15 martie 1959
Puiculiță,
Am avut dreptate în intuiția mea: am scăpat. Scandalul s-a dus ca o flacără pe fitil la București, unde a făcut să explodeze scaunul lui Boureanu. A fost mutat disciplinar la unul dintre raioane, nu mai e inspector la Capitală. Raportul meu a sosit la Cocorăști, încheiat de doamna de Franceză, care e de fapt institutoare ca și mine, având drept să intre și la clasele mici. Raportul a fost foarte bun, așa cum și meritam. Fifi abia a trecut, așa-i trebuie (posedă limba foarte bine, dar nu folosește material didactic adecvat, asta a fost concluzia, cel puțin din ce ne-a spus ea).
Pe aici gerul s-a înmuiat. Avem din nou noroaie, amestecate cu zăpadă, pământul arată ca o imensă prăjitură sara-bernard. Am vorbit cu Marcel despre unde vom sta după căsătorie. În nicun caz nu vrea să mă siliească să rămânem la țară. Știe cât urăsc acest mediu. Am hotârât că ne vom stabili la București, îndată ce ne terminăm stagiatura. Găsim noi o cale. Deocamdată trebuie să avem răbdare. Va trebui să ne comandăm ținutele pentru cununie. El va purta un costum bleu-marin, din tweed, pe care și-l va face la un croitor renumit din Capitală. Eu m-am decis să-mi fac toaleta la casa de modă Venus. O să fie un deux-piece din stofă ivoar, și o să-mi iau niște pantofi de antilopă Guban în aceeași culoare, cu geantă-plic.
Apropo de asta, am mai avut o discuție în care el mi-a făcut un compliment interesant și încântător. I-am mărturisit tărășenia cu Boureanu și rolul pe care l-am avut în exilarea lui. A râs cu gura până la urechi. A spus, „Vera, dragă, tu ești ca o antilopă, nu te poate supune nimeni. Știai că antilopa este unul din animalele care nu pot fi dresate? Poate fi mâncată de leu, dar nu supusă de om. Leul, ucigașul temut, poate fi, în schimb.”
Interesant paradox. L-am sărutat și i-am spus: „Presimt, dragul meu, că tu ești un foarte bun dresor de antilope.”

21 martie 1959
Surioară,
Sunt tristă. Nea Ghemiș s-a dus. S-a înecat și a murit. Au venit ape mari pe Ialomița, iar el a căzut de pe punte. Să vezi ce destin tragic și curios. Blestemul de care se temea s-a împlinit, exact în condițiile în care spunea el. Să vezi: alaltăieri la prânz vine la mine un puști de clasa a patra, de la una dintre colegele mele, care plecase. El, cu alți năzdrăvani, mai zăboviseră prin curte și avuseseră o ceartă cu nea Ghemiș, nu știu pe ce temă, cert e că în mod cu totul surprinzător nea Ghemiș, de obicei atât de blând și de răbdător, se enervase și-i scăpase împricinatului o coadă de mătură peste gură, de-i spărsese un dințișor din față, după care le pusese mătura pe spinare și celorlați. Copilul era supărat, că era un dinte definitiv, nu unul de lapte, și-l durea rău. L-am dus la dispensar, la duduia Monica, să-i dea un hap pentru durere; dentistul vine doar o dată pe săptămână, vinerea, adică trebuia să aștepte până a doua zi. După care, fiind joi am plecat la ședință. Ca de obicei m-a însoțit Marcel, iar când am ajuns la puntea blestemată, ne-am oprit că erau adunați mulți oameni acolo și – ciopor – copiii de la clasa a 4-a, colegii împricinatului cu dintele spart. Am presimțit deîndată că s-a întâmplat ceva rău. Câțiva copii plângeau.
„N-am vrut decât să ne râdem de el, să-l pedepsim pentru ce-a făcut.”
„Nu ne-am gândit c-o să se înece, am zis că face doar o baie bună.”
Ce se întâmplase? Împielițații îi știau drumul, și i-au ieșit în cale, pe furiș, și s-au ascuns. Când nea Ghemiș a ajuns pe la jumătatea punții, s-au ivit din ascunzătoare și au început să țipe la unison. Ghemiș s-a speriat, s-a dezechilibrat și a căzut pe sub frânghii, în apele umflate. Degeaba au intrat după el, le-a fost frică și lor să se avânte până în mijlocul vâltorii.
Dar cum de nea Ghemiș nu era cu Efta?
Am aflat ieri misterul, când l-am întrebat. Pentru că Eftuță fusese prevenit.
„Și? De ce nu l-ai atenționat pe nea Ghemiș că i se pregătește o cursă? Lui, care a fost așa de bun cu tine!”
A pus capul în pământ.
„Pentru că aș fi fost acuma eu în Ialomița în locul lui.”
Frica, Puicuțo. Trădarea. Asta e lumea în care trăim. Mai degrabă îi trădezi pe cei buni și neputincioși, decât pe cei răi care sunt gata de orice. Chiar dacă este o reproducere în mic a orânduirii oamenilor mari, lumea copiilor are aceleași legi crude. E o lecție amară, care mă dezamăgește cumplit.
PS. Ce mai e nou pe la voi? Te rog, întreabă-l discret pe Papa dacă i-a plăcut de Marcel și de părinții lui. N-am putut citi pe fața lui. Aș putea deduce că da, din faptul că s-a învoit să-i acorde mâna mea lui Marcelino, dar parcă am simțit și ceva dezamăgire. Oare se aștepta să fac o partidă mai bună? Când nu ești îndrăgostit ca mine, sigur că judeci rece și practic toate lucrurile.

31 martie 1959
Dragă Puica,
Mi-am mai revenit sufletește după povestea cu nea Ghemiș. Mă bucur că Tata și Mama l-au plăcut pe Marcel. Fiți pe pace, vom veni foarte des în vizită, după ce ne vom căsători. Aceasta era și marea mea neliniște, dar am vorbit cu el și a spus că el nu va fi niciodată un obstacol între mine și familia mea. Știe cât vă iubesc.
Cred însă că va trebui să anunț oficial logodna mea cu Marcel, deși aș vrut s-o țin secretă până-n ultima zi. Nu doar că mi-au ieșit bârfe la școală. Dar a avut loc și un incident în care era să mai moară cineva – da, din nou! – iar eu am fost, fără să vreau și fără să știu mobilul unei crime ratate. Auzi tu, bădița Petru a înnebunit. Să creadă el că m-aș putea uita la el și că Aurelian, inginerul de la CAP (da, tov. Linginer, nici nu-mi mai vine să folosesc porecla) este principalul lui rival și obstacol. Ce crezi că a făcut din gelozie? Stăteau de vorbă amândoi - unul jos, celălalt în droașcă, când Petrișor, băut fiind, a dat un picior în burta calului care a țâșnit ca din pușcă. Bietul Aurelian a fost luat prin surpindere și nu a fost chip să-l oprească. Au ajuns la calea ferată și trenul tocmai venea. Aurelian a sărit la timp din droașcă iar calul s-a dus înainte, a scăpat și el, dar trenul a făcut praf hodoroaga și a azvârlit-o de pe șine cât colo. Spune tu! A înnebunit lumea!
Pe de altă parte – mă gândesc – nu cumva îl expun și pe Marcel dacă spun adevărul? Totuși nu cred, el nu stă la palavre cu fitecine și familia lui este temută și respectată în sat.
A, am uitat să-ți spun poate cu asta trebuia să fi început, cred că mi s-a ivit ocazia mult așteptată s-o fac praf – și încă pe teme profesionale – pe coana Calița. N-am să-ți spun acum, ci doar dacă îmi iese pasența.

Vă îmbrățișez,
Vera





8 aprilie 1959

Puicuțo,
Am două vești pentru tine, una grozavă, alta senzațională. Cu care vrei să încep?
Partea grozavă e că mi-a ieșit pasența! Era vorba de un plan de lecție – vom ține o lecție deschisă după vacanță, mai precis o voi ține eu, la științele naturii. Titlul lecției este „Barza”. Planul se discută mai întâi, pentru ca nu cumva să fie vreo scăpare, și școala, care va avea invitați din tot raionul, să se facă de râs. Diferendul cu cucoana a venit din părerile noastre diferite asupra obiceiurilor de familie ale sus-numitei păsări. În opinia dumisale, trebuie să evidențiem în fața copiilor faptul că masculul bărzoi, ca și orice cap de familie, este un exemplu de dăruire și de protecție, fiind acela care apără cuibul și protejează pe puii neajutorați. Eu am susținut că acest exemplu ar fi fals, întrucât contrazice realitatea: știam de la Marcel că adeseori omul este tentat să atribuie regnului animal sentimentalisme și moralisme pe care acesta nu le are, fiind guvernat de legi obiective, cum ar fi legea supraviețurii speciei, care însemnează triumful celor mai puternice exemplare. Departe de fi un părinte bun pentru toți puii, am afirmat, bărzoiul îi dă jos din cuib pe aceia care fiind mai slabi din naștere, ar pune în pericol prin concurență, hrănirea exemplarelor mai puternice, cu șanse mai mari de supraviețuire.
„Poți dovedi asta?” m-a provocat cu dispreț coana Calița?
A făcut-o în public, și se cuvenea să-i răspund tot la fel. Nu aveam decât o după amiază la dispoziție – drept pentru care m-am dus glonț acasă la Marcel. Trebuie să căutăm în toată biblioteca, în articole din ziare, în cărți, orice, scris negru pe alb, ca să pot să-mi dovedesc dreptatea. Am început amândoi o căutare înfrigurată. La un moment dat am găsit – un articol scris de un rus – cu fotografii cu tot. Evrika! Am fost fericiți amândoi, după care dacă tot eram la el (și nu știa nimeni) am decis să ne petrecem după-amiaza cât mai plăcut. M-am temut, Puicuțo, că o să-mi ceară să mă dau lui, și zău, nu știu - o să zici că sunt nebună - dacă aș fi avut suficientă voință să spun „nu”. Dar el e un cavaler desăvârșit, și nici vorbă să-mi ceară una ca asta. Am ascultat niște discuri la gramofon și am dansat împreună. Broasca țestoasă ne-a privit, placidă.
A doua zi i-am arătat Caliței articolul în cancelarie; și-a mușcat buzele și a spus: „ce bine e să ai ca drăguț un profesor de biologie”. Ei da! Aici n-o contrazic.

Și acum - partea senzațională!
Am surprins – iar! – o conversație în hrubă. De data asta nu despre conul Mișu, ci despre ... misteriosul Sburător – cel despre care ți-am scris prin februarie – și domnișoara Monica. Am auzit pe cineva spunând cu glas scăzut: „Habar n-ai pe cine frecventează stimabilul ... Pe duduia doctor de la dispensar!” După care râsete înfundate. Am tresărit, pricepând pe dată despre ce era vorba. Am ciulit urechile. Nu pricepusem numele stimabilului. Recunoscusem însă vocea lui Gigi Botezatu.
„Trage la dumneaei în fiecare joi” a precizat Jiji numaindecât, „când e tovărășica Helmans e la ședință la Balta Danciului și coana Sofica la oraș. Șmecheri, dați naibii, amândoi. Mi-a spus Marin al lui Trică, care-i amic cu cârciumarul. Se văd des în ultima vreme.”
Au continuat să hăhăie, dar n-au mai repetat numele amorezului, spre marele meu necaz. Au repetat însă numele meu.
„Ce-ar mai râde to’arșa Helmans” a grăit din nou Jiji.
Normal că aș râde, de când aștept!
Pucuițo, m-am hotărât! „Trag chiulul” de data asta, cum spun elevii mei; o să pretextez o indispoziție. Da, o să mă fac că mă duc la ședință după care mă întorc pe șosea. Nu vreau în ruptul capului să afle Marcel că mă preocupă asemenea picanterii, îți dai seama că nu e un subiect de discutat cu viitorul meu soț. Dar nici moartă n-aș rata un asemenea eveniment. Cochetez cu fel de fel de ipoteze. Cine ar putea fi? Cu siguranță cineva cunoscut la noi în școală și posibil, cineva pe care-l cunosc și eu, dacă s-a rostit așa insistent numele meu. Ce-ar fi să fie domnul Linginer, sau fotograful, cândva înfocatul meu admirator? Inima îmi palpită de emoție. Abia aștept să văd. Mâine voi afla eu, tu peste câteva zile, când veniți aici să începem pregătirile de nuntă.
Fii gata pentru marele deznodământ.


Telegramă 9 aprilie 1959,
de la Vera Helmans, Cocorăștii Mari, raion Urziceni
către Wilhelm Helmans, com ...., raionul Balș

Rog nu mai veniți. Rupt logodna.


[data este estompată]
Puicuțo, nu mai vreau să-l văd niciodată. Cred că înțelegi ce s-a petrecut, n-am putere să-ți scriu mai multe. Dar cu un asemenea faun scârbavnic și ticălos eu nu mai pot face casă. O să plec de-aici, o să plec departe, unde să nu-l mai văd și să nu-mi mai amintesc de el. Îmi pare un pic rău de copii, dar n-am ce face. Fiecare e dator să-și vadă de viața lui.
Vera


Cocorăști, 18 aprilie 1959

Dragă Domnule Helmans,
Vă scrie un om disperat, care nu peste mult timp ar fi trebuit să vi se adreseze cu „Tată” dacă împrejurările nu i-ar fi stat în chip atât de tragic împotrivă. Domnule Helmans, o iubesc pe Vera la nebunie. Vă rog, nu mă lăsați în acest moment al vieții mele atât de cumplit. Domnia voastră sunteți bărbat ca și mine și cred că mă puteți înțelege. De aceea vă implor s-o convingeți pe Vera că o iubesc, că cealaltă n-a însemnat și nu-nsemnează nimic pentru mine, dar că noi bărbații avem anumite nevoi pe care dacă nu ni le îndeplinim, ajungem Doamne-ferește la onanism, sau și mai rău, ajungem să necinsitim fata pe care o iubim. Vă implor, iertați-mi franchețea și scrisul neglijent. Îmi curg lacrimile acum când scriu, capul mă doare de-mi pleznește. Vă rog încă o dată, ajutați-mă!

Al Dvoastră,
Marcel Țintescu,
PS. Presupun că e la Dvoastră, fiind vacanță. Spuneți-i că dacă nu mă iartă și nu se întoarce la mine, sunt în stare să iau pușca tatei și să fac un gest necugetat.

25 aprilie 1959, București
Dragă Puicuțo,
Abia acum că m-am mai liniștit sufletește am curajul să rememorez cum au decurs ultimele zile de la Cocorăști. Acum sunt la București, la tante Mitte, cum v-am scris și în telegramă. Să nu vă supărați, n-am avut inimă să vin acasă în vacanță. N-aș fi suportat dezamăgirea Părinților. Mi-ar fi plăcut să vii tu aici, dar știu că n-aveai cum lăsa cofetăria. Cum v-am zis, am reușit să mă transfer la București. M-a ajutat enorm conu Mișu, ce om de pâine! M-a înțeles că nici nu mai puteam intra la clasă.
Nu mai vreau să-mi aduc aminte momentul acela când i-am surprins ... Când s-au despletit din îmbrățișare. Tăcerea aceea uimită, mortală. Sunt lucruri pe care vreau să le încui într-un sipet și să-l arunc dincolo de viața asta, acolo unde să nu le mai ajung cu mintea.
Chiar în după-masa aia groaznică m-am dus la familia Panait și i-am rugat să mă primească la ei. Îmi era imposibil să mai rămân la tanti Sofica în noaptea aceea. A doua zi mi-am cerut concediu fără plată până la sfârșitul trimestrului. I-am spus totul conului Mișu. A spus că vorbește el la București. S-a ținut de cuvânt. A doua zi a și vorbit – abia ce ne instalasem telefon la școală. Norocul meu, marele meu noroc: o fată într-o situație oarecum similară cu a mea, care vrea să scape de amintirea unui mariaj nefericit și care fiind din regiunea Urziceni, e dispusă să facă schimb cu mine.
Așa că am obținut transferul. I-am trimis nemernicului înapoi toate lucrurile de la el, inelul, căciula și niște cărți, apoi am aflat că duduia doctor a plecat să-și viziteze părinții, făcându-i-se brusc dor de ei.
După ce mi-a sosit nota de transfer de la inspectorat, i-am cerut coanei Sofica banii înapoi pe ultima săptămână de chirie și mi-am făcut geamantanul. Apoi m-am dus la școală și am așteptat pe culoar până ce conu Mișu a ieșit de la clasa mea – a fost așa bun că trei zile mi-a ținut dânsul orele. Apoi am intrat și mi-am luat rămas bun de la copii.
”O să vă pară rău că plec și vă părăsesc?” i-am întrebat mai mult așa, fiindcă tânjeam după o cât de mică dovadă de afecțiune.
”Da, tovarășa” au răspuns într-un glas, mă rog, cu mai mult sau mai puține variații pe temă. ”Cine o să vină în locul Dvoastră?” a întrebat Nicu.
”O tovarășă învățătoare de la București. Probabil că veți fi împărțiți la celelate clase până la vacanță. Pe cei mai răi dintre voi o să vă ia cu siguranță tovarășa Sachelarie, la simultan” am încercat să glumesc, dar n-a râs niciunul. Am continuat: ”Nu o să mă țineți minte ca pe una care v-a mai atins câteodată? N-o să-mi purtați pică?”
”Vai de mine, eu unul prefer să mă ciufulească o duduie drăguță ca Dvoastră, decât să-mi păteze cămașa cu cerneală coana Calița.”
”Și mamele noastre ne mai ating, dar nu le purtăm pică. Și n-ați făcut ca alte tovarășe care le spun la copii pe numele de familie.”
„Și ne-ați învățat carte.”
”O să vă iubim întotdeauna. Dacă vreți vă conducem la gară.”
Am surâs printre lacrimi. Am spus: ”Plec foarte, foarte devreme.” Și am ieșit că nu mă mai țineam baierele inimii și nu voiam să mă vadă plângând în hohote.
Când am ajuns la gazdă, coana Sofica mă aștepta. Am aflat că taman a doua zi, în care trebuia să plec eu, Duduia doctor avea să se întoarcă din vilegiatură, așa că aveam o ocazie de zile mari să lămuresc lucrurile cu dumneaei. N-am închis un ochi toată noaptea. A venit pe la cinci și jumătate de la gară. Lumina o lăsasem aprinsă. Decum a venit, s-a uitat și a priceput că eram pe picior de plecare. Am luat-o la întrebări deîndată:
”Cum ai putut să fii atât de infamă să trăiești cu logodnicul meu? După ce că ești crăcănată și cu-atâția ani mai bătrână!
Cu o insolență care m-a lăsat interzisă, mi-a răspuns:
”Dimpotrivă, cum ai putut d-ta să te logodești cu un bărbat care trăia cu mine? Cât despre infirmitatea și vârsta mea ...”
Am întrerupt-o, recăpătându-mi glasul:
”Eu sunt fată cuminte. Și sunt frumoasă și fără beteșuguri. Nicio clipă nu m-am gândit că … ”
”Că ce? Că flăcăii pot să nu fie la fel de cuminți? Sau că o fată tânără, frumoasă și sănătoasă nu poate fi înșelată pentru una care e taman invers? Nu ești decât o fetiță râzgâiată, Vera, un copil închipuit care nu știi nimic despre viață și nici despre bărbați. Și nici nu cred că vrei să înveți – o să crezi mereu că ești numai tu pe lumea asta și că toți trebuie să-ți facă pe plac, ca elevii de la școală. Când o să te convingi de contrariul, să nu cumva să ajungi rău mai târziu, în viață, la nebunie, cine știe, sau la crimă.”
S-o omori, nu alta. Auzi, tu? Dacă era de seama mea îi frigeam numaidecât două palme. Mi-am luat bagajele și am plecat. ”Așa e, duduie Monica, nu vreau să învăț o asemenea lecție, că cei care merită sunt deposedați de cei care nu merită și că viața este așa cum ai spus: nu ajungi niciodată să-i cunoști legile. Și sigur, merci beaucoup pentru profeție.”
Afară era rece și soarele nu răsărise. Am ieșit târând geamantanul și am luat-o pe uliță ținându-mă departe de garduri, să nu trezesc câinii. E aproape un kilometru până la stația de autobuz, e tocmai la Căminul cultural. Când am ajuns se făcuse lumină. M-am uitat la ceas, și am răsuflat. Mai era un sfert de oră până să vină rata. Nițel mai încolo e Dispensarul și atunci mi-a trecut prin cap o ultimă idee, de răzbunare. Am așezat geamantanul jos, l-am desfăcut și am scos cutia cu crete. Am ales una roz-bombon și am scris cu litere mari pe peretele imaculat care mă aștepta ca un obraz. Am scris mare, să vadă toată lumea: MONICA SE F... Și crede-mă, Puicuțo, am scris cuvântul întreg, cu toate silabele. Așa! N-am simțit nici un pic de rușine, doar era adevărul adevărat. Mi-am privit și răsprivit opera, cu satisfacție, când de niciunde apare un cetățean pe care cred că-l cunosc de la școală, da, e notar în comună și are doi copii. M-a apucat de mână și mi-a zis, abia reținându-și un zâmbet: „Domnișoară Vera, degeaba! Nu faci decât să-i aduci publicitate, și te asigur, că pentru noi bărbații asta chiar e o invitație ...” Și tu, Brutus? M-am uitat la el, el la mine, n-am zis nimic. În fine, sosește rata, oprește, se dau jos navetiștii, gazele de eșapament mă îneacă. Omul mă ajută să-mi pun bagajul în burta mașinii, mă urc și cer taxatoarei bilet pentru gară. Iată-mă, în fine, scăpată din iad. În timp ce-mi dezbrăcam jacheta și hodoroaga pornea m-am uitat cu coada ochiului pe geam. L-am văzut pe omul meu ștergând cu dosul manșetei literele de cretă roz și pe acestea cum se-mprăștiau în aer – o imagine de adio, ca un ultim suvenir de-al Cocorăștilor.

Acum trebuie să-mi aranjez noua mea viață. Tante Mitte nu poate să mă țină în gazdă pe termen lung, bărbatul ei s-a îmbolnăvit și e peste măsură de irascibil, îi sare țandăra din orice. Printr-o coincidență fericită însă, tante își repară încălțămintea o familie de cizmari care stau în cartierul Colentina, la curte, și care sunt interesați să primească în gazdă. La ei mă voi muta când se termină vacanța. Noul meu serviciu e în centru, la o școală veche, cu renume, care are nu numai ciclu primar și gimnazial, ci și liceal. Realizez că e cu totul altceva decât slujba mea de la țară dar, crede-mă, nu simt pic de entuziasm.

A voastră
Vera