23 nov 1958
Surioară,
Firea umană nu-ncetează să mă contrarieze.
Ce crezi, am descoperit o lume de mistere în stimabila noastră hrubă cu material didactic. Þi-aduci aminte când ți-am vorbit despre hărțile făcute sul și depozitate aici? Imaginează-ți draga mea că beciul este de fapt o pivniță cu vinuri și alte băuturi fine, înfășurate între granițele statelor de pe mapamond! Ei da, camuflaj măiastru! Am intrat inpromptu în beci și am găsit câțiva domni și tot atâtea doamne foarte veseli cu toții, dedulcindu-se cu câte un păhărel din comoară. Mi se păruse ce-i drept câteodată cam multă veselie și în cancelarie, la o cafeluță și pricep acum că de fapt cafeluța era îndoită cu oleacă de tărie. Printre petrecăreții mei de acum, ceva mai departe de celilalți, tov. Gigi și „franțuzoaica”. I-am surpins într-o postură foarte intimă, după un raft, dumnealui cu mâna prin grădina dumneaei. „Proletari din toate țările, uniți-vă!” am declamat pe tonul cel mai serios, la care el mi-a aruncat o privire ucigătoare iar ea în schimb, una speriată. După ce am plecat în treaba mea și ne-am mai văzut o dată la cancelarie, d-ra Fifi m-a luat de o parte: „Te rog, Vera, îmi zice precipitat, să nu-ți închipui cine știe ce, doar glumeam, jucam un rol. Nu vreau să se afle ceva, că știi cum e lumea, imediat începe să brodeze.” „Felicia”, i-am răspuns, „pe mine nu mă interesează rolurile voastre. Nu mie trebuie să mi te justifici. Nu sunt nici directoare, nici soția tov-lui Botezatu.”
I-am dat peste nas fin, cred. Dar impresia mi-am făcut-o: „coardă”, cum ar spune Papa. Iată că intuiția nu m-a înșelat, de la bun început am bănuit-o. Cu aceeași ocazie, am mai auzit și altele, fără voie, și mai puțin legate de parșivul de Cupidon. Și aici recunosc că m-am înșelat în privința cuiva. Am surprins o discuție despre conul Mișu: că e mic burghez în concepții și „obscurantist” pe deasupra. Asta înseamnă credincios, dacă nu știai. E grav Puicuțo: cred că se complotează ca cineva să-i ia locul conului Mișu și să fie pus director în locul lui. Și ceea ce m-a dezamăgit este că și tov. Larisa e printre complotiști.
Nu știu ce să fac în problema asta, să tac sau să spun? Marcelino spune să-mi văd de treabă. „Conul Mișu știe tot, e mai viclean ca ei, dar e și înțelept și asta îi dă avantaj”, mi-a zis când am adus vorba.
Am văzut și eu asta. Dacă minți sau îi ascuzi ceva te prinde imediat. Te împunge cu limba, așa molcom, nu-ți trece cu vederea. Dar în egală măsură, niciodată nu a dat vreo pedeapsă. Doar te dă de rușine, după care te iartă. Mă tem însă că adversarii nu-l vor ierta pe el dacă-l vor prinde la ananghie. Nu cred că au milă.
L-am auzit într-un alt rând pe Botezatu discutând cu tov. Hereanu, profesorul de matematică, alt carierist învederat, că dl Director ar fi dat un certificat fals de origine socială unui elev care a terminat clasa a opta ca să se poată înscrie la liceu. Nu aveau dovezi, doar bănuieli desigur, altfel l-ar fi ”turnat” de mult la județ. Sincer îți spun, m-am îngrozit, și numai caracterul și educația m-au oprit să mă duc la conul Mișu numaidecât. Dar fac oare bine?
S-a mai petrecut și altă întâmplare care m-a întristat. A murit mama lui Ghindea, un copil cuminte de care nu ți-am vorbit niciodată. A murit ”din naștere”, cum spune el, adică născând. A făcut septicemie. Nici nu-mi știam că era însărcinată. Am vorbit cu duduia Monica despre necesitatea ca femeile să fie lămurite să nască la oraș, cu asistență medicală, la Maternitate. Mi-e tare milă de băiat. Când mama mea bună a murit eu eram prea mică pentru a înțelege și n-am suferit cum suferă el. Am fost la înmormântare. A slujit-o tatăl Smărăndiței. Firește că a vorbit despre d-zeu. Am vrut să-i spun că d-zeu nu există, dar ceva m-a intimidat, era ceva în solemnitatea cuvintelor, dincolo de absurdul lor, care m-a oprit, nu știu de ce.
Copiii, elevii mei au aprins lumânări și s-au rugat cu toții ca măcar micuțul – un băiat – să trăiască. Am rostit și eu rugăciunea cu ei, deși nimic nu mă convinge să cred. Copilașul a supraviețuit. Cred însă că situația familiei e și mai grea.

Sunt încă departe sărbătorile de iarnă. Copiii își aduc mâncare de post, sarmale cu orez, zacuscă de ciuperci și nuci cu mămăligă ca desert. Dimineața la șapte când plec e întuneric. Prin curți se văd flori de toamnă, înghețate. Pomii sunt dezolanți. Abia aștept să cadă neaua, să fie din nou veselie pe ulițe. Parcă prea e totul gri.

A ta, Vera
PS. Marcel numește asta „stare bacoviană” ...

10 dec 1958 miercuri
Puicuțo, m-a sărutat!
Are niște buze moi, pufoase și te trec fiorii când și le atinge de ale tale. Noroc că nu ne-a văzut nimeni – eram numai doi pe uliță, pe o ninosare lină – ne întâlnisem ca din întâmplare. Cred că m-a așteptat acolo ore-n șir – era duminică, și nici n-avea de unde ști că o să trec pe acolo. Perdeaua de fulgi ne ascundea de priviri indiscrete. La câteva ore numai după aceea – neaua s-a așternut și ulița s-a umplut de copii. După noi „potopul”! Am plutit de parcă nu mai aveam picioare – parcă aveam aripi. A doua zi am avut lecție la desen: peisaj de iarnă. I-am pus să lipească pe coala de desen diverse decupaje din cărți vechi și de pe felicitări cu sclipici; le-am arătat cum să integreze albul în compoziție. Să fi văzut, adevărate mici opere de artă naivă! Natura e o inefabilă sursă de inspirație și dă aripi fanteziei - și-au ales personajele și au ilustrat mici povești cu ele. Mie însă îmi dădea aripi fericirea. Mai că îmi venea să desenez și eu pe tablă, cu cretă colorată. Două păsări albastre care zboară îmbrățișate ... nu știu cum vine asta. Poate că trebuia să aibă fiecare doar o singură aripă ...
Mă mir că n-a adus vorba încă despre căsătorie. Nu că m-aș grăbi, dar din experiență știu ce grăbiți sunt ei, domnii, în asemenea probleme. Oare nu mă iubește destul? Nu mă iubește ca alții?
Câteodată, îmi vin asemenea gânduri negre când o ajut pe Maricica la gospodărie – nu știu dacă ți-am spus – se mărită după Anul Nou, în sfârșit! De asemenea, nu cred că ți-am spus că de ceva timp o meditez – nu la abecedar – ci la făcut prăjituri cu care să-l dea gata pe bădița-al ei! Nu știu nici ea nici maică-sa decât să facă plăcinte cu mere, cozonaci și o bârță nenorocită cu pretenții de pandișpan. Le-am învățat să facă frișcă și mousse, cremă de cacao și tort cu ornament, eclere, tarte cu fructe (le-am explicat cum se fac fructele confiate) . Prăjituri cu spumă și pișcoturi de șampanie. S-au mirat că la vârsta mea știu atâtea. Coana Sofica a rămas de rușine în pretențiile ei de soacră mică și mai ales de ipotetică soacră mare într-un viitor speră ea, nu prea îndepărtat. Apropos, a venit Tudorică în permisie, fiul dumisale. Știu că o să te superi, dar nu pot să nu-ți mărturisesc că l-a lovit un veritabil „coup-de-foudre” pentru mine! Amorul lui este însă de esență vulgară și maică-sa l-a urechiat cât e de mare când l-a prins spionând în curte, propriu-zis uitându-se pe după perdele de-afară în timp ce eu și duduia Monica ne dezbrăcam de culcare. Bine că pleacă la loc după sărbători. N-am nicio poftă să stau toată ziua să trag perdelele să nu rămână nicio crăpătură.
A mai rămas puțin până la vacanță. Marcelino m-a invitat la ei de Crăciun, din partea părinților lui, ăsta e semn bun, nu crezi? De fapt – am fost la ei. Asta se petrecea înainte de ce ți-am povestit la începutul scrisorii. Am luat prânzul cu ai lui – să vezi, au o casă plină de trofee de vânătoare și animale împăiate – o pisică sălbatică, un jder, o căprioară (asta nu prea mi-a plăcut). Dar are și ceva care m-a înduioșat – o broască țestoasă vie! Marcel o hrănește ca pe un copil.
„Mi-a înghițit materialul pentru câteva ierbare” – mi s-a plâns. „Noroc că acum, iarna mănâncă mai puțin, doar o dată la pe zi. O să intre curând în hibernare.”
„Ce te faci dacă trăiește mai mult decât voi toți?” – am întrebat.
Mi-a zic că o lasă moștenire. L-am întrebat de ce n-o duce la școală. A spus că se teme să nu i-o rănească în joacă năzdrăvanii de copiii. Taică-său a râs. Atunci Marcel mi-a adresat invitația pentru Crăciun. I-am spus că îmi pare tare rău, dar mi-e dor de acasă.

Spune-mi, ce mai face Papa? Mi-a scris două rânduri din care n-am priceput nimic. Ce, Titi Motomancea a plecat la Craiova la școala de ofițeri? Nu-mi vine să cred, la câtă carte știe, adică mi se pare un noroc chior: mă bucur că a plecat și că nu te mai gândești atâta la el. Tu ce mai faci? Spuneai că ții o dietă de slăbire, din almanah. Te-ai mai cântărit? Cât ai acum? Abia aștept să ne vedem.

Cu drag,
VH
PS. L-aș invita eu pe Marcelino la noi, dar știu că nu se cade.
Vezi să nu mă spui!

12 ian 1959 luni
Draga mea Puicuță,
Cine crezi că m-a așeptat la gară? Pun rămășag că nu ghicești ... Marcelino în persoană. Mi-a făcut o surpriză de Anul Nou, un cadou, dar a zis să nu spun la nimeni că e de la el, că lumea ar începe să bârfească. Taică-său a împușcat mai demult o vulpe: el a dat-o la un croitor de blănuri și a făcut o căciulă, exact pe măsura mea. Să mă vezi cu ea, ce drăguț îmi stă! Cred că toate colegele mă invidiază. Le-am spus că mi-am luat-o de la București. Ce mai știi de rochițele mele de lână pentru care am dat comandă înainte să plec, sunt cumva gata? Pe cea ivoar aș vrea s-o port când facem a doua serie de pionieri. Ți-aș rămâne recunoscătoare dacă mi-ai trimite-o prin nea Toma când mai vine pe aici. Și mai vreau să-ți spun un secret: strâng bani ca să-mi cumpăr o haină de piele, la primăvară. Am probat una la Bucureși, trei-sferturi, un gri pal, o nebunie! Să nu le spui părinților noștri, că știi ce econom din cale afară e Papa. Dar Puicuțo, viața e scurtă și tinerețea trece cât ai clipi.
La tanti Sofica e jale. Maricicăi i s-a întors nunta. Așa se zice pe-aicea când flăcăul nu se mai cunună cu fata.
N-am cine știe ce compasiune pentru ea, că știu că mă dușmănește. A fost atrasă într-o cursă. Se pare că nu eram singura care o suspectam de surzenie. Ginerele (fostul viitor ginere) a pus la cale o petrecere cu lăutari, între Crăciun și Revelion. Toată lumea s-a mirat de așa petrecere înainte de nuntă, la care să vină și mireasa. Toată lumea s-a prins a juca și la un moment dat, tatăl mirelui a luat darabana de la un lăutar și venind neobservat în spatele Maricicăi a dat o măciulie în darabană. Marcica nimic. Nici n-a tresărit. E surdă Puicuțo, surdă rău! Atunci omul i-a ars o pereche de palme, una pe de-a stânga, una pe de-a dreapta și i-a strigat de a făcut-o de râs față cu toți invitații.
- Ce n-ai spus fa că n-auzi? Cum ți-ai bătut joc de băietul meu?
Și-a luat flăcăul, nevasta și rubedeniile și duși au fost. De nuntă nici nu mai poate fi vorba.
Până a doua zi a aflat tot satul. S-a făcut de râs rău de tot Maricica noastră, care stă acuma și se smiorcăie cât e ziulica.
Ți-am spus, nu mi-e prea milă de ea, că e răutăcioasă, dar parcă tot mi se par absurde mentalitățile astea de la țară. Cum adică, dacă ai un beteșug ești excomunicat din tagma oamenilor demni de a se căsători? Și unde pui, Maricica e frumoasă de pică. Ce să mai zică biata Monica atunci?
În fine, Maricica nu s-a lăsat până nu mi-a scornit vorbe. Că iubitul ei a părăsit-o fiindcă-i umblă ochii după ... mine. Asta n-ar fi nimic dacă n-aș fi auzit prin alte părți că el a spus niște vorbe pe la cârciumă – cum că ar vrea o fată educată ca mine, că nu mai vrea o proastă ca Maricica ... asta chiar că mă pune pe gânduri ... atâta închipuire la un țăran? Cum crede că eu aș putea să mă uit la unul ca el???!!!
Dar hai mai bine să te delectez cu alte întâmplări. Din acest trimestru avem un nou coleg. Nu, nu te gândi că vreun intelectual rasat a descins aici, la Cococorăști, întru nobilă profesie a mecenatului. No, e vorba de altcineva. Acest altcineva este nea Doican. Așa i se zice, e maistru și e socrul profesorului Hereanu și este noul instructor de lucru manual al băieților. Cineva (mai precis amicul Jiji Botezatu) s-a gândit că și un țăran trebuie să învețe să fie bun muncitor, așa că nenea îi inițiază pe băieți în tainele traforajului. Că tov. Jiji s-a gândit să-și servească și amicul în același timp, e de la sine înțeles. Cumetriile sunt, nu-i așa, la mare preț, vorba ceea, „dragi tovarăși și naș Floreo” – nu mai știu pe unde-am auzit-o. I-au dat o mică încăpere drept atelier pe care au utilat-o cu scule – habar n-am de unde, au făcut totul pe șest în vacanța de iarnă.
Partea haioasă e alta. Că acest „nea” și-a luat locul între noi cu deplină convingere că locul i se cuvine. Vine cu noi la cancelarie – unde își scoate ceremonios halatul - și începem să conversăm ca de la egal la egal. Adică nu, greșesc, el se află undeva deasupra noastră. Nea Doican este cult: citește, ascultă muzică de operă și are opinii. Critică personajele și autorii, subiectele de roman pe care și le-au ales (imorale și needucative), critică orânduirea veche și intelectualii ei (idealiști și „naivi albaștri” - nu știam că naivitatea are culoare), și este uimit de descoperirile științifice ca un anumit pui de animal la poarta nouă. Ne vorbește de lucruri de care n-avem habar – ai auzit tu Puicuțo, de „metagalaxie”? Sau de „găuri negre”? Asta e ceva de la astronomie, nu ceea ce cu siguranță crezi tu sau aș fi putut crede eu.
Când vorbește el noi tăcem, siderați. Face dezacorduri cu carul, dar se proclamă deasupra regulilor de gramatică pe care le consideră tot decadente, un fel de mofturi burgheze de care trebuie să ne dezbărăm.
Vine deunăzi revoltat pe niște puști care i-au tăiat calea fugind mai-mai să-l dărâme.
„Tov-inginer – „toarșu-profesor” se corectează – „parcă-i urmărea cavaleria rusticană. Trebuie băgată disciplină-n puștanii ăstia, să știți. Cavaleria rusticană, auziți, așa fugea.”
M-a bufnit râsul. Puicuțo, cavaleria rusticană e ceva care nu există și n-a existat vreodată, nicidecum să fugărească pe cineva. Titlul operei cu pricina, tradus în Română mot-a-mot, e un soi de barbarism ... traducerea corectă e „cavalerism rustic”, onoare țărănească dacă vrei ...
Mă rog, nu că alde coana Calița ar fi mai cultivată, ori alții, dar ...
La care Conu Mișu n-a mai răbdat și i-a zis:
„Nea Doicane, se vede că ești autodidact.”
Aidoma binefăcătorului său, nea Jiji - care nu pricepe ironia subtilă, meșterul faur a luat remarca drept compliment.
„Așa-i tov-inginer – toarșu-profesor”.
Mi-a povestit mama lui Nicu (Bombardieru) că prin tinerețile lui – la greva din 33 (lucra pe atunci în București, la Grivița) a venit bătut pe calea ferată până la Cocorăști și, urmărit fiind de jandarmi, s-a pitulat la o rubedenie de-a ei în grajd, unde a stat câteva săptămâni până s-au liniștit apele. Atunci și-a cizelat cutezanța revoluționară și, neavând altceva de făcut decât să citească la lumina lumânării, și-a jurat să devină om cu carte.