Trăia odată într-un sătuc culcușit în brațele munților, un fecior de miner atât de frumos, că se opreau izvoarele din mersul lor să îl privească și soarele uita să mai apună de dragul lui. Avea feciorul acesta, pe numele lui Săndruțu Oiții, niște ochi albaștri și curați precum cerul de vară, un păr negru cărbune nu alta și cârlionțat ca lâna mieilor primăvara, niște buze roșii de zici că erau de fragă și o mustăcioară subțire și ascuțită ca o coadă de rândunică. Pe cât de frumos era la chip și la trup, pe atât de trufaș era acest flăcău. Multe fete se străduiau să îi iasă în cale dar nici una nu reușea să îi intre în voie.

- Săndruțu tatii, îi zicea bătrânul miner care numai sănătos nu era după o viață întreagă de scormonit muntele, ar fi vremea să te așezi și tu la casa ta, să îți găsești o fată bună, frumoasă și gospodină, că multe zile nu cred să mai apuc pe lumea asta.

Flăcăul își privea părintele surâzând în colțul gurii și răsucindu-și vârful mustăcioarei între degete.

- N-ai treabă tu, tăicuțule, șezi și te odihnește că nu multă vreme va trece până când nu vom mai avea nici o trebuință pe care să nu o putem acoperi.

Asculta minerul și lua aminte că flăcăul lipsea din ce în ce mai mult de acasă și că, atunci când dădea Domnul să se arate, punga de la chimir îi era atât de plină că sta să dea pe dinafară. Îngrijorat, bătrânul făcu ce făcu și, într-o noapte, pe când feciorul îi era adâncit în somn, aruncă o privire în punga lui. Tare se mai sperie bietul bătrân văzând strălucirea aurului care stătea să dea pe-afară. De unde apăruse toată bogăția aceea? Visul oricărui miner era acela de a descoperi o vână de aur care să-l scoată din nevoi dar până atunci, nimeni nu se putea lăuda cu o astfel de descoperire. În împrejurimile satului în care trăiau minerul și feciorul lui, nu era deschisă nici o baie, nici o mină de aur. Toată lumea trăia în acele locuri din vânzarea cărbunelui.

Din ziua în care făcu acea descoperire, minerul nu mai avu liniște. În cele din urmă, luându-și inima în dinți, într-o dimineață, porni pe urmele flăcăului. Acesta merse cale de trei ceasuri prin pădure până ajunse la o baie părăsită în care intră ca la el acasă. La lumina felinarului pe care îl purta flăcăul, minerul se strecură și el de-a lungul galeriei înguste, străduindu-se să nu facă vreun zgomot. Niciodată bătrânul nu mai intrase atât de adânc în măruntaiele pământului, dar grija pentru flăcăul lui îi dădu curajul și puterea de a-l urma. Ajuns într-o zonă cu tavanul mai înalt, care semăna foarte mult cu o încăpere, flăcăul se opri, își smulse un fir de păr și îl aprinse de la flacăra felinarului. Imediat se stârni o vârtej de aer rece și în încăpere apăru ca o nălucă o fată atât de frumoasă că bătrânul miner își acoperi o clipă ochii de teama de a nu orbi. Părul lung, de culoarea celui mai curat aur, strălucea risipind întunericul, așa încât tatăl flăcăului se retrase în galeria prin care veniseră pentru a nu fi descoperit.

- Iubitul meu, susură glasul cristalin al fetei, ai venit!

Îl mângâie și îl iubi cât pofti, după care îi umplu punga cu aur, șoptindu-i tainic:

- Nu uita, să nu spui nimănui despre mine! Dacă ai să faci asta, nu vom putea să mai fim împreună niciodată.

De parcă ar fi putut spune cuiva această grozăvie, râse flăcăul. Cine l-ar crede? Și ce ar fi putut să spună? Nu știa numele iubitei lui, cu toate că simțea să aceasta nu era făptură omenească obișnuită. Fata îl sărută de rămas bun pe ochi, ca de obicei, iar fiul minerului plecă către casă cu punga atârnând greu la brâu. Nu văzu în drumul său pe nici una dintre frumoasele fete care se străduiau ca de obicei să-i țină calea dintr-o parte în alta a satului și nici nu simți lipsa tatălui său decât atunci când se lăsă noaptea și observă că bătrânul nu așezase masa de cină. Îl căută cât îl căută prin casă, prin curte și prin sat, după care o luă către pădure. Nu făcu mai mult de zece pași printre copaci când îl găsi pe bătrân târându-se printre ierburi, lipsit de ochi și de limbă.

- Cine ți-a făcut asta?

Vezi însă că minerul, săracul, nu avea cu ce să răspundă băiatului său. Acesta îl duse acasă și chemă o vindecătoare să îl îngrijească. De cum dădu cu ochii de miner, femeia se albi la față, dar nu puse nici un fel de întrebare, ca și cum s-ar fi temut să zică până și un cuvânt cât de mic. Își făcu treaba și se duse repede acasă, unde o aștepta fata ei ce promitea să devină o vindecătoare și mai bună decât ea. Îi povesti cum îl găsise pe minerul cel bătrân, după care își luă copila de ambele mâini:

- Cred că bătrânul s-a întâlnit cu Vâlva Băii.

- Dar cine e Vâlva Băii, mamă dragă?

- Bătrânii spun că este o femeie neînchipuit de frumoasă, un spirit care sălășuiește doar în minele de aur, în băi. Ea este cea care conduce minerii către vâna de aur a muntelui dacă dorește, dar, tot ce ține de ea este o taină pe care nu o poate afla oricine și pe care, dacă cineva o dezvăluie, plătește cu moartea.

- Dar bătrânul miner nu a murit!

- Nu a murit, dar nici nu poate povesti nimănui ce a văzut.

- Mâine am să merg eu să am grijă de miner, mamă. Vreau să văd cu ochii mei și să aflu de pot mai multe.

Vindecătoarea nu încercă să o convingă pe Măriuța să nu se amestece în astfel de treburi. Îi era milă de miner și avea încredere în frumoasa și isteața ei fată că nu va face nimic care să primejduiască viața cuiva. Așadar, nici nu se lumină bine de zi că Măriuța deja era la casa minerului. Săndruțu tocmai dădea să plece. Văzând cât de frumos era acesta, Măriuța se îndrăgosti pe loc, dar nu așa, cu o dragoste care poate trece cu timpul, ci cu o dragoste fierbinte, care poate muta munții din loc, poate seca lacurile și poate deschide porțile cerului. Ei, dar flăcăul nu avea ochi pentru ea. Plecă la treburile lui ca și cum fata nu ar fi fost nimic mai mult decât o mătură uitată după ușă. Mare lucru și acesta, pentru că Măriuța era o mândrețe de fată, cu cosițe arămii groase cât pumnul și ochi verzi, pătrunzători, care îți puteau fura sufletul pe loc dacă erai un flăcău ca oricare altul. Săndruțu însă nu era un flăcău ca oricare altul, dar cine să știe că Vâlva Băii pusese stăpânire pe inima lui și avusese grijă să nu aibă ochi pentru nici o altă fată?

Ei, dar nici Măriuța nu era chiar orice fată! Făcu ce făcu, prinse o șopârlă neagră, îi smulse limba, o unse cu alifii și o frecă cu ierburi, după care o puse în locul celei pe care o pierduse bătrânul miner. Și, ce să vezi? Limba de șopârlă se prinse în locul celei vechi ca și cum acolo ar fi trebuit să fie, iar bătrânul începu a povesti ce i se întâmplase. După ce Săndruțu plecase din baia părăsită, tatăl lui se luase după Vâlva Băii, cu gândul de a se ruga de ea să-i lase feciorul în pace.

- Dacă-l iubești cu adevărat, dacă îți pasă de viața lui, lasă-l liber să aleagă ce fel de viață vrea să ducă, implorase minerul îngenuncheat în fața minunatei femei care se arătase uimită de îndrăzneala muritorului. Am văzut cu ochii mei cum l-ai fermecat!

- Ei bine, izbucnise în râs Vâlva Băii, de acum nu vei mai vedea altceva decât întuneric! Îi scosese cu unghiile ochii așa cum ai scoate miezul dintr-o nucă și îi zdrobise sub picioare.

- Rogu-te, plânsese minerul cu lacrimi de sânge, nu-l înrobi! Dacă e să te aleagă pe tine, așa să fie, dar să o facă cu sufletul liber!

- Nu e clar că m-a ales pe mine? Cum crezi că i-ar fi mai bine? Are cine să îl iubească, are aur, are tot ce își dorește!

- El te-a ales pe tine sau tu l-ai ales pe el? Te-a ales cu sufletul?

- Să taci pe vecie, țipase atunci Vâlva Băii și îi smulsese limba cum ai smulge o buruiană dintr-o grădină cu flori. Ca să vezi cât îl iubesc, te las în viață, dar să nu-mi mai ieși în cale! Săndruțu e al meu și al meu va fi cât am să voiesc eu!

Măriuța ascultă cu sufletul la gură povestea minerului și hotărî să facă ce-a face numai să îi vină de hac celei care îl ținea pe Săndruțu înrobit fără voia lui.

- De unde știi că e fără voia lui? Întrebase vindecătoarea, mama ei, atunci când fata îi mărturisise ce avea de gând să facă. După câte am auzit, nu este fată în lumea asta mai minunată ca Vâlva Băii!

- Dar e vâlvă, mamă, e doar o nălucă! Orice om înțelege că nu poate trăi cu o nălucă. Ai văzut ce i-a făcut minerului! Nu are inimă. Dacă nu are inimă nu poate iubi și dacă nu poate iubi, ce este Săndruțu Oiții pentru ea altceva decât o jucărie?

- Și cum ai să o convingi tu o vâlvă să își lase jucăria din mână?

Cum, nu prea știa Măriuța. Tot ce știa era că își dorea să îl vadă pe Săndruțu ca pe orice flăcău, liber să își aleagă fata care îi plăcea și de avea să fie chiar ea aceea, Măriuța avea să fie cea mai fericită fată de pe pământ.

Neștiind că pentru el își făceau griji minerul și Măriuța, Săndruțu continua să se întâlnească cu Vâlva Băii, orb și surd la toate . Într-o seară, cum se întorcea el prin pădure cu punga plină de aur, se întâlni cu doi flăcăi cunoscuți, dintr-un dat vecin. Bucuroși de întâlnire, aceștia îl invitară la un pahar de tărie. Dintr-una în alta și dintr-un pahar în altul, ajunseră cu vorba la fete.

- Mie, spuse unul dintre flăcăi, tare-mi place Florica, fata morarului. Are pielea albă ca făina, părul de culoarea pâinii coapte, ochii ca mierea și e iute ca vântul prin lanul de grâu. Chiar la primăvară am să o cer de nevastă.

- Mie, spuse celălalt flăcău mi-a căzut dragă Viorica, fata fierarului. Are părul roși ca focul, ochii ca viorelele și niște pistrui mărunți ca niște grăunțe de aur pe toată pielea. Deja ne-am înțeles să ne cununăm la vară.

Cum veni și rândul Săndruțului Oiții, amețit de tăria din paharele golite, acesta suspină:

- Eu nu am nevoie de nici o fătucă, fie ea Florică sau Viorică, pe mine mă iubește o fată cum nu e alta, păr de aur, ochi de diamante, atingere de zână, pungă plină.

Auzind cuvintele Săndruțului, ceilalți doi flăcăi își dădură coate. Bag seama că puseseră cuvintele fiului de miner pe seama tăriei băute împreună, care, multă-puțină, câtă fusese, se pare că-i luase acestuia cu totul mințile. Acest lucru îl repetară și în următoarea zi când îl întâlniră pe minerul cel bătrân care își căuta fiul dispărut peste noapte.

- L-am întâlnit pe Săndruțu, da, am băut câteva pahare și am plecat fiecare către casa lui. Începuse să vorbească despre o fată cu părul de aur, ochi de diamante, atingere de zână și punga plină.

Bătrânul tată înțelese imediat cum stătea treaba și, pentru că nu putea vedea și deci nu putea descoperi de unul singur baia părăsită, o chemă pe Măriuța în ajutor. Auzind că Săndruțu a dispărut, fata nu stătu mult pe gânduri. Își adună câteva lucruri și porni împreună cu bătrânul miner la drum. Cale de trei ceasuri bune scotociră pădurea până ce reușiră să descopere intrarea în baia părăsită. Măriuța scoase un felinar și intră fără frică în galeria îngustă, purtându-l pe bătrân de mână ca pe un copil neajutorat, căci acesta refuzase să rămână să aștepte la intrare.

Un râs ascuțit îi întâmpină de îndată ce pășiră în sala cu tavanul înalt și o lumină orbitoare coborî brusc peste ei. Vezi dar, Măriuța nu era de ieri de azi, își legase peste ochi o basma, așa încât lumina nu o deranja câtuși de puțin, ce să-i facă rău? O privi drept în ochi pe Vâlva Băii. Frumoasă mai era blestemata! Dacă și o femeie se minuna de frumusețea ei, cum să nu o facă un bărbat?

- Ce-ai făcut cu Săndruțu?

- Cine ești tu să îmi ceri mie socoteală?

- Cine sunt, cine nu sunt, nu e treaba ta!

- Ia să te las fără limba asta ascuțită!

Nu își întinse vâlva bine mâinile către fată să o apuce, că aceasta i le și prinse într-un laț din acelea cu care vânătorii leagă vânatul, trântind-o la pământ.

- Dă-mi drumul, strigă Vâlva Băii, dă-mi drumul și te acopăr de aur!

- Unde e Săndruțu Oiții?

- Săndruțu trebuie să plătească pentru că a vorbit despre mine. Nimeni, niciodată nu îl va afla pe fața pământului.

- Pe fața pământului, sub pământ sau în aer, oriunde ar fi, dacă nu îmi spui cum să ajung la el, ai să putrezești legată afară, în fața băii, să te vadă toată lumea din împrejurimi.

Vâlva Băii prinse a se tângui și a se ruga, timp în care încerca să își desfacă legăturile din jurul încheieturilor. Măriuța , însă, nu o slăbea din priviri. O apucă de păr și prinse a o trage spre ieșire. În acest timp, bătrânul miner prinse a cerceta baia pipăind pereții și podeaua și strigându-și feciorul. Nu trecu mult și auzi un zgomot, ca de piatră lovind pe piatră.

- Săndruțu tatii, strigă bătrânul, unde ești?

Se apropie de peretele galeriei, acolo unde sunetul se auzea mai puternic și își lipi urechea de el.

- Sunt zidit aici, abia reuși să audă minerul, scoate-mă tată!

Cum nici un miner nu intră într-o mină fără târnăcop, bătrânul miner îl scoase pe al său și prinse a lovi peretele urmând vocea care se auzea înfundat.

În acest timp, Măriuța reușise să o scoată pe Vâlva Băii afară din galerie, direct în bătaia razelor soarelui puternic. Imediat ce lumina și căldura îi atinseră trupul, vâlva prinse a-și schimba înfățișarea. Părul începu să-i cadă fir cu fir, iar trupul i se uscă asemenea unui trunchi de copac rămas fără rădăcini. Când în locul ei nu se mai văzu decât o mică grămăjoară de aur, pereții băii prinseră a se prăbuși cu zgomot și pulbere ridicată până la cer.

Când totul se liniști și praful se așeză peste dărâmături, Măriuța îi zări pe miner și pe fiul său teferi și nevătămați, privind-o din locul în care, nu demult se ridicase baia părăsită. Fata îi zâmbi fericită flăcăului, iar acesta își dărui ei de bunăvoie sufletul, descoperind că niște cosițe arămii și niște ochi verzi iscoditori aveau mult mai mult farmec decât părul de aur și ochii de diamant.

Înainte de a încăleca pe-o șa, v-aș mai spune ceva. Când se întâlni din nou Săndruțu Oiții cu cei doi flăcăi din satul învecinat și prinseră a goli pahare unul după altul, el fu primul care aduse vorba despre fete:

- Mie, mi-a căzut peste măsură de dragă o fată curajoasă, frumoasă, isteață, cuminte, gospodină și nu am mai stat pe gânduri, așa că am luat-o deja de nevastă!

Până la urmă, am încălecat și pe șa, v-am spus și povestea mea, dar, să nu uitați cumva, fiecare baie are vâlva ei, iac-așa!