agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1406 .



Părăsitul (1)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mordaunt ]

2017-02-09  |     | 



Miercuri 23 iunie. Pentru restul lumii lucrurile stăteau probabil altfel, însă pentru domnul Konstantin Filipovici Ermilov era doar o dimineață obișnuită de vară. Se trezise, ca de obicei, la ora șase. După ce lenevise între cearșafuri vreo jumătate de oră, încercând să se asigure că motivele pentru care avea de gând să se dea jos din pat erau întemeiate, întârziase alte douăzeci răsturnat pe-o parte, masându-și brațul stâng, care începuse să-i amorțească tot mai des în timpul somnului. În toată vremea asta mormăia și drăcuia încetișor, pe când rememora diversele întâmplări ale zilei precedente, și tot mai tare când își aminti de drumul la supermarket, apoi de întâlnirea acolo cu un vechi prieten din scoală „Fanfaron împuțit. Dracu să te ia, cu fiică-ta cu tot… mda…” La ora șapte făcu un drum la baie, apoi trase un halat peste pijamale și merse la bucătărie să-și prepare micul dejun – același din ultimii douăzeci de ani: un ou fiert, trei felii prăjite de pâine unse cu unt de arahide, un covrig moale cu susan și cafea.
Konstantin Ermilov era un om mic și îndesat, cu picioare scurte și brațe de maimuță, totuși se mișca foarte repede, aproape cu grație, făcând gesturi precise ce păreau a fi bucățele dintr-o construcție pe care bătrânul, la cei 68 de ani ai săi, o reconstituia cu migală și fără ezitări, gesturile unui om care a trăit foarte multă vreme singur și e obișnuit să găsească fiecare lucru în dezordinea din jurul său.
Drumurile între aragaz, frigider și masă avură darul să-l calmeze un pic și reuși astfel, până la urmă, să mănânce și să urmărească știrile dimineții la televizorul din bucătărie fără să mai bodogănească. Abia când ieși de la baie, cu o ceașcă goală în mână – ultima cafea obișnuia s-o bea pe veceu – își dădu seama că ceva nu e tocmai în regulă. „Copiii… afurisiții de copii…” își zise. Târându-și șlapii, merse până la bucătărie, vru să pună ceașca pe masă, se răzgândi, privi în jur, închise televizorul, apoi se întoarse și se opri în pragul sufrageriei, cercetând fiecare colțișor al camerei, cu fălcile încleștate. Totul părea să fie în ordine, ca întotdeauna.
Imediat ce stinsese televizorul se făcuse liniște. Auzea zgomotul făcut de pendula din hol, bâzâitul frigiderului, iar de afară se deslușea ciripitul unor vrăbii și vag, strigăte și claxoanele unor mașini. Trecu încă o dată cu privirea peste harababura binecunoscută din sufragerie – canapeaua scorojită, cu haine murdare împrăștiate peste tot, farfurii nespălate așezate vraf pe măsuța de cafea, între ambalaje de biscuiți – pe urmă reveni la bucătărie.
Senzația însă persista – un element necunoscut, nociv, încerca să se insinueze în bula inofensivă de timp ce urma inevitabil micului dejun și să-i altereze expansiunea firească către ora zece, când Konstantin Ermilov obișnuia să-și facă plimbarea de dimineață, „de acomodare”, cum o numea el. Cu ceașca goală încă încleștată între degetele uscate ca niște gheare de pasăre, bătrânul reveni la bucătărie, tot iscodind cu privirea de jur-împrejur. „Dacă afurisiții ăia de copii au băgat iarăși în casă vreo lighioană… Dar nu-și mai continuă gândul. Surprinsese o mișcare cu coada ochiului. Puse ceașca pe masă, se îndreptă către fereastră și dădu perdeaua la o parte.
În curtea vecinilor de peste drum, la Smirnovi, se vedea o forfotă neobișnuită. Mașina familiei, un Ford bătrân și ros de rugină, stătea cu portbagajul deschis, parcat în fața scărilor casei; în spatele lui era tras un camion de mobilă, iar Andrei Smirnov, un grăsan cu mustăți ursuze, tocmai arunca în el un pachet voluminos, înfășurat în hârtie și legat neglijent cu sfoară. Cei doi copii ai săi îl priveau în tăcere de pe trotuar, înconjurați de tot felul de pachete și boccele ce păreau făcute în mare grabă.
Konstantin Ermilov își apropie nasul de fereastră, urmărind agitația bizară cu un zâmbet neîncrezător în colțul gurii. În timp ce privea, Olga Smirnova își făcu apariția în pragul casei; se clătină o clipă pe prima treaptă a scării cu o cutie de carton în brațe, dădu să o pună jos, apoi coborî roșie la față, cu părul în dezordine și fusta lipită de coapse. Azvârli cutia în portbagajul căscat al Fordului, făcu un gest către soțul ei, care tocmai sălta în brațe un pachet de pe trotuar, pe urmă urcă legănat scările, cu fundul tresărind grotesc sub materialul înflorat al fustei. Ermilov își trecu palma peste fața nerasă și zâmbetul i se lărgi.
- Se mută… mormăi el încetișor. Nu știam că au de gând să se mute… Fanfaroni afurisiți… toți niște afurisiți. Numai uită-te la ea… Mai bine așa… Poate o să fie un pic de liniște, fără copiii ăia băgându-și nasul peste tot…
Cei doi copii se străduiau să ridice un pachet de pe trotuar și să-și ajute tatăl, care încremenise pe bordură într-o postură ciudată, cu o palmă proptită în șale și genunchii îndoiți. Până la urmă reușiră toți trei să salte povara în camion, apoi copii se îndreptară către următorul pachet, în timp ce Andrei Smirnov își trăgea sufocat sufletul, cu fruntea sprijinită de platforma mașinii.
- Ilia… Ilia… se auzi din casă glasul mânios al Olgăi Smirnova, destul de tare ca să răzbată prin geamul bucătăriei lui Ermilov – și imediat unul dintre băieți o luă la fugă pe scări și dispăru înăuntru.
Ermilov îndepărtă puțin capul de fereastră, privi în josul străzii, iar zâmbetul i se transformă într-o grimasă înghețată. Alături, la Serghei Mihailov în curte, se vedea o forfotă asemănătoare – cele două mașini ale familiei fuseseră parcate în fața garajului și toți cei de acolo erau preocupați să care din casă tot felul de bagaje și pachete și să le scoată pe peluză, de unde Serghei Mihailov le lua, unul câte unul, și le aranja cu grijă în mașini.
Natașa Mihailova, în cămașă de noapte și cu părul despletit, având aruncat pe umeri un halat de baie ce flutura încet în bătaia vântului de dimineață, încerca să-l ajute, indicând pachetele și trasând pe ele din când în când câte-un semn cu un marker. Ermilov pocni puternic cu fruntea-n geam și începu să înjure. „Ce naiba au pățit toți, murmură printre dinți, și-au luat concediu în același timp? Se grăbesc de parcă ar veni sfârșitul lumii.”
- Ilia! Ilia! se auzi iarăși glasul Olgăi Smirnova. Să nu te prind că iei rahatul ăsta cu tine, auzi? Du-l imediat în casă. Sau mai bine lasă-l dracului pe trotuar! Și mișcă-te mai repede, nu mai sta ca o momâie. Nu-ți dai seama cât e de târziu?
Ermilov își frecă fruntea. Se uită din nou la casa vecinilor de peste drum, apoi privirea îi alunecă mai departe, în susul străzii, și se opri în dreptul unei curți delimitate de-un gard scund din scânduri negeluite – o curte în care erau îngrămădite tot felul de vechituri – de la scaune rupte și alte resturi de mobilier, la schelete aproape neidentificabile de biciclete și roabe, valuri de sârmă și piese de utilaje, amestecate cu cherestea putredă, mormane de cărămizi sfărâmate și tot felul de țevi. Un ghem fierbinte îi strânse stomacul, făcându-l să se chircească, un ghemotoc cald de durere și sfârșeală care-i explodă după o secundă în fundul pântecului și îi trimise pe esofag o arsură grețoasă.
Timoftei Alexeev avea optzeci de ani și ieșea foarte rar din casă, (iar dacă o făcea, nu schimba niciodată o vorbă cu nimeni), obsedat întotdeauna să sorteze și să aranjeze în fel și chip gunoaiele adunate de-a lungul anilor, cu o pasiune de colecționar dement, în curte. În dimineața aceea însă părea cuprins și el de o tulburare nefirească – îmbrăcat într-un costum maro, foarte strâmt la umeri și scurt la mâneci, pe care-l avea probabil din tinerețe, se mișca de colo-colo prin perimetrul mizerabil al ogrăzii, preocupat să mute în drepta și-n stânga niște obiecte pe care Ermilov nu le putea vedea din cauza gardului.
Porțile din fier erau larg deschise, iar printre ele se vedea botul cenușiu al Skodei sale preistorice, cu care nu mai circulase probabil de vreo cincisprezece ani. Bătrânul avu un șoc când o văzu și pe nevasta lui, pe Sofia Alexeevna, galbenă ca ceara, cum încerca să coboare pe cele câteva trepte de la intrarea casei un cărucior de sârmă ticsit cu haine și cutii amestecate de-a valma, împiedicându-se, ținându-se încăpățânată de balustrada scărilor, apoi reluându-și truda cu o stăruință fanatică, în timp ce chipul tăiat de riduri era traversat de rictusuri oribile, ce-i transformau fața într-un boț de cute pe care orice expresie era, secunde întregi, neidentificabilă.
Ermilov înghiți în sec.
Arsura îi irită gâtul, apoi îi furișă pe limbă un strop amărui, cu gust de cafea și unt de arahide.
Sofia Alexeevna coborâse căruciorul pe scări, iar acum îl împingea în direcția Skodei, cu capul plecat și pălăria căzută pe ochi.
„Dormi, își spuse Ermilov, dormi încă. Te-ai culcat prea devreme aseară, ai mâncat mult și știi că visezi aiureli când se întâmplă asta. Poate ar trebui să-ți schimbi plimbarea de dimineață, seara, ori, mai bine, să te plimbi și dimineața și seara. Să te calmezi. Dar aseară te-ai culcat prea devreme, mult prea devreme și asta se întâmplă când dormi atât de mult. Visezi. Visezi și iar visezi. Și visele astea sunt ultimul lucru de care ai nevoie.”
Își rase cu dinții de pe limbă saliva amară, o înghiți, pe urmă clipi de câteva ori, rar, în timp ce-și masa antebrațul care îi amorțise proptit de pervazul ferestrei.
Portiera unei mașini bufni, închisă cu putere, se auzi un glas vociferând și pocnetul unui lucru greu așezat fără menajamente pe trotuar. Ermilov deschise ochii – nu se schimbase absolut nimic, vecinii săi se foiau de colo până colo, prin curți și pe lângă mașini, cărau pachete și bagaje cu aceeași îndărătnicie mașinală ca și până atunci, de parcă ar fi fost imortalizați pe-un fragment de peliculă ce s-ar fi reluat la nesfârșit.
„E doar o coincidență, gândi. Ieși afară, întreabă-i și totul o să se lămurească. Nu are rost să-ți bați capul dacă nu știi ce se întâmplă.” Lovi de câteva ori cu antebrațul în pervaz ca să-l trezească de tot din amorțeală, după care răsuci capul și studie panorama familiară a bucătăriei, de parcă acest lucru l-ar fi ajutat să ia o hotărâre. Renunță să se dezbrace de pijamale; trase doar peste ele treningul său cu urme de jeg pe mâneci și pe guler, îl încheie până-n gât, îndesă pe creștet o șapcă de velur pe care-o cumpărase în urmă cu douăzeci de ani, de pe vremea când lucra la o curățătorie chimică, își luă papucii și descuie ușa. Aerul curat al dimineții, cu miros de iarbă proaspăt tunsă și flori îi umflă pieptul. Bătrânul se clătină, în timp ce cobora cele trei trepte de la intrare, cu brațele ușor depărtate de corp, ca și cum ar fi fost susținut de-o balustradă invizibilă.
Se anunța o zi extrem de caldă, se apropia luna iulie, cerul era de-un albastru spălăcit, cu câteva fire imobile de nori atârnate ici-colo, asemănător cu o bucată gigantică de decor pictată de mântuială, prăbușită deasupra copacilor cartierului, printre ale căror ramuri razele soarelui picurau pete întinse și tremurătoare de lumină pe asfaltul trotuarului.
Ermilov trecu strada și se îndreptă către casa vecinilor, cu ochii la femeia masivă ce se apropia pufăind pe alee cu un vraf de pături în brațe.
- Stimată Olga Smirnova… începu el, bună dimineața. Devreme v-ați trezit astăzi… phiu, ce de lucruri… plecați undeva?
Femeia trânti păturile peste lucrurile din portbagajul mașinii, se întoarse fără a-i arunca nicio privire și porni iarăși pe aleea ce ducea la intrare, cu fundul săltând uriaș sub faldurile fustei, lăsându-l astfel cu gura deschisă și mâna ridicată în semn de salut. Ermilov sâsâi ceva printre dinți, așteptă surprins câteva secunde, pe urmă se îndreptă către Andrei Smirnov, care stătea în continuare la fel cum îl văzuse și ultima oară prin fereastră, cu fruntea rezemată de spatele camionului.
- Andrei Ivanovici, începu iarăși, v-ați apucat să faceți cu toții mișcare devreme astăzi, hehe… Trebuie să fie un eveniment deosebit de v-ați apucat să cărați totul din casă așa, de-a valma. E…
Grăsanul își smulse capul de pe palme, îi aruncă o privire tulbure și nu zise nimic. Copii își făcură și ei apariția – aveau chipurile supte, pământii, fără nicio expresie și păreau mai în vârstă decât tatăl lor. Îi înmânară acestuia pachetele pe care le aduseseră în brațe, iar bărbatul le puse unul câte unul în camion, după care își propti iarăși fruntea de palme.
- Andrei Ivanovici… reluă Ermilov.
Copiii se îndepărtau, aruncându-i peste umăr priviri tăioase, disprețuitoare. Bătrânul simți un fior în stomac și tresări ca opărit când o rază de soare scăpată de sub frunzișul ramurilor îi atinse pentru o secundă fruntea.
„Tâmpiți, murmură el, toți sunt niște tâmpiți. Se potrivesc de minune. Cine are timp să și-l risipească aicea? Nu vreți să spuneți nimic? Dracu să vă ia…” Amețise un pic și degetele de la mâna stângă începuseră să-i amorțească. Le trecu pe sub cozorocul șepcii, le mișcă în aer, apoi le vârî adânc în buzunarul bluzei de trening și se îndreptă către casa vecină, tot mormăind.
Natașa Mihailova era pe trotuar, cu markerul în mână, înconjurată de pachete și pachețele, cu cămașa de noapte lipită de trupul subțirel și cu poalele halatului fluturând încet în adierea dimineții. Ermilov vru să deschidă gura și să spună „bună dimineața”, dar se opri tulburat când îi văzu privirea îndreptată spre el, o privire dură, aspră, lipsită de orice compasiune. Își înclină totuși capul în semn de salut și înaintă.
- Bună dimineața, Natașa Mihailova, îngăimă mieros. Văd că și dumneavoatră vă grăbiți. Tocmai vin de la Smirnov, se pare că se pregătesc să plece în concediu. Îi însoțiți cumva? Dacă nu vă supărați că vă întreb, ce s-a întâmplat? Sunteți bine?
Femeia nu zise nimic.
- Natașa Mihailova, știți că nu sunt un om care are obiceiul să-și sâcâie prea des vecinii, dar trebuie să mărturisesc că toată această agitație neobișnuită mă face să mă simt dator să… adică…
Femeia scoase un sunet slab, ceva ce semăna cu un mârâit sau cu o înjurătură înăbușită, apoi se aplecă și începu să tragă nervoasă linii cu markerul pe o cutie – una, două, trei, patru – sânii i se legănau moi în decolteul cămășii de noapte, aproape ieșiți cu totul afară, dar femeii nu părea să-i pese, săpa dâre negre în cartonul lucios din ce în ce mai repede, și mai repede, cu mișcări furioase, și săpa-săpa, până ce Ermilov, înfiorat, cu mâna stângă strânsă-n pumn în buzunarul treningului, se retrase de-a curmezișul trotuarului și ocoli cele două mașini parcate în fața casei, îndreptându-se către locuința vecină. Mâna stângă îi amorțise până la încheietură, iar gâtul îi era uscat ca un sul de șmirghel. „S-au vorbit… s-au vorbit între ei să-și bată joc de mine, nenorociții. De parcă mi-ar păsa mie ce pun la cale, de parcă aș da doi bani pe ce gândesc…” Rămase pe trotuar, cu soarele încălzind velurul șepcii ponosite.
Bătrâna Sofia tocmai căzuse într-un genunchi sub povara unei sacoșe încărcate cu haine, iar Timoftei Alexeev încerca s-o ajute să se ridice, cu sacoșă cu tot; îi mormăia ceva în ureche și tremura el însuși de epuizare, agățat cu o mână de portbagajul Skodei ruginite. Până la urmă reușiră amândoi să se scoale, aruncară sacoșa-n mașină, și se răsuciră tăcuți în direcția lui Ermilov; îl măsurară insistent din cap până-n picioare cu priviri ostenite, acrite de ură. Bătrânul renunță să mai meargă spre ei, n-avea nici un rost și, în timp ce pensionarii se îndreptau, sprijiniți unul de altul, către ușa casei, coborî de pe trotuar și merse o vreme pe mijlocul străzii, aruncând priviri uluite în dreapta și-n stânga.
Peste tot era la fel.
Dintr-un capăt al străzii în celălalt, în fața tuturor caselor, se petreceau scene asemănătoare – se vedeau mașini parcate, cu portbagajul și portierele deschise, iar oamenii intrau și ieșeau din case cărând tot felul de lucruri, mai mult sau mai puțin valoroase, pături, haine, obiecte ușoare de mobilier, saci de dormit ori perne, fără să se încurce prea mult unii pe alții, ca și cum fiecare ar fi știut, cât de cât, ce avea de făcut.
Lucrul ciudat era că nu se auzeau prea multe chemări și strigăte, doar ici și colo câte-o indicație sau o solicitare de ajutor, ori câte-o rugăminte de a lăsa în urmă obiecte de care nu era neapărată nevoie. Ermilov mai făcu câțiva pași, rotindu-și uluit capul în toate părțile, cu gura deschisă și firișoare de salivă scurse pe bărbie (pentru că bolborosea în timp ce gândea, fără să-și dea seama), apoi înțepeni în mijlocul străzii, cu brațele desfăcute, ca și cum ar fi așteptat să primească o explicație asupra unei nelămuriri pe care era prea uimit însă să încerce măcar s-o exprime. „S-au țicnit… gândi, în vreme ce prin minte îi treceau idei fără cap și coadă, au înnebunit azi-noapte. Fără îndoială, vreun virus… un virus s-a răspândit în cartier și i-a înnebunit pe toți. Trebuie să iau măsuri, trebuie să intru în casă, trebuie… trebuie să se spună ceva despre asta la televizor ori la radio… să se ofere instrucțiuni cetățenilor neafectați…” Dar nu se mișcă din loc. Imaginea zecilor de oameni intrând și ieșind din case, cu brațele încărcate de bagaje, conținea ceva grotesc, fascinant, era o scenă imposibilă ce nu se potrivea deloc între fibrele realității în care i se părea acum că stătea prins ca între firele unei plase de păianjen. Bătrânul plecă ochii și încercă asfaltul străzii cu vârful piciorului – era tare, dur, familiar, purta amprenta unei realități de care nu te puteai îndoi. „Nu e… nu e…, gândi incoerent, dar cineva trebuie să știe ce se întâmplă, absurd… unde se pregătesc toți să plece?”
Își luă inima-n dinți și se îndreptă către casa cea mai apropiată.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!