agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1668 .



Taină mare în băcănie
proză [ ]
fragment din romanul ”Pasul roșu al zilei”

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [poema ]

2017-03-01  |     | 



București. 1984. Locația: o băcănie micuță de lângă Piața Domenii, în centrul Bucureștilor. Înăuntru, o fetiță de nici șaisprezece ani, îmbrăcată într-o rochiță albă de tip prințesă, dichisită, cu minuțiozitate, la margine, cu dantelă albă, încrețită, care îi conferă celei care o poartă o tentă de gingășie și de noblețe, parcă, aristocratică. Și, trebuie să o spunem, se observă, la o primă căutătură, preafrumoasele luminițe ale ochilor verzi, de o culoare, parcă, marină, acum îndulciți de o timiditate fermecătoare, apoi bujorii tinereții care abia i-au înflorit în obraji, întreaga ei alură școlărească și cuminte. Alături, prin comparație, sprijinită de tejghea, madame Safira, țigancă de seamă, proprietara băcăniei „Pripas”, din centrul Bucureștilor. Bătrâna femeie de origine rromă este înveșmântată într-o fustă tradițională țigănească, cu înflorituri și dantele de culoarea untului, procopsită din abundență cu trandafiri înnădiți într-un amestec de cusături realizate în roșu țipător, verde, mov și albastru ultramarin. Cele două abia dacă au schimbat cele câteva cuvinte de salut, încep acum să vorbească cu o voce mai coborâtă. Pare că nu se cunosc foarte bine, tânăra este puțin intimidată, parcă nu își găsește foarte bine cuvintele. Și totuși țiganca continuă să i se adreseze pe același ton reconfortant, astfel încât tânăra a început, parcă, să se simtă tot mai în largul ei, înăuntrul încăperii strâmte, ticsită de marfă ieftină și bună, așa cum își laudă micuța ei afacere, adesea, proprietara magazinului. Și într-adevăr aici se găsesc, parcă, de toate. Și făină, și ulei, și pâine, și pește proaspăt. Nițel cam scumpe, dar marfa se vinde bine. Și cine știe ce legături de taină mai înnoadă țiganca, cum la ea toate sunt așa cum trebuie; când, la magazinele din vecinătate, marfa e puțină, când, pentru ea, trebuie să stai la coadă cu orele. Pe când aici, treci mai rar, îți golești punga, dar știi că ți-ai încărcat coșul cu de toate. Cam așa vine povestea cu magazinul Safirei.

– Încă de dimineață v-am căutat, mătușă Safira. Însă băcănia era, la ora aceea, încă închisă. Cred, nici orele opt să fi fost, nu mai târziu…

– Știu, copila mea. Acum poți să intri în cămăruța aceea din dos. Acolo o facem. Într-o clipă eu o să închid ușa cu zăvorul. Curaj, fata mea, încă nu am mâncat pe nimeni! Curaj!

– Mă scuzați, doamnă Safira. Așa sunt eu, mai reținută, de fel. În plus, mă sperii foarte ușor. Sunt ca păsările de la mansardă, mai reținută și mai fricoasă, de felul meu. Nu aș fi crezut niciodată că o să vin aici, și am o oarecare reținere din cauza asta, știți, mătușă?

– Înțeleg, fata mea. Știi, copila mea, nu e prea târziu să te răzgândești; sau să vii poate altădată, oricum astăzi e vineri, și nu prea e de bun augur…
– Nu, chiar vreau să rămân, mătușă Safira. Că eu când am în minte ceva, cu greu mă răzgândesc. Însă dacă nu se poate…

– Se poate, fata mea, cum să nu… Dar să treci pe la biserică să lași trei lumini, după aceea. Numai așa o facem, altfel nu. Așadar, trebuie să îmi promiți cu mâna pe inimă că o să lași cele trei lumânări, așa cum ți-am spus! Asta ca să fie totul bine, draga mătușii!

– Bine, doamnă Safira! O să le las, vă promit…

– Așa, fata mea. Asta pentru că e vineri, ca să știi. Și vinerea e ziua cea mai neagră de peste săptămână, din punct de vedere karmic. Știi tu, omenirea este chiar și acum vinovată de moartea Domnului nostru, prin păcatele ei grele, cele de moarte. Înțelegi, totul se cunoaște acolo, în ceruri, fata mătușii. Da. Totul se știe. Chiar și câte ceasuri negre au trebuit să se scurgă până când Lumina s-a făcut din nou Lumină, suindu-se de acolo din moarte ca să ne salveze pe toți, draga mătușii.

– Vinerea este, doamnă Safira?

– Da, vinerea, drăguță. Dintotdeauna ziua de vineri. Tu să ai frică de Dumnezău, fata mea. Numai așa răzbești în viață, altfel, nema bine, nema noroc! Acum îndrăznește. Uite. Pe ușița aceea intrăm. Să nu mai spui la nimeni ce o să facem noi două, bine, fetița mea?

– Bine, mătușă!

– Haide, intră, curaj, eu o să te urmez imediat. Îndrăznește, sunt chiar în spatele tău. Să nu te sperii, ăsta e locșorul meu tainic, aici facem totul. Numai aici dau în cărți!

– Înțeleg, tușică. Nu vă îngrijorați din pricina mea, că eu nu spun la nimeni!

– Bine, fata mea. Acum intră, fetița mea…

– Intru, doamnă Safira. Apropo, eu sunt Laura! Așa mă numesc, Laura Dudea!

– Bine, Laura. Așa… să ne înțelegem!

– Să nu vă supărați că nu v-am spus dinainte, așa sunt eu, mai reținută și mai fricoasă, de felul meu. Dar în dumneavoastră am încredere, să știți. Doar m-a trimes cine m-a trimes. Și, deși par eu mai măruntă, la școală am fost fruntașă, mi se spune adesea că sunt înțeleaptă pentru vârsta mea, știți?

– Bine, Laura. Acum vino să intrăm înăuntru, că cine știe cine ne vede! Să nu te sperii. Magazinul e închis. Adică placarda întoarsă pe dos nu te-a speriat, nu?

– Nu, nu m-a speriat, mătușă. Știam că o să închideți. Așa mi-a spus și Safta. Știți, care m-a trimes.

– Știu, fata mea. Cu asta trebuia, de fapt, să începi. Acum sunt liniștită cu totul. Nu știam cine te-a mânat să vii la mine. Dar te-am văzut așa tânără, și am avut încredere! Mie nu mi se întâmplă nimic rău. Că-s ca argintul viu. Pe toate le miros!

– Mă scuzați, nu mi-am dat seama, credeam că nu facem nimic rău dacă îmi dați în cărți…

– Nici nu facem, draga mea! Doar că oamenii ăștia sunt cam răi… Și Miliția, de ne prinde! Vai, vai!

– Stați liniștită, mătușă, că eu nu spun la nimeni. Și nici nu aș fi îndrăznit să vin încoace, dar, din ce mi-a povestit Safta Mileriu, cum că se îndeplinește totul întocmai după cum spun cărțile, acum sunt așa de curioasă!

– Mileriu o cheamă? O cunosc de mult pe Safta, dar niciodată nu i-am știut numele pe de-a-ntregul. Ce să-i faci, îs deja bătrână, nu-s ca Safta, așa, în floarea vârstei! Acum să intrăm, fata mea. Că cine știe ce curios se mai oprește în fața magazinului și ne zărește pe amândouă, așa, din vitrină!

– Bine, atunci să intrăm, mătușă Safira!

– Bani ai adus?

– Am adus, mătușică. 40 de lei este, am înțeles bine, nu?

– 40 de lei, fata mea. E nițel cam scump, dar face fiecare bănuț, o să vezi tu, Laura! Acum să intrăm, fata mea!

În fața Laurei, o perdea din mărgele colorate, aninate, cu măiestrie de artizan, într-o ploaie de șiraguri, perdea destul de opacă, totuși, ca să ascundă cu succes camera secretă. Laura înlătură, așadar, perdeaua de mărgele, și păși, cu sfială, în cămăruță. Înăuntru, o îngrămădire de lucruri, bulucite unul într-altul. O cameră destul de încăpătoare, totuși. Altfel nu ar fi putut primi într-însa atâtea nimicuri țigănești: coșuri de nuiele, îngrămădite într-un colț, rochii tradiționale țigănești, aruncate unele peste altele, dormeza – nițel cam învechită, pe care erau așezate niște perne de mătase viu colorată, o grămadă de încălțări femeiești, lângă perete, și câte și mai câte alte nimicuri, care împovărau cămăruța, care părea, astfel, desigur, nițel mai strâmtorată.

– Așa, fata mea! Aici nu ne deranjează nimeni!

– Da, mătușică.

– Curaj, fata mea, fă-te comodă și tu…

– Unde trebuie să stau, mătușă?

– Uite aici. Scaunele astea două! Facem un pic de loc și pe masă, uite așa!, spuse Safira, apoi debarasă măsuța din centrul încăperii de mormanul de hârtii a căror scop și destinație ne rămân, cel puțin deocamdată, ascunse în ceața necunoașterii. „Haide, fata mea, curaj!”, icni, nițel răgușită, babușca.

– Bine, mătușă!, încuviință Laura, încercând să pară cât putu ea de bărbată.

– Așa, drăguță. Că aduc eu imediat ce ne trebuie ca totul să fie bine!, adăugă Safira, apoi se grăbi să înlăture cele câteva perne de pe sofa, dibuind, sub una din ele, o pereche de cărți de Tarot. Apoi se îndreptă spre măsuță, scoase dintr-unul din sertare o lumânare parfumată, o așeză la capătul mesei, grăbindu-se să își explice gesturile:

– Fata mea, lumânarea asta stă aici, că doar e vineri și nu vrem să se întâmple prostii! Doamne ferește-ne! Nu, că nu se întâmplă, draga mătușii! Ziceam și eu așa, din frică de Dumnezău!

– Cum știți dumneavoastră, mătușă Safira!, îngăimă tânăra, deja puțin buimăcită.

– Stai liniștită, draga mea fetiță! Doar știm noi ce facem! Nimic nu se întâmplă alandala în cămărușca asta. Și chiar și atunci când pare să se strecoare o fărâmă de rău, o rezolvăm noi cumva. Crede-o pe Safira, că știe ea ce spune. Nema rău, nema bai! Toate merg pe la mine ca unse. Nema bucluc!
Și bătrâna Safira se grăbi să aprindă lumânarea de la căpătâiul mesei, încercând să adopte o mină cât se poate de ceremonioasă. Parcă s-ar fi metamorfozat, dintr-odată, într-o mare preoteasă a zeiței Atena, surprinsă tocmai înainte de a intra în starea de transă magică, specifică ritualurilor ateniene, păgâne, din vremea antichității. Și chiar și așa părea să fie. Parcă în privirea vioaie a Safirei se așezase, deodată, un fel de licărire vrăjitorească, de taină, căreia țiganca i se abandonă cu totul, cât timp chibritul din cutia cu sigla „Hotel Ambasador”, rămăsese aprins. Și gata. Lumânărica fusese aprinsă, în fapt licărea acum frumos la căpătâiul mesei, emanând un parfum suav de levănțică.

– Draga mea, totul e pregătit. Așadar, putem să începem! Totul e tocmai așa cum trebuie să fie…

– Știu și eu, mătușă Safira…

– Laura, scumpo, să începem! Ori poate te-ai răzgândit, oare?, o privi bătrâna pe Laura, încercând să i se adreseze pe un ton cât mai reconfortant.

– Nici gând, mătușă. Că eu am încredere!

– Oare îți e frică atunci, Laura?

– Puțin, mătușă. Asta da, recunosc! Chiar îmi e frică!

– Nu-i pricină, maică, o să vezi tu! Adică, mă gândesc, văzându-te așa tânără și frumoasă, că o să vedem numai valeți!

– O să vedem valeți, tușică?

– Adică… știi tu, crai! Eu așa le zic, mai în glumă, mai în serios!, răspunse Safira, zâmbind. „Adică o să te măriți repede!”, adăugă, șireată, apoi se grăbi să desfacă legătura de mătase care ținuse cărțile de Tarot, și să le așeze pe masă. „Ia să vedem.”, spuse.

– Să vedem atunci, mătușă…

– Draga mea, întâi jumătate din tain. Era să uit!

– Jumătate?, icni tânăra, deja puțin speriată cu privire la ceea ce urma să se întâmple.

- Jumătate din bani. Asta ca să se așeze cu bine cărțile de Tarot!

– Da, mătușă., încuviință tânăra, apoi se grăbi să întindă bătrânei două prețioase hârtii de 10 lei.

– E foarte bine, draga mea! Acum să începem. Că ni se stinge lumânărica!

– Ni se stinge?, se sperie din nou tânăra de nici șaisprezece ani, privind-o, cu ochi mari, pe Safira.

– Of, draga mea copilă. Observ, ai teama de Dumnezău în tine! Asta e bine, poate o să te învăț cândva să dai în cărți! Că fetele mele, Doamne iartă-mă, numai la rochii de țigancă și la plozi se gândesc!

– Ce spuneți, doamnă Safira!

– Îs eu acum mai prostuță, așa, de felul meu. Să nu mă bagi prea tare în seamă… Haide, copilă, să începem. Așa. O să le amestec, apoi tai tu cărțile.

– Le tai?

– Adică le desparți unde îți place ție! Că doar așa stă treaba! Uite cam așa trebuie să faci., și îi arătă fetiței cum să despartă cărțile. „Doar îți arăt, pentru că de aici e treaba dumitale, copila mea. Că doar ție ți se deschide Tarotul!”

– Acum înțeleg, mătușă.

Bătrâna țigancă apucă pachetul de cărți și le amestecă bine în fața fetiței, vrând parcă să se convingă pe sine că făcea lucrurile așa cum trebuie. În fapt, era mulțumită. În mai puțin de o jumătate de oră își va fi obținut banii care i-ar fi trebuit pentru ca să își procure pachetul de Kent și cafeaua venită „din import”, cum spunea ea, adesea, încântată de trebușoarele ei care mergeau strună. Cam pentru asta își rezervase „tainul” Laurei. Cu un gest ceremonios, fetița despărți apoi teancul de cărți în două, cu siguranță emoționată cu privire la ceea ce urma să se mai întâmple.

– Nu ești de prin părțile astea, fătucă…, spuse Safira, privind cu mirare una din cărțile așezate pe masă.

– Nu sunt, tanti Safira. De fapt, sunt din Rupea, acum stau însă la o mătușă, am venit în capitală de câteva săptămâni, și o să rămân aici aproape pe tot timpul vacanței.

– Aha! Bănuiam eu. Și, uite-aici, așa mi-au spus cărțile!

– Ce spuneți!

– Uite! Drum lung. Zice aicea. Pleci sau vii de la drum lung. Cărțile mele nu mă păcălesc niciodată!

– Înțeleg…

– De unde ai spus că ești, fetițo?

– Sunt din Rupea, mătușă Safira. Însă mai mult îmi place în capitală, aici se întâmplă atât de multe!

– Înțeleg! E mai bine aici, așa e… Ia să vedem, Laura scumpo!

– Ce să vedem, mătușă?

– Ce mai spun cărțile. Le așez din nou… Fă o cruce peste ele cu mâna dreaptă!

– Fac, mătușă. Și tânăra făcu, cu timiditate, semnul crucii, abia cât să atingă cărțile învechite, nițel cam soioase și răpciugoase.

– Așa, draga mea! Ia să vedem… O să iubești doi bărbați, mai mult pe primul, adicătelea pe primul crai, însă o să te facă să plângi mult. Of, Doamne! Cât o să mai suferi! Vai, nu se poate. Aici zice că o să mori de tânără… Ba nu! Am greșit. Bărbatul. Adică valetul ăsta dintâi. El e de vină pentru tot, din punct de vedere karmic. O să iubești, și o să suferi, fetița mea. Și apoi o să vă despărțiți. Iar la urmă, eu nu mai știu nimic. Ce o să fie cu al doilea crai, adică. Dacă o să fie ceva, pentru că… vezi tu, o să ai inima frântă, după primul! Uite aici, ce vrei mai mult… Cartea asta, Laura, treiul de spade… Vezi, Laura? Inima asta uriașă prin care trece, de trei ori, sabia cea cruntă a durerii și a suferinței amarnice!

– Da, mătușă, se înțelege chiar și cu ochiul liber! Inima frântă, spadele astea trei care trec prin inima ruptă de durere… Vai de mine, ce carte înspăimântătoare!

– Să ai grijă, fata mea, de cine te îndrăgostești! Eu văd aici că o să plângi mult, că o să suferi, fata mătușii! Da, asta așa e. Asta o pot spune cu cea mai deplină convingere. Vai, vai, o fi de plânsul tău, Laura maică!

– Plânsul meu, mătușă Safira?

– Stai așa, draga mea. Că nu plecăm nicăieri!

– Nu plecăm?

– Pune-ți, așadar, o dorință, Laura! Și rostește-o, neapărat, cu voce tare!

– Mătușă Safira… păi, mătușă… nu aș vrea să mi se întâmple ceva rău, vreodată!

– Așa, fetița mea. Chiar dorința asta o așteptam eu! Acum să rearanjăm cărțile… Taie-le, încă o dată. Fă, mai înainte, semnul crucii…

– Așa, mătușă? Și fetița de nici șaisprezece ani, cu pieptul tremurându-i de frică, despărți cărțile în două, după ce făcu, în prealabil, un mic semn în formă de cruce.

– Foarte bine, scumpa mea! Acum să vedem… Cărțile mele nu mint niciodată!

– Nu mint, tușă Safira?

– Nu mint niciodată! Ia să vedem…

– Să vedem atunci, mătușă…

– O să ajungi la izbăvire tocmai în al
doisprezecelea ceas, adică după ce vei fi trecut, de douăsprezece ori, prin același loc, adică prin aceeași răscruce de drumuri – adică prin același drumeag, întocmai cum trec lunile prin cumpăna unui an – știi tu, Laura? Asta e tot ceea ce pot face pentru tine. Uite, așa zice aici, că vei fi izbăvită, și cărțile mele nu mint niciodată!

– Nu mint?

– În ceasul al doisprezecelea o să ieși la lumină! Ascult-o pe baba, că-i bătrână, și nu îți vrea răul!

– Și cum o să ies la lumină? De unde o să ies atunci la lumină? Ce o să se întâmple cu mine, mătușă Safira?

– Draga babei, să nu te superi pe mine, că eu așa am văzut în cărți! Însă în ceasul al doisprezecelea, o să ieși afară din cumpăna destinului. Dacă te gândești puțin la Cenușăreasa, o să înțelegi ce vreau eu să spun. Da. Întocmai ca în poveste, că aia e o poveste ocultă, draga mătușii. Că nu degeaba s-a folosit acolo un pic de magie albă, de fapt, mai multă, că doar e poveste! Însă ce înseamnă cu adevărat acest doisprezece, eu nu pot să îți spun, așa cum nici nu pot să știu nici de câte ori o să îți apară ție acest doisprezece pe care eu l-am văzut acum în cărțile mele credincioase. Oricum, tu să nu uiți, și să fii pregătită. Ia aminte, fata mea, la ceasul al doisprezecelea al karmei! Adică, în al doisprezecelea ceas, să fii pregătită!

– Lăsați, mătușă, că nimeni nu știe ce aduce ziua sau noaptea, așa mi-a spus odată bunica, Dumnezeu s-o odihnească! Cât de înțeleaptă a fost buni, sărmana de ea!

– Așa ți-a spus, Laura?

– Da, mătușă, eu nu mă sperii de nimic. Adică, mă sperii, dar nu foarte tare!

– Tu să așezi luminile la biserică, după cum ți-am spus. Să nu te lași niciodată pradă ușoară în fața destinului, Laura mea! Ia aminte, al doisprezecelea ceas! Să nu uiți cumva pe drumul tău, Doamne ferește! Cărțile mele nu mint niciodată! Ceasul al doisprezecelea, copila mea, să încerci să nu uiți!

– Nu o să uit, mătușă Safira! Și o să pun lumânări, așa după cum mi-ați cerut!

– Prima dată așezi luminile pentru viață, Laura. Să nu uiți, diminețile aparțin întotdeauna vieții, fetița mea scumpă! Spui o rugăciune, apoi pui și pentru morți, să nu cumva să se tulbure apele lumii de dincolo, draga mătușii…

– Nu m-am gândit niciodată la asta, mătușă. Pe cuvânt că nu m-am gândit!

– Iar cele trei lumânări, să le așezi așa după cum îți spun eu. Două la viață, adică la ăi vii, așa după cum se spune în biserică, și doar una la morți, m-ai înțeles, Laura? Așadar, întotdeauna să cauți să așezi mai multe vieții, draga mătușii, pentru că doar pentru viață ne rugăm noi lui Dumnezău Ãl puternic! Dacă, odată, vei vrea să așezi pentru morți, apoi să așezi și pentru cei vii, draga mătușii, că doar pentru viață ne rugăm noi, amărâții ăi mici… Viața trebuie să fie mai tare ca moartea, draga mătușii, acum ai înțeles? Neapărat, să așezi pentru vii cu o lumânare mai mult!

– Așa e, mătușă, că doar pentru viață ne rugăm!

– Tu ascultă, fetițo, și bagă de seamă! Când mai cumperi lumini, să cauți să fie întotdeauna de un număr impar. Asta ca să fie, neapărat, bine! Știi, și florile când le cumperi, de pe la țigănci, câte cumperi? Tot de număr desperecheat, nu? Și când le așezi, tu să pui cele mai multe vieții, și asta neapărat, Laura, așa după cum ți-am spus! De fapt e ușor, le împarți pe toate în jumate, iar lumânarea care îți rămâne în plus, o așezi, atunci, la viață, acum înțelegi, Laura? Și începi cu cele pentru viață, că doar vieții ne rugăm noi, și lui Dumnezău Ãl mare de sus!

– Am priceput totul, mătușă Safira!

– Tu să iei aminte la ce îți spun eu, să nu cumva să ți se strice, mai rău, sorțile, și destinul tău necruțător, care ți se arată în cărți. Și în al doisprezecelea ceas, să fii pregătită! Să faci tu ce știi și să nu te lași pradă destinului tău aspru care ți se arată în cărți, Laura! Să faci ce știi tu, Laura, și să nu uiți!

– Nu o să uit, mătușă! Cu inima pe inimă vă spun că nu uit!

– Așa, fetița mea! Să treci și pe la Casa lui Dumnezău și să lași luminile!

– Da, mătușă! Trei ați spus, mătușă Safira, trei o să las atunci. Vă promit că așa o să fac!

– Trei, fetițo! Trei e numărul lui Dumnezău! Asta ca să fie totul bine, fata mea. Și-acum, să nu uit… banii, fata mea. Și, ascultătoare, Laura îi întinse bătrânei cele două hârtii de câte 10 lei pe care le mai avea asupra ei, toată comoara care ar fi trebuit să îi ajungă fetiței câteva zile bune, pentru cheltuielile ei săptămânale bine drămuite, pe care va fi trebuit să le mai drămuiască întrucâtva, ca să îi ajungă numai bine, astfel.

– Așa, Laura mea. Acum ne-am înțeles. Să nu uiți, Laura, al doisprezecelea ceas! Ieșirea din cenușă, draga mea, inversarea poveștii. S-o crezi pe baba Safira și să nu uiți! O să ieși afară din destinul tău negru chiar în al doisprezecelea ceas! Și să lași la biserică cele trei lumini, că altfel…

– Nu o să uit, mătușă! Nici de lumânări, nici de sărmana Cenușăreasa și povestea ceasului al doisprezecelea, cum ați spus dumneavoastră, mătușă Safira!

– Așa, fata mea. Acum să ieșim, că ni se strică trebușca. Trebuie să deschid magazinul, fata mea. Că dacă țin prea mult închis, cine știe cine toarnă ce nu trebuie la miliție…

– Da, mătușă. Pe mine să mă iertați, mătușă. Dar cred că nu trebuia să trec astăzi pe aici. Rău am făcut!

– Ce spui tu, Laura?

– Parcă azi noapte am visat o apă neagră și mare. La fel cum a fost când s-a dus și bunica. Dar nu am ținut seama prea mult de visul ăsta al meu. Știți, doamnă Safira? Mi-a fost frică. Dar am zis să vin. Că doar așa mi-a spus tușa Safta. Că nu e nimic rău să ți se dea în cărți. Că trebuie să știu, ca să fie bine. Dar mie mi-e frică!

– Laura maică, tu ai ceva în tine… Ceva care, încă de tânără, o să te urmărească pe unde îți mai așterni tu pasul… Pasul ăsta magic al întâmplării. Pasul roșu al zilei. Nebunia din fiecare pas, rostul nebuniei lui. Așa spun eu, în limbajul ăsta al meu, de lemn, nu știu dacă mai descâlcește cineva din rosturile astea nițel cam palide și cam ofilite, însă neștiute de mulți, fata mea! Mă înțelegi tu oare, copilă? Tu nu ești ca mulții… Nu spuneam eu degeaba că odată o să te învăț să dai în cărți…

– Mătușă Safira…

– Să nu îți fie frică de cărți, fata mea! Și să nu uiți de ceasul al doisprezecelea, fetițo. Nu înțelegi că e bine că știi? Dacă nu ți se spunea, cum ai fi știut că trebuie să ieși afară din cumpăna cea grea a destinului tău? Să nu uiți de ceasul izbăvirii, fetița mea. Auzi la ea… ape negre… Să viseze ea ape negre, și să tacă așa, să nu îmi spună ea mie nimicuță… Acum du-te, fata mea, și să nu te sperii! Că eu nu ți-am vrut răul! Auzi la ea, ape negre, și ea nu zice nimicuța… Să nu uiți de ceasul al doisprezecelea, fata mea… Acum să ieșim!

Editura PIM, 2016 - fragment

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!