agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1332 .



Revederea (11)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RiMoGa ]

2017-03-07  |     | 



2. Verișorul Hans

Nina a fost uimită de florile de gura-leului de toate culorile care împodobesc peluzele din stațiune. Nu îi displac nici petuniile, care-și lasă mirosul ațâțător să se împrăștie în aerul serii și nici panseluțele sau ghețișoara brumată de pe margini. Deopotrivă o fascinează reclamele cu neon ale hotelurilor și, într-un plan mai prozaic, aparatele de înghețată. Nina a mâncat deja trei înghețate la cornet: sunt doar din fructe, fără lapte, extrem de răcoritoare – una era roșie, alta galbenă, de lămâie, alta portocalie. Mama i-a spus că o să facă roșu în gât, dar până la urmă a cedat și a lăsat-o. Nimic nu se compară cu vacanța petrecută anul trecut, la gazdă, la Eforie Nord. Mamaia e o stațiune modernă, dinamică. Are atâtea comedii (călușei) în care poți să te învârți până când amețești. Dar Nina e mai ales fascinată de cum e să stai la hotel. Chiar dacă nu ca acasă (WC-ul e la capătul culoarului) hotelul are cel puțin lift (deși are doar patru etaje) cu care Nina s-a jucat suind și coborând (a găsit o altă fetiță mai mică ca parteneră de joacă) până când o doamnă s-a sesizat și a venit cu mare scandal la ușă la Mama (cealaltă fetiță, mai șmecheră, n-a spus unde stă) iar Mama a luat-o pe Nina de păr și a scuturat-o ca pe un pom după ce cucoana a plecat, iar Nina a început să-și pledeze nevinovăția într-un mod foarte vocal și cu tentă de șantaj sentimental – mămico, te rog, nu mă bate, n-am știut că nu e voie, te rog, eu te iubesc! Mama a râs până la urmă și a lăsat mâna în jos, pentru că și-a dat seama cât de mult seamănă Nina cu taică-su, care știuse să implore la fel de elocvent când îi convenise, rezultând din asta tocmai căsătoria lor.
La fel de fascinant – crede Nina – e să mănânci la restaurant. Chelnerii și chelnerițele se folosesc de o sculă ciudată ca să împartă mâncarea în porțiile fiecăruia. E un fel de clește cu lingură cu care apucă carnea sau legumele, iar cu lingura adună sosul din vasul mare cât un ceaun și îl pun în farfurii, sub ochii flămânzi ai mesenilor care de-abia așteaptă felul doi. Interesante sunt și recipientele în care se țin sticlele cu apă minerală, la fiecare masă. Un fel de găleți atârnate în inele de metal, pline de apă cu gheață, din care chelnerii scot câte o sticlă aburindă și desfac capacul cu un fel de gheară care intră pe dedesubtul tablei încrețite. La fel de interesant este și desertul, prăjituri cu fructe multicolore și frunze de mentă, care arată superb. Uneori mai izbucnesc conflicte, chelnerii se mișcă greu și așteaptă „bacșiș”, dar în mare totul e deosebit și Nina e fericită. Aproape că a uitat că Tata nu e cu ele – a rămas la București să facă prezența la covor – e vorba de un covor persan „albastru de Voroneț” de la magazinul Cocor care urmează să vină (împreună cu altele din lot) din fabrică sau atelier, dar doritorii trebuie să se prezinte la magazin în fiecare zi și să se semneze pe o listă de prezență, cel care ar fi lipsit o dată pierzându-și rândul. Și Crina a rămas acasă la bunici, Mama neputând merge singură și avea grijă de doi copii, din care unul atât de mic. Chiar și pe Roxana, păpușa ei preferată dintotdeauna, a fost nevoită Nina s-o lase cu Bunicul și Bunica. Nina ține și acum minte ce spaimă a tras anul trecut pe plajă, când un val uriaș i-a smuls-o din brațe pe Roxana și numai intervenția unui domn cu saltea pneumatică a salvat-o de la a fi dusă pentru totdeauna. Așa că nu vrea să repete experiența.
Nina este însă încântată de recuzita pe care o are cu ea. Mama i-a cumpărat o gentuță albastră, din scai, în formă de gondolă, cu o ancoră de metal lipită, tocmai bună de purtat la mare. Gentuța se potrivește cu săndăluțele albastre cu talpă de plută făcute de Bunicul. Înăuntru Nina poartă o sticluță cu apă de plajă „Bronzol” care arată la culoare precum bromocetul și miroase frumos când te dai cu ea pe piele ca să nu te ardă soarele. Mai are și niște „bani de buzunar” ca orice domnișoară care se respectă. Din ei, Nina a cumpărat niște vederi din care una intenționează să i-o trimită lui Flori. E singura prietenă a ei căreia îi știe adresa pe dinafară, căci din zăpăceală a uitat să ia de acasă și foia pe care-și notase adresele Ceraselei și a lui Mimi.
Nina a mai luat cu ea și niște nesuferite culegeri de matematică precum și un mai puțin nesuferit șervet din etamină pe care și-a propus să-l brodeze până la sfârșitul vacanței, ca exercițiu de lucru manual. Cum de două zile încoace a plouat și a fost rece, Nina a avansat destul de mult. Astăzi însă e senin și foarte cald și e prima zi pe anul ăsta când merg la plajă. Pe prepeleacul salvamarului nu mai flutură steagul care interzice scăldatul.
După ce Nina și Mama bat țărușii în nisip și leagă cearceaful de fiecare dintre ei, închipuind astfel un cort care le protejează capul de un soare prea arzător, Nina se cere la apă. Arde de nerăbdare să simtă sărutarea mării pe picioare, să se ia la întrecere cu algele și cu valurile, să se joace cu nisipul care devine sticlos și strălucitor și să culeagă scoici. Mama o mai întreabă o dată dacă nu vrea să-și pună sutienul din costumașul de baie, care e identic cu al ei – de culoare indigo, culoare care pe ea o avantajează scoțându-i în evidență ochii de aproape aceeași culoare. Nina însă nu are pieptul dezvoltat – sânii îi sunt ca de băiețel. Nicio înmugurire precoce nu se observă, ca la alte fetițe. Deci, dacă nu e rușine, Nina ar prefera să rămână așa – ce-ar mai vrea să umble și fără chiloței, ca anul trecut, dar Mama e neînduplecată – Nina e acum prea mare. Tot neînduplecată e și în privința pălăriuței – Nina trebuie să-și pună pălăriuța de pânză albă ca să nu facă insolație. După ce parlamentările iau sfârșit, Nina o ia la fugă bucuroasă și se avântă în întâmpinarea valurilor. Mama rămâne singură. Strigă după Nina: ai grijă, să nu te duci prea departe.

Verei Postolache i se pare ciudat să se afle singură pe această plajă, arătându-și picioarele fără cusur și bronzate în culoarea caiselor, tuturor ochilor care o privesc. Singură, fără bărbatul ei, și singură de tot, acum când Nina s-a dus să se bălăcească.
La douăzeci și nouă de ani, cu două nașteri la activ, e încă la maximul frumuseții. Ca în prima tinerețe primește avansurile necontenite ale bărbaților, pe care le parează uneori grosolan, de cele mai multe ori diplomatic. Nu se poate împiedica să nu le arunce ocheade disprețuitoare semenelor ei mai tinere care par că cerșesc asemenea avansuri. De exemplu tinerele alea care se stropesc una pe alta în apă și râd prostește și ostentativ, ca să atragă atenția. Bărbații le privesc preț de o secundă, apoi trec mai departe, fără să zăbovească cu privirea asupra lor. Alții le dau impresia că se uită la ele, dar se se uită e fapt prin ele ca și când ar fi din sticlă, în căutare de altceva mai interesant.
Vera este într-o dispoziție ciudată. Recunoaște că poate ar fi vrut altceva de la viață. Prin minte îi trece ca un fulger o idee: oare ce s-ar întâmpla dacă l-ar părăsi pe Lucian? Simte un fior rece pe șira spinării fiindcă n-ar vrea pentru nimic în lume ca fetele ei să aibă scris la “caracterizare” că fac parte dintr-o familie dezorganizată. Pentru nimic în lume. Nina și Crina sunt soarele ei, centrul în jurul cărora gravitează lumea. Rațiunea ei de a trăi și de a îndura orice dezamăgire.
Dar ceva nelămurit i se strecoară în suflet, un dor vag. Zărește pe suprafața unduitoare a mării o navă care merge spre port, cu toată viteza, cu toate coșurile fumegând. Copilărește, ia binoclul și se uită prin el. I se pare că distinge numele navei: „Hamburg Süd”. Inima începe să-i bată cu putere. Dorul de copilărie și de limba în care îl auzise pe tatăl ei vorbind de atâtea ori se insinuează mai clar ca niciodată. Și dorul de patria tatălui, care acum purta un alt nume și pe care nu o cunoscuse niciodată, dar despre care i se povestiseră atâtea. Își amintește și acum cât de îndurerat povestea Tata Vili cum cu ani în urmă a trebuit să schimbe numele cofetăriei din „Deutschland” în „Carolina” (nu că numele soției nu i-ar fi plăcut, dar ...). Își amintește cu câtă înfrigurată pasiune rotea el butonul de la aparatul de radio Philips, mare cât un cufăr, până când printre fâșâieli și puituri prindea câte un post unde se vorbea în limba străbunilor săi. Oare mai face la fel și acum? Poate că nu, fiindcă, săracul are altele pe cap ...
I se pare că aude vorbindu-se nemțește undeva pe plajă chiar în apropiere, undeva în spatele ei. O fi o iluzie? I se mai păruse și înainte, când așezase cortul. Gândurile îi sunt întrerupte. Cineva i-a pus ambele mâini peste ochelari, lăsând-o pe întuneric.
- Nina?
- Nu e Nina, răspunde o voce de bărbat.
Vera se pregătește să ia o atitudine războinică. Dar când se întoarce și vede cine e cel care a făcut gluma, rămâne perplexă și o bucurie năvalnică îi umple inima.
- Oti, tu ești?
- Chiar eu verișoară Vera, spune bărbatul blond care e însoțit de o tânără la fel de blondă, și frumoasă ca o sirenă.
Femeia o salută în germană și vărul o prezintă “Hannelore, soția mea”.
Vera face o figură surprinsă.
- Și Matilde? spune în românește abia regăsindu-și glasul.
- S-a dus. Acum 5 ani. Cancer la sân.
Conversația este însă întreruptă brutal, pentru că Mama aude niște țipete și instantaneu o recunoaște pe Nina, care o cheamă în disperare, fiind tăvălită prin nisip de un mic derbedeu cu pălărie de paie pe cap, cam de-o vârstă cu ea, și care o îngână batjocoritor în timp ce o maltratează : „meamea, meamea!”. Într-o suflare se ridică și o ia la fugă ca să-i vină în ajutor. Înainte însă ca ea să înfigă mâna în umărul agresorului, alticineva i-o ia înainte. Vărul Oti care a ajuns primul la locul faptei îl smucește, îl întoarce spre el, și-i arde două palme zdravene, bărbătești.
- Bă găliganule, de când ai început să iei fetele la trântă? îi zice într-o românească neaoșă, ca și când la furie asta ar fi fost limba care-i era cel mai la-ndemână. Apoi se întoarce către soția lui, Hannelore, și zice în germană, „Ia aminte, așa să faci și tu când îl prinzi că se poartă ca un barbar”.
„Barbarul”, care se dovedește a fi băiatul vărului Mamei și verișorul de-al doilea al Ninei, se dezvinovățește, rușinat:
- Dar n-am știut că e fată! Am crezut că e băiat! Mi-a dărâmat castelul de nisip.
- N-am vrut! se apără Nina care ține încă ochii închiși. A fost din greșeală.
Mama scoate din sân o batistă și o șterge pe față cu luare-aminte: - Gata, poți să deschizi ochii. Nu te mai smiorcăi. Gata. N-ai pățit nimic.
Tatăl băiatului îi ordonă apoi fiului său:
- Îți ceri imediat scuze domnișoarei pentru ce-ai făcut, la care băiatul al cărui nume e încă un mister, se execută spășit. - Așa, foarte bine continuă tatăl. Iar acum te prezinți așa cum te-am învățat.
- Hans-Liviu Helmans, spune băiatul, cu privirea în nisip.
- Nina, răspunde Nina, foarte serioasă și ceremonioasă, acum că și-a reluat în primire demnitatea.
Părinții lor încep să râdă și Hans începe să se simtă mai la largul lui; a fost iertat, momentul penibil a trecut. Mama o ia pe după umeri pe Nina, și emite ca un fel de morală, drept încheiere: - Ai văzut ce-ai pățit dacă n-ai vrut să-ți pui sutienul?

Nina află că băiatul e chiar vărul ei. Tatăl lui este „Unchiul Oti” iar soția lui – mama vitregă a lui Hans – e pur și simplu „Hannelore” sau mai pe scurt, „Hanne”. Fără „Tanti” în față. Nina e uimită ca și Hans îi spune pe nume și nu „mama”. Hannelore e foarte frumoasă. Are părul blond-cânepiu, un fel de kaki deschis și-i vine până la brâu, des și bogat ca spicul de grâu. Ochii îi are verzi, tot un verde-kaki, luminos, cald, aproape în aceeași nuanță ca și părul. Dacă ar fi avut ochii albaștri, ar fi avut o figură rece. Nina nu știe să spună care e mai frumoasă – Hannelore sau Mama. Mama e brunetă cu ochii albaștri, e o idee mai scundă. Hanne e mai tânără: are 23 de ani. Nina are impresia că toți întorc capul după ele.
Acum e aproape șase după amiaza. Nina și Mama au renunțat la masa de seară. Merită, să se plimbe prin stațiune cu rudele lor cu care se văd atât de rar. De fapt e o adevărată minune că s-au întâlnit. Ultima oară, Mama îl văzuse pe Oti în studenție, când el cânta într-o formație de muzică ușoară la un restaurant din Craiova. Tatăl lui Oti e frate cu Vili Helmans, tatăl Mamei. Mama a pierdut legătura cu Oti după ce a plecat la București și s-a măritat. A aflat prin rude că s-a însurat și că are un copil. După care, odată când a fost într-o scurtă vizită la Craiova i-a vizitat acasă. Apoi și-au mai scris de câteva ori, dar de vorbit n-au mai vorbit iar de văzut nici atât. Nici măcar n-a știut că prima lui soție a murit. Acum e momentul să lipească piesele lipsă din mozaic.
Mama află acum că Oti – un instrumentist deosebit de talentat – a plecat la un concurs de șlagăre în RDG și a cunoscut-o acolo pe Hannelore, o solistă la fel de promițătoare. A devenit impresarul ei artistic iar ea a devenit o adevărată stea. Între timp el a cerut-o de soție și a obținut drept de la statul român să-și continue studiile muzicale acolo. Apoi i-a urmat în RDG și micul Hans, pe motiv de „întregire a familiei”.
- Cum s-ar zice am plecat dintr-o țară socialistă într-o altă țară socialistă, zice cu grijă unchiul Oti, privind în jur. Ca în bancul ăla cu casa de nebuni. Cică la Ceaușescu ajung 3 indivizi care au vrut să emigreze. Pe doi din ei îi trimite la pârnaie, pe unul la balamuc. De ce la balamuc? Domnule, pe ăla l-am prins că a vrut să emigreze în URSS. Ha-ha-ha! Mama râde și ea cu gura până la urechi. Ei da, dar RDG nu e chiar URSS.
- Și ce mai face nea Wili? se interesează unchiul Oti.
Mama e supărată și întristată de veștile pe care le are de acasă, de la familia Helmans. Puica nu se mai poartă ca o adevărată soră. A aflat cu durere de la mama Carolina cum că Puica îi roagă pe părinții ei adoptivi toată ziua să-i facă „act pe casă”. Tata Vili nici nu vrea să audă: adică s-o dezmoștenească pe Vera? „Da, tăticule, că eu sunt aici lângă tine. Vera stă cu soțul și cu copilele, d-ta nici nu mai exiști pentru ea, o doare-n fund. Tot eu am avut grijă de cofetărie când ea a fost la facultate. Tăticule, și eu aveam voce, amintește-ți că pe mine nu m-ai lăsat la cor, pentru că aveai nevoie de mine aici, nu prin turnee. Eu am fost lângă mata și lângă mama Carolina.” Acesta era cântecul zilnic.
Oti clatină din cap, cu un gest semnificativ. Înțelegea că Mama e supărată. La fel și nea Vili. Dar avea o veste care putea să-i bucure nespus: a reîntâlnit-o pe Tante Helga. Nina nu știe cine e acest personaj, dar vede că Mama are chipul exaltat și își închipuie că e cineva foarte drag și foarte respectat. Se pare că Mama, unchiul și Hanne au multe de povestit, și Mama îi spune Ninei s-o ia înainte cu verișorul Hans.
- Hai, propune mucalit unchiul Oti, luați-vă de mână ca la școală.
Nina se simte stingherită – nu a mai mers niciodată de mână cu un băiețel. Dar Hans îi apucă mâna cu hotărâre și face un pas înainte. Nina face un mic salt de pe loc până să-și potrivească mersul cu el. Hans e scump la vorbă și Nina e și mai stingherită după ce merg în tăcere o bună bucată de drum. Apoi Nina își ia inima-n dinți: în ce clasă ești? Află ca Hans e în anul patru la politehnișe oberșule. Va să zică e tot clasa a patra ca și ea. Până când ajung în dreptul cazinoului, Nina mai află că Hans stă cu părinții la un hotel mare cât un șlos (palat) și că stau într-un apartament în care el are camera lui. Nina e uimită. Apoi e și mai uimită când Hans îi povestește că au venit atâta amar de drum din RDG cu o mașina (căreia i se zice vartburg) și că pe drum au dormit într-un fel de casă pe roți trasă de mașină numita voonvagăn (rulotă). Nina vede încă un aparat de înghețată, care de data asta e albă ca zăpada. Scoate din gentuța-gondolă banii de buzunar pe care i-a căpătat acasă de la Bunicul – iată că a venit momentul să cheltuiască ce mai răsmăsese din ei și cere două cornete pentru ea și verișorul ei. În timp ce zăpada asta spiralată și dulce-acrișoară îi mai încolăcește o dată limba, îi ajung din urmă Mama, unchiul și Hannelore.
- Văd că vă înțelegeți de minune, observă unchiul Oti și-i ia pe după umeri pe amândoi copiii. Vă propun ceva: ce-ar fi să vă arătăm unde stăm noi? Tu, Nina, cred că n-ai mai văzut niciodată o rulotă. E casa noastră pe două roți, dar ne-am cam săturat de ea așa că acum am lăsat-o în parcare iar noi stăm la hotelul București.
Nina bate din palme bucuroasă. Cum să nu? Mai e ceva de mers dar distanțele n-o sperie. De când iubita ei tricicletă i-a rămas mică și Bunicul a vândut-o (Crina nu gustă o asemenea jucărie) Nina și-a reluat hoinărelile prin oraș cu Buni și acum și cu sora ei mai mică, pe care el o poartă după ceafă cum o purta pe ea cândva.
Ajung în fine la hotel care – chiar că seamănă cu un palat – e o construcție barocă, lungă și nu foarte înaltă și intră în parcare pe o străduță laterală – parcarea este înspre șosea. Nina și Hans o iau la fugă, mână-n mână, și când Hans reperează mașina neagră cu botul lat și cu o protuberanță a aripii pe roata din spate ca un genunchi de broască, trage un chiot de triumf. Rulota este cuplată. Are cu ce se făli la verișoara sa.
- Ai grijă să nu cumva să strici ceva, îi strigă Ninei Mama din urmă.

Copiii s-au înstăpânit pe rulotă ca și cum toată lumea ar fi a lor. Părinții s-au dus undeva în jurul unui bazin mare cu apă care se cheamă „piscină” și unde femeile poartă costum de baie și cască pe cap, ca la mare. Doar că nu vezi colaci și saltele pneumatice iar oamenii stau tolăniți pe niște scaune lungi numite șezlonguri.
La început Nina e uimită că acolo în rulotă e un mic apartament cu tot confortul, cu o canapea mare și două paturi care se rabat la perete în timpul zilei pentru a face spațiu. E și o bucătărie cu o chiuvetă micuță și unde săpunul e lichid și curge dintr-un bol mare de alamă cam ca la WC-ul de la trenuri. După ce Nina începe să se obișnuiască cu ambianța conversația începe să se învârtă asupra școlii. Nina îi povestește că ea are numai note de 9 și 10 și că Mama o ceartă când ia câte un 9. Hans e uimit. De ce există la Nina la școală atâtea note? La el sunt numai până la 6. Și i se pare ciudat că mama Ninei o ceartă când ia 9 și nu când ia 10. După care din aproape în aproape misterul se risipește. Nina află că la școală la Hans notele sunt invers, 1 înseamnă 10, iar 6 înseamnă 3 sau 4. Apoi Hans o întreabă pe Nina dacă ea este „pionirin”. Da, sigur, Nina este pionieră! Și comandantă de grupă, pe deasupra! Hans îi arată mândru pe peretele rulotei o fotografie cu el în costum de pionier – color! – Nina are numai fotografii alb negru sau sepia acasă, și ea se miră din nou că Hans are cravată albastră și nu roșie, și centură portocalie, nu bej.
După care trec la lucruri mai puțin înălțătoare decât cutezanța revoluționară care o impresionează atâta pe Nina și Hans îi arată colecția lui de ambalaje de lame de gume de mestecat. Ar vrea să facă schimb, dar Nina nu colecționează decât timbre (pe care le cumpără la plic), ambalaje de săpun (pe care le decupează) și capace de bere de la Tata, pe care Bunicul i le turtește cu cioacnul până devine ca niște cercuri de tinichea. Uneori, face schimb cu alte fete. Ah, cum mai regretă că nu a luat măcar câte un exemplar din fiecare!
Hans vorbește o română stricată, împănată cu cuvinte nemțești și Nina înțelege cam greu, după cum și Hans e un pic greoi în a o înțelege pe Nina. Ce bine ar fi dacă Hans ar ști vreun joc de fete, Ninei îi vine greu să găsească ceva. Îi vine însă o idee – hai să ne jucăm de-a restaurantul. Adică cum? Adică hai să gătim un desert. Auzind de gătit, verișorul îi pune la dispoziție bucătăria din rulotă. Ei, nu, e o prăjitură de joacă, nu una reală. Nina dispare câteva minute, după care revine cu mâinile pline de frunze și cu buzunarele pline – când le deșeartă, Hans vede că a adus câteva duzini de melci, cu cochilia albă și mici cât o unghie. Nina dă cu ochii pe un raft de niște sticluțe cu ojă, ale lui Hannelore, desigur. Se miră că vede și sticluțe cu ojă albastră și verde, mama ei nu are decât roșie, roz și alb-sidefie. Nina desface capacul la una dintre ele și scoate periuța și se pregătește să decoreze cochilia melcilor, dar Hans, ca un adevărat elev politehnician, o oprește: stai, să nu facă reacție și să nu se dizolve cochilia. Încearcă întâi pe asta, spune și-i dă o scoică goală din buzunar pe care a cules-o azi de pe plajă. Materialul se dovedește rezistent și Nina pictează cochiliile fără grijă. În timp ce repetă operația, dovedindu-i talentul artistic, află de la Hans că Hannelore urmează să aibă un concert în această seară. Hans zice că tatăl lui numește acest gen de concerte o „șușanea” și că au făcut mai multe asemenea „șușanele” prin toate locurile pe unde s-au oprit cu mașina, prin care și-au recuperat cheltuielile unei călătorii atât de lungi.
Fac oricum concerte prin toate părțile, îi laudă Hans pe părinții lui. Chiar și în RFG, spune el. Îi arată Ninei niște creioane pe care scrie Faber-Castell și pe care părinții i le-au adus în dar. Hans îi oferă și Ninei unul, care e pus la loc de cinste, în gentuța-gondolă. Apoi, vrând să-și etaleze și el talentul, verișorul face din câteva mișcări două pahare de hârtie cu fundul perfect rotund. Nina – care nu știe să facă decât coif și vapor – îl privește admirativ. Tot ea este însă cea care primește laudele când copiii ies din rulotă pentru a-i regăsi pe părinți tolăniți pe trei șezlonguri lângă piscină.
- Nina, cred că ai putea să te angajezi la Fondul plastic, spune unchiul Oti și Mama surâde măgulită.
- Tati, poate să vină și Tante Vera cu Nina astăzi la concert cu noi?
Nina îl secondează numaidecât: - Da, eu aș vrea să mergem!
Unchiul Oti și Hanne se uită unul la altul. Tocmai vorbiseră cu Vera că locul de concert era un bar de noapte din Constanța. Urmau să fie acolo câțiva oameni de afaceri importanți din industria spectacolului și a caselor de discuri, din Suedia și din Germania de Vest – Oti aflase „din surse sigure”. Putea fi un pas important în cariera lui Hannelore ... dar și în viitorul lor, ca familie. Ar fi vrut mult ca Vera să vină și ea, dar Mama nu voia să o lase pe Nina singură.
- Nu știu dacă acolo au voie copiii, Liebchen, răspunde în fine unchiul Oti, adresându-i-se Ninei.
- Ba da, tati, lasă că faci tu o șmecherie, spune Hans făcând semnificativ cu ochiul și adulții încep să râdă.
- Bine, atunci ... cum facem? Spectacolul – sau audiția – cum vrei să-i spui, începe la ora zece. Vreți să rămâneți aici cu noi, să mergem la restaurant, sau vreți să vă reped înapoi la hotel și să venim să vă luăm pe la nouă jumate?
Mama răspunde că i se pare mai prudent să rămână aici decât să se întâlnească la hotel. Acolo se cunoșteau cu diverși oameni de la masă și le-ar fi ieșit vorbe.

Barul de noapte era undeva la subsolul unei clădiri din centrul Constanței. Nina și Hans își ținuseră răsuflarea când paznicul de la intrare le ceruseră documentele și unchiul Oti prezentase doar buletinul lui, și arătând spre Hanne, Mama și ei doi, spusese ceva în germană de genul – maine frau, șvester und chindăr.
- Tata a zis că suntem amândoi copiii lui, explică Hans în șoaptă către verișoara lui în timp ce stau la masă, așteptând să înceapă muzica.
- O să fie ca în noaptea de Revelion, răspunde Nina, emoționată, tot în șoaptă.
Convenția era clară: ei doi nu au voie să vorbească în românește ca să nu se dea de gol. După ce părinții se așezaseră la o masă iar copiii fuseseră conduși la o alta, puțin mai în spate, de către un „nenea” care îi preluase după ce coborâseră scările. „Să stați aici cumințeilor” le spusese convins că oricum nu înțelegeau decât gesturile, apoi dispăruse din peisaj.
Ventilatoarele – atârnate de tavan – se rotesc amețitor și scena e luminată de reflectoare – ca la teatru. Rotocoale de fum se rotesc în semiîntunericul cald – cald la privire căci de fapt e răcoare și plăcut. Femeia care servește la mese – chelnărița sau barmanița mai degrabă – e îmbrăcată în costum popular și are o fustă bufantă, până la genunchi. Are picioare lungi și piept bombat. Ninei i se pare că seamănă cu un struț. Aleargă de colo colo cu câte o sticlă în mână, zâmbind și făcând câte o mică plecăciune. Lor le aduce pe tavă două pahare cu suc galben înțepător la gust, ceva ce seamănă a Cico.
Barul este plin de bărbați, unii îmbrăcați la costum și cu pălării pe cap, par străini, Nina n-a mai văzut niciodată oameni așa de albi la față. Vizavi de masa părinților este un grup de marinari în uniformă, ba nu marinari, ci ofițeri de marină judecând după trese. Aceștia arată așa cum Nina a văzut în filme. Pe chipiurile lor scrie: Hamburg Sud și au fețele arse de soare. La masa lor mai este un domn în civil, cu care par a discuta cu aprindere.
Nina mai aruncă o privire în jur, ca pentru a se asigura că sunt unici: nu mai e niciun copil acolo. Și Mama și mătușa Hanne sunt în minoritate. Doar câțiva domni mai sunt însoțiți de doamne, îmbrăcate în culori foarte vii.
Pe scenă se produce un corp de balet, cu pene pe cap și picioare lungi, drapate în ciorapi roșii cum Nina a văzut la Teatrul de Revistă. Nu prea le dă însă nimeni atenție.
După ce balerinele termină dansul și se retrag, urmate de aplauze anemice și de câteva chiuituri, „Nenea” apare din nou în peisaj și spune la microfon: doamnelor și domnilor, urmează invitata noastră de peste hotare, Hannelore Helmans, care va interpreta un potpuriu de șlagăre din repertoriul propriu și internațional.
Unchiul Oti sare sprinten ca o maimuță și cu chitara prinsă cu cureaua de umăr apare pe scenă alături de Hanne: Mainedamănundherăn, Hannelore Helmans!
Încep o melodie ritmată și toată lumea începe să cânte cu ei și să bată din palme în ritmul muzicii. Hanne are o voce minunată, cristalină și oamenii cunoscători sau nu în ale muzicii, par deja cuceriți.
Ninei îi pare rău când se termină dar numai pentru scurtă vreme. Unchiul Oti revine la masă lângă Mama și Hanne continuă numai cu orchestra. Acordurile pianului sunt ca niște picături de ploaie. Hanne dansează cu un voal de mătase care unduiește în jurul ei. Melodia aceasta lină și dansul voalului de mătase o înfioară pe Nina. Hanne e ușoară ca o pasăre în zbor, dar cântecul e puțin trist, e un fel de vals care te poartă ca pe ape spre lumi necunoscute.
Urmează o alta (după o repriză de aplauze furtunoase) ceva mai veselă, și încă una pe care Nina o știe de la radio. Unchiul Oti și-a aprins o țigară. Spre surprinderea Ninei și Mama a făcut același lucru. Niciodată n-a mai văzut-o pe Mama fumând. Sau cu picioarele încrucișate așa șmecherește, incomplet, astfel încât să se vadă puțin din penumbra pulpelor și a portjartierului negru.
Vecinii de la masa din stânga și-au desprins privirea de la scenă și de la cântăreață și aruncă Mamei câte o ochiadă în timp ce discută între ei și cu cel îmbrăcat în civil.
- Sunt nemți, așa-i? întreabă Nina intrigată pe verișorul Hans.
- Da, vorbesc în germană. Cred că sunt din RFG.
- Ce spun?
- Că veneau cu marfă din Turcia și s-au ciocnit pe furtună cu un alt vapor și că vaporul lor o să întârzie să mai ajungă într-un loc numit Riodelaplata și omul ăla cu cravată e supărat că trebuie să rămână în port la Constanța să-și facă reparațiile.
Nina nu-și poate lua ochii de la ei deși ar vrea să fie atentă la Hanne. I se pare că unul din ei în special o soarbe din ochi pe Mama. O înfiorare ciudată o cuprinde. Mai trăise cândva, când era mică de tot o asemenea scenă, într-un autobuz, dar atunci fusese mai mult spaimă, iar Mama arăta furioasă nu radios de veselă ca acum.
Nina reușește în fine să se desprindă din hipnoză și să se uite la Hanne, care cu o plecăciune adâncă își salută publicul ce aplaudă să-și rupă mâinile. Spectacolul a fost un succes!
Dar tot ce e frumos are un sfârșit. Nina credea că va petrece aici o noapte de revelion, dar unchiul Oti – după ce dispare câteva minute pentru a sta de vorbă cu străinii cu costum și pălării – revine și le aduce la cunoștință fericit:
- Hanne a fost foarte apreciată. Vă propun să ne retragem în glorie, să tragem un somn bun și mâine dimineață să plecăm cu toții într-o mică drumeție de explorare a Dobrogei. Noi mâine la prânz plecăm înapoi spre țara noastră. Ce ziceți? Hans? Nina?
- Da, spune Nina, fericită că acum se ridicase interdicția de a vorbi.
Mama s-a ridicat și ea și a venit la masa lor. A venit și îmbujorata artistă după ce a împărțit autografe și discuri.
În timp ce grupul iese în răcoarea nopții, Mama o ia de o parte pe Nina și-i spune la ureche:
- Ascultă, don’șoară, să nu cumva să dai cu praftorița acasă, când ne-om întoarce, că tac-tu îmi pune pielea pe băț dacă află că te-am dus la bar. Ne pune pielea pe băț la amândouă. Să nu-i spui nici lui tac-tu mare sau bunică-tii, că ne dau de gol. Ai înțeles? Promiți?
- Da, mămico, promit! răspunde Nina, căci nimic nu o înspăimânta mai tare decât perspectiva unei noi certe între părinți, iar apoi stările de rău ale Tatei (mai fusese martoră la câteva) și abia în ultimul rând bătaia pe care ar fi încasat-o ea.
Mama surânde fericită în sinea ei. E ciudat de fericită. Undeva în fundul inimii va purta pentru totdeauna acea clipă de glorie efemeră. Clipa când un lup de mare încercat, un bărbat adevărat din țara tatălui ei (atât de diferit de mocofanii și de șoarecii de bibliotecă care o curtau de obicei) a ridicat paharul și a spus că nici acasă la el, în Sankt Pauli, nici la vreo milonga din Buenos Aires sau aiurea nu a mai văzut o femeie așa frumoasă ca ea.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!