndrăznește numai, că te voi scurta de cap cât ai clipi!
- Zău așa? Râse Baba-Cloanța și aruncă o vrajă asupra prințului împietrindu-l pe loc. Vei vedea și vei auzi toate pregătirile mele dar nu te vei putea mișca defel. Ești numai bun pentru ceaunul pe care nu l-am mai scos de trei sute de ani! Doar că am nevoie de ajutor să-l cobor din pod, așa că îmi voi chema nepoata cea mică. Vorbind de una singură, în așteptarea nepoatei care avea să îi dea jos din pod ceaunul cel mare, Baba-Cloanța porni să adune lemne pentru un foc uriaș și buruieni alături de care să-l fiarbă pe prinț. Nu trecu mult și un vântul aduse până la prințul încremenit un miros dulce de lăcrămioare. Imediat se auzi o voce cristalină:
- Am venit bunicuțo, care ți-e vrerea?
- Am nevoie să-mi cobori din pod ceaunul cel mare.
- Dar pentru ce îți trebuie?
- Iaca, am să fac cea mai grozavă licoare ca să-mi recapăt tinerețea.
- Pentru așa ceva nu îți ajung numai buruienile din pădure, bunico!
- Normal că nu, chicoti băbătia, am prins un prinț de toată frumusețea și am să-l fierb așa cum trebuie, trei zile și trei nopți pentru a-i lua vigoarea.
- Pot să-l văd și eu pe acest prinț?
- E după casă, privește-l repede și dă-mi ceaunul jos din pod! Prințesa Cora, căci ea era nepoata chemată de Baba Cloanța, amuți recunoscându-l pe Prințul Codrin în statuia din spatele casei bunicii ei. Lacrimile prinseră a-i curge singure pe obraz căci știa că nu e de joacă cu stră-stră-stră-stră de cinci ori stră-bunica ei. În cele din urmă hotărî să riște furia bătrânei. Roti un descântec și prințul se putu mișca, chiar dacă nu putea vorbi de șocul de a vedea că fata pe care o îndrăgise nu era decât o vrăjitoare.
- Pleacă repede, șopti Cora, altfel nu mai pot face nimic pentru tine!
- Nu ești prințesă!
- Vezi bine că nu! Nici nu am spus că aș fi.
- Dar încercările…
- Orice fată poate fi prințesă dar nu orice fată poate fi vrăjitoare! Pleacă acum! Urmează drumul pietruit și vei ieși imediat din ținutul vrăjitoarelor. Nu apucă bine flăcăul să se facă nevăzut printre copaci că Baba-Cloanța apăru trăgând după ea un buștean găunos. Privi în jur și ochii prinseră a-i arde în flăcări de mânie.
- Ce-ai făcut nesocotito?
- N-am putut să văd asta bunicuțo!
- Tinerețea mea, țipă bătrâna, ai lăsat să scape tinerețea mea !?
- Îți dăruiesc în schimb tinerețea mea, bunico!
- Așa să fie nevrednico!
În timp ce Baba – Cloanța își închidea nepoata în colibă și începea să facă focul sub primul ceaun care îi căzu în mână, Prințul Codrin nu ajunsese prea departe de ținutul vrăjitoarelor. Răsuci și iar răsuci în minte cuvintele Corei până ce înțelese că nu își dorea altceva în viață decât să trăiască alături de această fată, indiferent că era prințesă sau vrăjitoare. Făcu cale întoarsă, hotărât să își declare dragostea și să îi ceară mâna chiar dacă trebuia să o ceară Babei-Cloanța. Nu mică îi fu mirarea să vadă că în fața casei vrăjitoarei fusese așezat un ceaun mare sub care ardea deja un foc puternic. Dacă el nu mai era acolo, ce avea să fiarbă bătrâna? Hotărî să aștepte ascuns în spatele unor copaci, atent la cele care se petreceau lângă casa bătrânei. Baba Cloanța aruncă câteva buruieni descântate în apa fiartă, după care o trase pe Cora de păr afară bombănind.
- Așa îmi trebuie dacă mă încred într-o vrăjitoare care vrea să devină prințesă! Îi tăie fetei o șuviță de păr pe care o aruncă în apă. Să mă trăznească fulgerul negru dacă știu de ce ai dat drumul prințului! Dacă nu mi-ai fi oferit tinerețea ta, mi-aș fi luat mătura și l-aș fi adus înapoi cât ai zice „foc”. Nimic nu e mai de preț pentru o vrăjitoare decât tinerețea ei. Să fiu blestemată și spurcată dacă îmi trece prin minte de ce tu ai renunțat la a ta pentru un sclifosit de prinț
Cora nu spunea nimic. Se lăsa trasă, împinsă, frecată cu alifii urât mirositoare și în cele din urmă despletită și dezbrăcată, ca o biată păpușă din cârpe. Stră-stră-stră-stră de cinci ori stră-bunica ei o împinse în cele din urmă spre ceaun.
- Înainte de a intra în apa clocotită vreau să aud care a fost motivul pentru care ai făcut toate nebuniile astea.
- Am avut un vis bunico, să fiu și eu prințesă, chiar dacă numai pentru o zi. Am fost la un bal adevărat, am avut o rochie curată, care nu era zdrențuită și m-am îndrăgostit de un prinț. A fost frumos! Acum că visul meu s-a încheiat, nu îmi mai doresc nimic.
- Așa deci, prințul prins de mine era cel de care te-ai îndrăgostit tu? Ce fel de prinț este acesta care lasă o fată să îl salveze cu prețul vieții ei?
- Un laș, răspunse Prințul Codrin ieșind din spatele copacilor, numai că eu nu sunt laș! Eu o iubesc pe Cora peste măsură, fie că e prințesă, fie că e vrăjitoare și nu vreau să trăiesc fără ea!
- Și mai bine, strigă Baba-Cloanța, voi face o fiertură pe cinste din voi doi! Acum mai vrei să împarți această soartă cu o vrăjitoare?
- Orice soartă am să împart cu ea dacă și ea mă vrea.
- O, dar te vrea, cum să nu! Fiartă-coaptă, ea te vrea! Înainte ca Baba-Cloanța să îi împingă pe cei doi tineri îmbrățișați în apa ce clocotea, Dragonul de Foc coborî în zbor și îi ridică pe amândoi deasupra casei și apoi a pădurii. Bătrâna prinse a țipa până se auzi în miezul pământului. Un vierme gras se opri din ronțăitul buruienilor de pe lângă casa ei:
- Ce-he stri-hi-gi în ha-ha-lul ace-he-sta-ha ?
- Blestematul de Dragon de Foc, a întârziat când l-am chemat, era cât pe ce să arăt nepoatei mele că bătrânețea m-a înmuiat și că nu mai am apucături de Babă-Cloanță! Sper să vină și să-mi povestească despre nunta nepoatei mele favorite.
- Ci-hi-ne-he să-hă te-he înțe-he-lea-ha-gă-hă?
Baba-Cloanța începu să râdă în hohote.
Desigur, Dragonul de Foc s-a întors și a povestit tuturor celor care trăiau în ținutul vrăjitoarelor ce nuntă mare și frumoasă au avut Prințesa Cora și Prințul Codrin. Baba Cloanța a bombănit în fața tuturor vrăjitoarelor așa cum trebuia ca să nu se cunoască bucuria pe care o încerca la aceste vești.
Și iată că nu s-a scurs prea mult timp până când în pragul ei a apărut, cine știe de unde, o copiliță cu părul negru cârlionțat și ochi verzi precum cele mai zemoase buruieni de leac.
- Eu am un vis, îi spuse la ureche copilița, să fiu cea mai faimoasă vrăjitoare și știu că tu ești stră-stră-stră-stră-stră de șase ori stră-bunica mea, așa că mă vei învăța tot ce știi!
- De bună seamă să îți urmărești visul ai învățat de la mama ta, prințeso, râse Baba-Cloanța simțindu-se mai tânără ca niciodată