11)

De veghe

Într-o primăvară, când zăpada începuse să mustească, maica-mare a adus de la Gorgani niște mlădițe de cais. M-a chemat la ea și mi-a zis să le îngrop în fundul pivniței.
-Ce faci, bre, cu atâția lăstari? am întrebat, după ce netezisem bine nisipul deasupra lor.
-Ei, ei, altoim corcodușii, avem o mulțime prin grădina casei.
-Pe-aici nu le merge, maică-mare, mi-a spus mie tata. Crezi c-o să reușim?
-Încercăm, Nicuță, încercăm până s-or prinde, m-a mângâiat ea, privindu-mă cu drag.
-Ãștia or să fie caișii tăi, vor crește odată cu tine.
S-au prins o mulțime, numai că, după iarna ce-a urmat, cu un ger de mi se lipea mâna pe clanța ușii, a mai rămas doar unul. Cel de la drum. Înflorea primăvara timpuriu, înaintea zarzărilor din sat, iar copiii, care cum treceau pe acolo, îi rupeau crengile. L-am rugat degeaba pe tata să înalțe gardul în dreptul pomului, așa că, după mai mulți ani, nimeni din familie nu reușise să mânânce un fruct copt din el. Caisul se îngroșase, făcuse o coroană frumoasă, atârnând jumătate în grădina casei, jumătate pe drum. Mama, supărată că avea necazuri cu rudarii și copiii care ba rupeau pomul, ba stricau gardul, a hotărât să-l taie. Era singurul dar rămas de la maica-mare. Ea murise la puțină vreme după ce se prinsese caisul, îi confiscaseră grădina de la Gorgani și i-a plesnit vâna la cap. Asta i-a adus sfârșitul.
-Nu-l tăia, mamă, îl păzesc eu, i-am spus.
-Cum să-l păzești? Crezi că ai să poți să stai tot timpul lângă el? Bine, bine, am să leg câinele acolo, s-a lăsat în cele din urmă înduplecată.
Ciobănică, devotat și plin de zel, se dădea în lanț la toți oamenii pe care-i simțea în apropiere și noaptea, pas de mai dormi!
Am insistat încă o dată pe lângă mama să mă lase să-l păzesc singur.
-Am să mă culc „sus”, în camera de la mijloc și-o să vezi tale cum prind eu hoțul.
„Sus“ erau odăile pentru oaspeți, păstrate mereu curate, aflate chiar lângă drum. Puțin mai încolo, lângă gard, se înălța caisul, cel mai falnic din tot satul. Era încărcat, crengile îi atârnau grele, să se rupă, până aproape la pământ. Oamenii aflaseră că-mi trăsnise prin cap să stau noaptea de veghe.
-Uțăă, strigă într-o zi Botea, vecinul de peste drum tărăgănând vocea, mă Puță, am auzit că ai proptit un furcoi ca să n-adormi când ți-oi lua caisele, adevărat?
-Ce te miri, bre, îți pare rău? Puță ești matale!
Era începutul lunii august și de căldură nu puteam dormi nici cu ușile și ferestrele deschise. Ca în seara aceea n-a fost însă niciodată zăduf. De cum a asfințit soarele, s-a lăsat o pâclă groasă, s-a înnorat de nu se mai vedea nimic la doi pași.
“Poate vin acum, că prea e întuneric”, mă gândeam eu, și de spaimă mă treceau fiorii.
Caisele, pârguite de atâta căldură, deveniseră roșii-gălbui. Nu erau încă dulci, dar care cum trecea prin dreptul lor se oprea să se uite.
-Nu-i așa că sunt frumoase? îl întrebam, mândru nevoie mare, pe Botea.
-Să fii tu sănătos câți le poftesc, n-o să le culegi nici anul ăsta.
-Crezi matale, răspundeam țâfnos.
Toate astea îmi zburau prin minte în timp ce mă perpeleam în pat. M-am zvârcolit până am făcut cearșaful sul. Din când în când, mi se părea că zgomote ciudate răsună dinspre drum. Mă încordam să aud greierii, cântatul cocoșilor, ronțăitul șoarecilor. Nimic altceva nu tulbura liniștea nopții.
-N-or să vină nici de data asta, că nu se vede nimic, nici până în colțul camerei nu se vede! și-am încercat, pe jumătate adormit, să ghicesc cu privirea unde sunt ușile sau ferestrele.
Deodată, niște hârșieli ușoare, apoi șoapte foarte apropiate, mi-au tăiat respirația. Păreau că vin din toate părțile. C-o sforțare grea m-am lăsat să alunec pe marginea patului și-am ieșit pe sală. Pipăiam căutând treptele. Când să cobor, am pus piciorul greșit și m-am prăbușit în iarbă.
O bufnitură surdă, apoi altă bufnitură și încă una. Nu știam de unde vin, din pod, de pe sală, din cameră! Jap, s-a auzit încă o dată și-a urmat o răpăială ca o ploaie de vară.
-Caisul, îl prăpădesc și mâine mama mi-l taie.
Am sărit ca ars din iarbă. Ascultam cu simțurile încordate, dar nimic, niciun zgomot.
-Mi s-a părut, am zâmbit ușurat, apoi mi-am adus aminte că e sâmbătă noaptea și băieții se duc și vin de la bal.
M-am aplecat și-am adunat câțiva bulgări de pământ cu gândul să-i arunc în bezna de unde auzisem șoaptele.
-Mai întâi să aflu cine sunt, că mâine pe lumină, or să vadă ei, or să vadă!
Tiptil, m-am apropiat de gard și m-am înălțat încet. Cămașa mi s-a prins într-un cui și s-a spintecat cu-n hârșâit ascuțit care a răsunat în noaptea goală mai să-mi spargă urechile. Rămân lipit de uluci și abia îmi trag răsuflarea. În golul căscat sub mine nu se vede nimic. Fie ce-o fi, îmi zic, și sar. Îmi frec pulpa piciorului umedă. Șchiopătând, m-am apropiat în vârful picioarelor.
-Le-ai strâns? s-a auzit o șoaptă.
-Nu se vede nimic, pe pipăite nimeresc doar bolovanii.
-Sst, mai încet. Puneți mâna pe prepeleac și hai, încă odată, șiii…
-Vineee! țipă unul spintecând liniștea nopții c-o voce ascuțită pe care ecoul pădurii o mai repetă de câteva ori.
M-am trezit în mijlocul drumului alergând după niște năluci înalte. Zgomotul pașilor se auzea însă bine, puteau fi trei, cinci sau mai mulți, și cu toții alergam în tăcere. Ei, o trupă compactă, eu, o mogâldeață desculță și-n izmene, la câțiva metri în spatele lor. Și fugeam, fugeam! Abia mai respiram, dar mă apropiam din ce în ce. Când am ajuns în dreptul Miei Dobrii, s-au despărțit deodată, unii au luat-o în jos pe grohotiș, alții pe ulița Nilei. O clipă am rămas locului, fără să mă hotărăsc pe unde s-o apuc, apoi m-am năpustit pe povârnișul râpos, prinzând o viteză că nimic nu mă mai putea opri să vin în cap. Cu un salt mi-am proptit mâinile în spatele celui rămas mai în urmă. Izbitura l-a culcat la pământ, iar eu am căzut peste el. Tropăitul celorlalți se-auzea depărtându-se. M-am săltat cuprins de spaimă să nu-mi dea una.
-Mamă, vezi tu mâine, o să vezi tu!
Băiatul nu se ridica însă. Rămăsese lat și gemea din când în când. Liniștindu-mă treptat, m-am apropiat încet de el.
-Veniți încoace, nu fugiți, hai, veniți că moare!
Nu-mi răspundea nimeni, doar ecoul pădurii, oare, oare!
-Nene, n-am vrut, mama îmi tăia caisul, ce era să fac dacă mi-a spus că-l taie?
Am strigat iar la cei ce abia se mai auzeau.
-Veniți odată, de ce nu veniți?
Băiatul continua să geamă, amețit.
-Nene, mă duc s-o chem pe mama, stai liniștit, mă-ntorc repede.
Am alergat îngrozit că băiatul se prăpădește. Mama, năucă de somn nu înțelegea ce îi tot povesteam. Când a priceput despre ce-i vorba, a aprins felinarul, l-a luat pe nenea Aurică și tot într-o grabă ne-am întors în râpă.
-Bietul de tine, te doare? l-a întrebat mama întorcându-l pe o parte.
-Cine ești, unde sunt? a șoptit el.
-Măi băiete, mă auzi, spune, poți să te scoli?
-Ãăă, a gemut el.
-Pune mâna Aurică, așa, prinde-l de subțioară.
Cu mare grijă, mama și nenea Aurică l-au ajutat să se ridice. L-au dus sprijinindu-l de brațe până acasă la noi și-acolo am văzut că avea o vânătaie mare la cap.
-Să nu facă vreun cheag, a zis mama și, după ce l-a legat la cap cu un ștergar ud, l-a suit în căruță. M-am urcat lângă ea. Spre ziuă am ajuns la dispensarul din Boteni. Până acolo băiatul își revenise.
-Al cui ești tu mă, flăcăule? l-a întrebat mama.
-Al lui Anton Cizmaru din Voroveni, nu fi supărată țață Aurico, m-am încârduit cu ceilalți, ne-ntorceam de la bal. E prima oară când am fost, crede-mă!
-Arde-l-ar focul de cais, îl tai eu, azi, mâine!
-Asta voiam să te rog, nu-l tăia, zău nu-l tăia, a rugat-o el, cu ochii la mine.
-Bine, bine, odihnește-te, acu’ mă duc la maică-ta s-o liniștesc, o fi și ea îngrijorată.
În sat s-a zvonit că Tică, așa îl chema pe băiat, e pe moarte. Oamenii mă opreau pe drum să mă-ntrebe cum și ce a fost, eu însă ridicam din umeri, să mă lase în pace. Când peste câteva zile a ieșit pe drumul mare, legat la cap cu pânză albă, toți l-au înconjurat să le povestească necazul.
Din noaptea aia n-am mai stat de veghe. Câte caise rămăseseră în pom, toate s-au copt. Și nimeni nu mai venea să prade, atârnau galbene, gata să pice singure.
-Țață Aurico, ne dai câteva și nouă? se opreau copiii la poarta noastră. Mama mă striga, iar eu le culegeam, nu prea multe, doar așa, de poftă.
În primăvara următoare mulți oameni au altoit zarzări în sat, dar la câțiva ani se uscau. Numai caisul meu a rezistat vremii până am crescut și-am plecat în lume.
Ani de zile l-am visat noaptea, deși, bătrân, fusese tăiat demult. Priveam fericit că-i rămăseseră, pe vârf, câteva caise rumene și, în ziua aceea, deveneam mai senin, mai înțelegător cu cei din jur.