agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3810 .



Supărarea Lupșei
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Nicu al Popii ]

2017-02-17  |     | 



Supărarea Lupșei

-A bătut-o pe Lupșa, de-adevăratelea? Tată, spune!
-Eei, mă’ Delia! Uneori nici nu știi de ce îți sare țandăra! Era și mamaia bătrână, se temea că oamenii, în răutatea lor, o să-i omoare lupoaica! Atâta vreme singură, se învățase să vorbească cu lighioanele și când vreuna n-o asculta, tare se mai mânâia! Știi cum striga Gâtlejatei care se băga sub coteț să ouă?
„-Am să te dau Lupșei să te jumulească de vie, așa am să fac! Huuș!”
-Vezi tu, mamaia nu putea să se bage sub coteț, și toate ouăle le mâncau șobolanii.
După moartea tataiei rămăsese la fel, aspră și cam tăcută. Cum venise o iarnă cu nămeți pân’la geam s-a hotărât ca, în vară, să zidească grajd nou pentru Mărțica.
-Ce ți-o fi trebuind, copiii îi ai în toată lumea, mâine-poimâine te prăpădești și matale, cine să rămână p-aici, cățeaua? O înfruntau vecinii. Mamaiei nu-i plăceau vorbele aruncate-n vânt.
- O vită, e tot un suflet, e păcat să las adăpostul să se dărâme peste ea.
Anul următor a venit o iarnă și mai aspră iar grajdul vechi n-a rămas în picioare. Ninsese atâta că până la șipot mergeai ca prin tunel. Era de Bobotează și nouă, adică mie și Lupșei, nici că ne păsa de gerul care înflorea geamurile. Mă înfofoleam și după ce-i aduceam mamei buturugi cât să ardă o zi întreagă, plecam, haihui, cu lupoaica prin nămeți. Cum citisem povești despre câinii eschimoșilor m-am hotărât s-o bag pe Lupșa în ham.
Trăia în satul nostru un bătrân, om bun, pe care tot așa îl știam de când mă născusem. Lumea îi spunea moș Doagă.
M-am dus la el și l-am rugat să-mi facă o sanie nici prea înaltă nici prea joasă, cu tălpicile din stejar, șine din oțel și c-o oiște să i se potrivească lupoaicei.
Moșul a râs în barbă, că avea una lungă și albă de se-ncurca mereu în ea și m-a-ntrebat dacă mama știe.
-Cum să nu, altminteri cine vrei să plătească? Da mamei nu-i spusesem de ham.
A doua zi, moș Doagă s-a apucat de treabă. Trăgea la rindea și scuipa în palme, iar eu mă învârteam în jurul tejghelei. Nu mai aveam răbdare, mergeam zilnic să văd dacă a terminat sania.
Pe Lupșa, ca să prindă putere, am pus-o la îngrășat. Colindam cu Titel, vecinul, pe la toți oamenii care tăiau porcii și-adunam oasele, bucăți din șorici, ce găseam și noi de prisos. Ne mai alegeam și cu bășica porcului, p-asta o umflam și-i dam drumul să zboare.
-Când ți-o termina-o, mă lași și pe mine cu sania? întreba Titel, în timp ce-alergam după bășică.
-Vericule, ce-o să mai colindăm când o să fie gata! Pe Mâzgana,, pe valea Baicului, o să ne ducă lupoaica pe unde vrem.
Mamaia se minuna că mă apucase așa hărnicie, doar zicea: „Adu-mi o găleată de apă” și-i aduceam două, sau “dă și tu o mână de fân la vițeii ăia” și le trânteam un braț. De pârtie nu trebuia să-mi spună, o făceam cu dragă inimă, doar când îmi cerea să intru în casă mă burzuliam.
-Nu știi că sunt ocupat? îi răspundeam. Aveam atâta treabă cu Lupșa! Când strigam “Pârrr” trebuia să oprească, dacă pocneam degetele s-o ia la trap. Cel mai ușor a învățat comanda “Galop”. Mieunam o singură dată și numai în salturi o ținea.
Lupșa progresa de la o zi la alta. Gerul se înăsprise, zăpada înghețase tun și scârțâia sub picioare da’ moș Doagă, când în sfârșit îmi terminase sania, mi-a zis:
-Băiețașul taichii, piele pentru ham nu am găsit, mai aștepți?
Ce era să fac? Am luat sania și fără ham.
Lupșa sărea și lătra în jurul meu. Abia aștepta s-o bag în seamă. Da’ de unde ham?
-N-are nimic Lupșa, n-are nimic, dacă ai răbdare, găsesc eu ham. Știi tu cine-a învîțat pe om să facă primul ham?
-Ham? Ham? Se mira ea.
-Ei da, ham. Nevoia l-a-nvățat să facă ham. Pe mine tot nevoia mă-nvață ce să fac acum.
Ea ham, eu ham și ne-am înțeles de minune. Am mers în grajd și-am căutat botnița vițelului. Când i-am pus-o s-a smucit, s-a tăvălit prin zăpadă, până la urmă n-a avut încotro.
-Nu mai fi așa fudulă, de unde vrei una pe comandă? Pleoștită, Lupșa se pitise sub ieslea Mărțichii.
-Lasă, lasă, nu-ți stă chiar așa rău!
Eei și să vezi… Am dat două găuri în botniță, da’ mi-a trebuit o zi întreagă. Lupoaica se plictisise, n-a fost chip să înțeleagă că-i vreau binele. De unde să știe că dacă trec sfoara printr-o singură gaură îi sucesc gâtul iar dac-o leg direct de curea, o sugrum? Îmi trebuia multă răbdare pentru asta și eu nu mai aveam că Titel mă tot zorea, ești gata? Când ești gata?
Și dacă am reușit ce-a fost mai greu, restul a urmat de la sine.
Am tras sforile pe sub burta lupoaicei, i-am pus la piept un ștergar și-am făcut apoi o împletitură din sfori mai dihai ca un ham din piele. Cum ne apucase noaptea, am lăsat treaba pe a doua zi.
Dimineața, Titel a venit c-o balangă, spunea că vrea să dea știre pe unde trecem.
-Bine, dacă așa vrei tu, da’ așteaptă un pic, n-o clătina, să nu se sperie cățeaua.
Am legat-o pe Lupșa de cele două tălpici și-am îndemnat-o:
-Dii căluțule, dii, hăț, hăț, călare pe băț. Lupoaica în loc să pornească, juca tontoroiul, iar Titel pe lângă ea o asurzea cu balanga.
-Măă, nu vezi că s-a afundat sania, că ne dusesem pe luncă, lângă iaz, să nu ne vadă oamenii. Să mergem pe Dealul Mare, îi zic. Când ne-om da drumul la vale…!!
-Și sania cine-o urcă?
-Cine, Lupșa, crezi că degeaba i-am pus hamul?
Lupoaica mârr, hârr, da’ o țineam de sfoară. Urca anevoie, în urma noastră, cu limba scoasă. Când și când opream să ne odihnim iar ea își da în petec:
-Hauuu! Hau, hauuu!
-Ia potolește-te Lupșa, ce e prosteala asta pe capul tău?! Se poate? și porneam mai departe că până sus mai aveam drum lung de făcut iar urcușul era din ce în ce mai greu.
Ne apropiam de râpa lui Clințu când Titel a pironit ochii în zare.
-Vericule, vezi ceva în vârful dealului?
-Pădurea, ce să văd? I-am răspuns.
-Mai în spate, uită-te! a șoptit el.
Am pus mâna streașină la ochi.
-Vericule, nu mai e timp, să fugim!
-N-ai decât, fricosule.
Titel nu mai auzea ce-i spuneam, o luase demult la goană. Răsuna din ce în ce mai slab scârțâitul bocancilor lui. Ce l-o fi speriat așa de tare? mă întrebam.
De jur împrejur, cât cuprindeam cu ochii numai zăpadă și copaci amorțiți. Nici-o mișcare pe nicăieri. Dinspre râpă se ridica un abur alb negru. În zare cerul parcă se împreunase cu pământul. Și deodată, deasupra râpii au apărut corbii. Se roteau la început în cercuri largi iar după un timp, atrași de o forță necunoscută, se năpusteau în aburul râpii.
-Cine știe ce-o fi pe-acolo… Da’ nouă nu ne e frică de corbi, nu e așa Lupșa? N-a răspuns. Se lungise pe zăpadă cu urechile pleoștite și limba scoasă.
-Bine zici, să ne odihnim un pic, numa’ de n-am răci. Și-mi băgam mâinile în blana ei, că nu-mi simțeam degetele de înghețate. Deodată, Lupșa a ciulit urechile, s-a sculat și-a vrut să se repeadă înainte. În față, la câțiva pași, era un stejar uriaș cu o scorbură adâncă de puteam intra în ea cu Lupșa cu tot. Din întunecimea găurii ne urmărea o dihanie. Avea ochii gabeni și-un clonț încovoiat. Lupoaica nu se mai opera din lătrat.
-Fii cuminte, vrei să ne prindă noaptea pe coclauri?!
Am întors sania și m-am urcat pe ea. Trebuia păstrată direcția că zăpada era tare și coasta abruptă. Nici n-am simțit că pornesc. Auzeam fâlfâit de aripi în vâjâitul vântului. Și tot timpul credeamn că mă prăvălesc pe lupoaică. Până când n-am mai zărit-o. Zburam ca năluca pe deasupra copacilor, peste văi, altceva nu mai știu c-am intrat ca ghiuleaua într-un munte de zăpadă. Apoi liniște adâncă, de mormânt. Nici tu Lupșa, nici corbi, nici balanga lui Titel.
Am mișcat picioarele, apoi mâinile. Nu mă durea nimic, doar că zăpada frigea iar întunericul avea sclipiri verzi albăstrui. Tot de-a bușilea, agățându-mă de ce găseam în cale am reușit să ies din troian. Pădurea răsuna de strigătele mele dar Lupșa nu apărea. Câteva luminițe în zare mi-au arătat că satul e-aproape. Niciodată nu fusesem așa singur. Dacă Lupșa ar fi fost lângă mine!
A apărut abia după trei zile. Se ferea din calea mea ca o străină. Cum aș fi vrut s-o mângâi. Abia în primăvară ne-am împrietenit iarși. Plecasem după brebenei, cuiburi de sturzi și-ntr-o văgăună am găsit sania.
De data asta am pus-o la spinare, nu i-am cerut s-o mai tragă ea deși frânghile nu putreziseră.
-Fiecare cu treaba lui, nu-i așa Lupșa?
A sărit cu picioarele pe pieptul meu și după luni de zile s-a lăsat alintată.




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!