Încet-încet, lucrurile au reintrat în normal. Rana din suflet mi s-a estompat. Am acceptat situația, ca de atâtea ori în viața mea, consolându-mă că așa fusese să fie. Aflasem la controlul pe care l-am făcut după avort că într-adevăr, după cum profețise Þuțu, n-aș fi fost capabilă să duc sarcina la capăt. O boală numită sinechie uterină în termeni medicali îmi „cususe” practic uterul, umplându-l cu un fel de țesătură încâlcită în care era improbabil să se poată dezvolta normal un copil.
Așa că după un scurt concediu medical, m-am întors la slujbă și mi-am reluat munca obișnuită. Povestea cu certificatele false a continuat. Știam că făceam ceva grav. Nu doar din punct de vedere legal, ci și moral.
Dar nu mă puteam sustrage. Îmi spuneam întruna că tot ce înduram înduram pentru Martha. De dragul ei, ca să mai am un serviciu, ca să pot contribui la studiile ei care se scumpiseră anul acesta. Ca să mai am de la ea o fărâmă de respect, acum când ea știa adevărul. Cu toată brutalitatea cu care mă pedepsise, îi eram recunoscătoare că nu mă spusese lui Hans. Știam că n-o făcuse direct pentru mine, ci pentru a-l proteja pe el. Dar n-avea importanță – nu se băgase între noi, nu ne subminase relația, nu stârnise un scandal, nu ne distrusese viețile. Mi se părea un lucru uimitor de înțelept din partea unui copil atât de răzvrătit și de voluntar ca ea.
Iar acum orele pe care le pretreceam la recepție mi se păreau rupte din rai, dacă înainte mă îngrozeam. Ce-i drept, învățasem câteva cuvinte uzuale în engleză și mi se explicase cum să umblu cu aplicația de computer care gestiona baza de date cu clienți, nu mai eram atât de țeapănă și de troglodită. Dar și dacă n-ar fi fost asta situația, tot eram fericită că scap de corvada acelor falsuri care îmi apăsau conștiința.
Într-o astfel de zi când mă aflam la post, a venit la mine doctorul Ceteraș în persoană, de braț cu un domn între două vârste, pe care, după fizionomie și înainte să fi deschis gura, l-am recunsocut imediat drept român.
- Niiină, ocupă-te tu de dumnealuui ...
Omul venise la muncă în Germania, suferise un accident în care se alesese cu arsuri de gradul 3 pe față și pe corp, și cum vina angajatorului se dovedise în fața instanței de judecată, patronul îi plătise tot, până și operația estetică pe care o făcuse în clinica noastră. Acum omul venise să-i mulțumească doctorului Ceteraș pentru recuperarea spectaculoasă.
- Așa că Nină, du-l pe dânsul la Esszimmer și dă-i o masă caldă din partea firmei. Sun acum pe Măriela să te înlocuiască o juma de oră.
Așa am ajuns să mă așez cu omul la masă după ce i-am comandat un poglio cacciatore, o friptură la capac italienească de pui.
Când mi-a aflat numele de familie un licăr afectuos i s-a aprins în ochi.
- Nu cumva ești rudă cu nea Vili Helmans, cofetarul din ... și a spus un nume de localitate.
Surprinsă, am confirmat. Această intruziune a trecutului în prezent, un prezent în care mă detașasem total de amintirile din țară, mă uimea. Am înțeles că printr-o bizară potrivire de lucruri, omul era din târgul unde copilărise Mama. Să tot fi fost cu vreo 15 ani mai mare ca mine, că o știa pe maică-mea de când era copil, o știa și pe coana Puica, și nu s-a mirat când i-am povestit cum se purtase cu noi ca mamă vitregă și cât o urâse pe Mama.
- Ei, da, păi cum să n-o urască pe mama dumitale, după scandalul pe care i l-a făcut atunci în biserică, la slujba de înmormântare a nevestei lui dom Vili!
Am tresărit, fiindcă acolo se rupsese filmul copilăriei mele fericite. Bineînțeles că nu știam nimic. Mă miram că Puica nu ne spusese. Ce scandal? Nu știam de niciun scandal.
- Nu știi deci? I-a ars Puicăi două palme zdravene și a spus la toată lumea care se adunase ce-a făcut când erau la priveghi! Coana Carolina, bunica matale, era pe catafalc cu lumânarea la căpătâi și duduia se cotârcea chiar în aceeași odaie cu unu, mare cârnățar pe la oraș, de mai venea și el prin sat când și când, și unde pui că mai era și însurat. Maică-ta a prins-o și n-ar fi spus-o dacă Puica și cu nea Vili fie-i țărâna ușoară n-ar fi sărit cu gura pe ea, că știi, nea Vili era montat de vipera asta care-i voia averea.
Mama trăgându-i o bătaie pe cinste coanei Puica, care era cu vreo șase ani mai mare ca ea și dublă ca gabarit! Ideea asta mă amețea. Va să zică, de aia avea coana Puica o voluptate deosebită să ne tot care la palme, mie și Crinei! Și cum de nu ripostase atunci?
Am dat glas ideii.
- Păi, mi-a răspuns omul, Puica nu se putea pune cu doamna Vera! Nu-i dădea mâna s-o atace decât pe la spate, nicidecum pe față. Și când erau copile Puica se temea de maică-ta, care era mai afurisită și mai sprintenă, și n-o putea răzbi. O hoață, Puica asta, de când era mică, a continuat omul, tot timpul umplea saci cu merinde de la dom Vili și le arunca peste gard noaptea. Venea tată-su bun și cu frații și surorile ei de sânge și le lua. Hoață a rămas și după ce a pus mâna pe avere. A pus mâna pe rețetele lui nea Vili, a redeschis cofetăria și s-a umplut de bani. Chiar nu mai știi nimic de ea? Nu vă scrieți?
Am răspuns că nu. Avusesem o tentativă când Martha era mică, să-i trimit o fotografie sfidătoare, în care să-i arăt cât de bine o ducem. Renunțasem însă la această prostie copilărească îndată ce am discutat cu prietenii mei din grupul doctorului Ceteraș și mi s-a spus că era periculos să-mi dezvălui adresa și să-mi expun familia. Securitatea nu dormea și putea avea mână lungă. Ei toți se fereau și mă sfătuiau și pe mine să fac la fel. După Revoluție au venit celelalte probleme și n-am mai avut niciun chef.
- A ajuns și ea mare cârnățăreasă la capitală, a continuat fostul pacient, reluând discuția despre la coana Puica. A apărut odată la un concurs la nu știu ce emisiune, la TV, ceva cu rețete culinare și a câștigat, și drept răsplată au pus-o ăia să cânte și a fost vedetă pentru o seară.
După care pesemne o remarcase vreun producător – cu aerul ei obraznic și cabotin care plăcea unei anumite categorii de telespectatori, ar fi adus audiență sau rating cum se spune astazi, așa că au invitat-o din nou și cu alte ocazii și practic au lansat un nou tip de vedetă – o vedetă populară. Gospodinele tocau pătrunjel în timp ce aruncau un ochi la televizor și se extaziau că o femeie „din popor” se dă pe sticlă.
Coana Puica făcuse – oh! – și câteva partide de box televizate, în care-și făcuse knock-out toate adversarele și apoi cântase, da, se apucase de cântat muzică populară. Se autointitulase Puicuța-Tigruța (avea drept mascotă un tigrișor de pluș) și făcea furori pe la emisiuni. După care ... intrase în politică.
Ascultam pe om din ce în ce mai uimită. Mă întrebam dacă pot să prind și eu de aici din Germania televiziunile românești. Telenovela evoluției fostei mele maștere mă captivase cu totul. Uitasem pe moment de propriile mele probleme. Apoi, alarma de la mobilul meu a sunat. Jumătatea de oră cât mi se ținuse locul trecuse. Mi-am luat rămas bun și am plecat la postul meu, cu gândul încă la cele aflate, întrebându-mă dacă o să mai am ocazia să mai vorbesc cu omul ăla și să-i cer și mai multe detalii.

În noaptea aceea am avut un coșmar. În cada noastră de acasă era un bărbat gol pușcă. Mama era și ea în cadă și bărbatul o viola fără milă. M-am trezit transpirată. Substanța visului nu se destrăma, era atât de prezent în minte de parcă ar fi fost o realitate. Zorile umpleau de flăcări cerul și marea. Am auzit un sunet de sirenă. Am ieșit din așternuturi, ușor ca să nu-l trezesc pe Hans și m-am uitat la ceas. Mai era o jumătate de oră până când el trebuia să se scoale. M-am dus la fereastră și am văzut înaintând pe canalul care tăia orașul în dreptul străzii noastre o navă, cea care lansase sunetul de sirenă. Era un vapor roșu ca flăcările răsăritului. Am distins ce scria pe bordaj, chiar aproape de prova: Hamburg Süd. Apoi dedesubt, cu litere mai mici: Rio de la Plata. Inima mi-a stat o clipă. Nu cumva era aceeași navă care, cu mai bine de două decenii și jumătate în urmă, intrase în portul Constanța? Ai cărei marinari veniseră la barul unde cântase Hannelore. Al cărei căpitan sau poate secund o sorbise din priviri odată cu vinul pe Mama și care spusese, ridicând paharul către ea: Du bist eine Schönheit.
Ce semn era ăsta? Ce coincidență perversă? Și avea vreo legătură cu visul? Sau cu discuția pe care o avusesem cu pacientul ars?
Întotdeauna crezusem pe baza acelei întâmplări nefericite cu marinarii, pe care o interpretasem cu mintea mea de copil că Mama ne părăsise pentru un bărbat. Mai târziu, certitudinea începuse să se clatine. Poate că Mama doar se săturase de Tata. Și, strict din punctul ei de vedere, avusese dreptate. Nu o aprobam dar o ciudată înțelegere mă făcea acum să mă gândesc la ea cu duioșie și dor. M-am dus la cutia care conținea tot trecutul meu, cea pe care o adusesem din România. Am scos hârtia îngălbenită de vreme prin care Mama ne anunța – mai precis o anunța pe Puica – că ne părăsise. Aș fi vrut să mângâi hârtia, dar cuvintele erau acolo, ușor decolorate, dar cu aceeași încărcătură mortală, ca niște bombe care încă mai pot exploda, ca acele bombe vechi despre care îmi vorbise Hans. Dar, m-a fulgerat brusc un gând, oare nu era ciudat că Mama se confesase Puicăi după se certaseră atât de cumplit? Și parcă și cuvintele erau mai multe. Parcă era ceva în plus. Privirea mi-a alunecat pe colțul din stânga sus – ce era acolo, o dată! 9 aprilie 1959. Era ușor decolorată și conturul literelor era irizat, ca și când ar fi fost ștearsă cândva cu pic și în decursul anilor ar fi reapărut din neant. Nu o mai văzusem niciodată. Am stat și m-am uitat prostește, minute în șir. Îl auzeam pe Hans care se sculase între timp, făcând duș. Scrisoarea asta fusese scrisă cu un an și ceva înainte să mă nasc eu, nicidecum în anii șaptezeci când se despărțiseră părinții mei. Dar atunci la cine se referea, cine era faunul scârbavnic dacă nu tatăl meu, căruia i se potrivea perfect caracterizarea? Vreun iubit al Mamei dinainte de căsătorie? Mai fusesese vreodată căsătorită sau logodită?
Nu puteam ști, dar punând cap la cap toate datele problemele, înțelegeam acum ce se întâmplase la acea înmormântare de la care Mama nu s-a mai întors niciodată. Gândul cumplit s-a căscat ca o gură de balaur dinaintea mea. Puica o omorâse pe Mama! Cel mai probabil pentru avere, și desigur, și îmboldită de furie răzbunătoare. Așa se explica dispariția ei fără urmă – cu datele pe care le aveam, nu mi se mai părea plauzibilă nicio altă ipoteză. Grasa își omorâse sora cu sânge rece, așa cum avea să-și omoare mai târziu fiica vitregă și soțul. După care ne arătase o scrisoare veche, ne păcălise și îl convinsese pe Tata să dea divorț și să n-o mai caute pe Mama.
M-am ridicat și m-am dus să prepar micul dejun. Dar eram amețită, abia îmi țineam echilibrul pe picioare. Sufletul îmi plutea în venin ca fetusul în lichid amniotic. Mă gândeam cum ar fi fost schimbată viața mea dacă Mama ar fi fost lângă noi ... câte nenorociri n-ar mai fi avut loc niciodată!
Tu, cititorule, care știi acum tot ce știu și eu la momentul de față (fiindcă, desigur, ai citit primele capitole ale cărții) nu mă judeca. La momentul respectiv nu știam ceea ce acum știm împreună și nici nu puteam intui. În acel infern negru care îmi cuprinsese sufletul și mintea, faptul că o socoteam pe Puica o criminală nu părea vreo nebunie, ci o consecință logică a tot ce știam despre ea.
Trădarea lui Þuțu, răzbunarea Marthei și tot ce-mi făcea Mariella – ca să nu mai vorbesc de trecut – mă aruncaseră în prăpastia unui adânc dispreț de sine. Tot ce avea legătură cu facerea de rău mi se părea că în mod firesc, mă atinge direct. Eram o perpetuă victimă, victima perfectă. Hans m-a văzut atât de tulburată și cum acea duioșie, sau acea grijă pentru mine a lui nu încetase de când avortasem, m-a întrebat ce am. I-am spus că nimic.
M-am dus la spital și mi-am cerut o zi liberă, pretextând că eram bolnavă. Mariella a ridicat din sprâncene și mi-a vizat cartela pe liber. M-am dus și m-am plimbat pe străzi. Inima, valiză-n piept, îmi era corp străin. O valiză cu sentimente. Inima mea n-a fost niciodată făcută din material inflamabil. N-am știut să mă apăr niciodată. N-am știut să mă înfurii. N-am știut să fac scene. Am știut doar să mint.
Rănile din suflet îmi deveniseră bube purulente. Se prefăcuseră în putreziciune, în urâțenie mirositoare. Oare puțeam, și la propriu? M-am întors acasă pe la ora patru. M-am speriat când am văzut mașina lui Hans în parcare. Ce se întâmplase de venise așa devreme?
Vestea a căzut ca o lovitură de trăznet:
- Am fost concediat.
N-am apucat să pun întrebări – eram năucă. A început el să-mi povestească dar cuvintele îmi treceau pe lângă urechi, ca niște muște. N-am reținut decât fragmentar. ... Cineva pătrunsese prin efracție pe șantier .... se furaseră materiale și bani ... prejudiciul se ridica la milioane de euro ... se suspecta firma care asigura paza .... o problemă de culpă ... sau de complicitate? ... Hans fusese socotit vinovat pentru că el recomandase firma respectivă ... patronul nu mai putea avea încredere ...
- Băga-mi-aș p ... - n ea de Germanie, că niciodată nu mi-a fost patrie cu adevărat, m-a pleznit apoi în urechi concluzia, rostită sub imperiul unei patimi întunecate. Niciodată nu m-au considerat unul de-al lor, tot timpul m-au arătat cu degetul ca pe un venetic, deși muncesc pentru ei de-atâta amar de ani.
Se pare că totuși nenorocirile una după alta au un dar special – pe următoarele le suporți mai ușor, fiindcă ești deja cumva anesteziat de șocul celei dintâi.
Ușor absentă, am întins mâna și l-am mângâiat pe obraz: nu-i nimic, Hans, i-am spus, o să trecem și peste asta. Altele erau tragediile adevărate.
Totuși, realitatea m-a contrazis. Nu tragedia mamei mele avea înrâurire imediată asupra vieții noastre ci ceea ce pățise Hans. Dacă nu găseam o soluție și încă repede, însemna bulversarea întregii noastre existențe, sfârșitul visului german. Însemna că nu ne mai puteam plăti ipoteca pe casă și că trebuia să evacuăm proprietatea și să stăm iar cu chirie. Iar dintr-un singur salariu, al meu, și sozialhilfe al lui Hans nu puteam s-o mai ținem pe Martha la școală, să mâncăm trei persoane și să ne plătim toate cele trebuincioase vieții cu care ne obișnuisem decât pe termen foarte scurt.
Vreme de o lună și ceva, bărbatul meu și-a căutat cu înfrigurare un nou serviciu. Dar nu la noi în oraș, nici în landul nostru și nici măcar în țară.
Germania era ca o iubită care îl trădase, ca acea Anelise pe care o părăsise demult. Ca și în iubita în carne și oase, Hans investise enorm în patria lui adoptivă, legată totuși de el prin sânge: sentimente, încredere, muncă. Iar jus sanguis se dovedise doar o legătură fragilă și derizorie. Și la el pedeapsa pentru trădare nu era decât una singură, pedeapsa capitală: ruperea legăturii – definitiv. A luat mica publicitate la rând, numai cu ofertele din străinătate. Expatrierea urma să fie pentru totdeauna. La început am sperat că va pleca doar el. Dar Hans a fost categoric. Soția își urmează soțul iar copiii își urmează părinții.
Când a auzit vestea, Martha a făcut o criză de nervi și a amențiat că se sinucide. Taică-su a pocnit-o de nu s-a văzut și i-a pus în vedere că dacă nu se supune, o trimite în sud să stea cu mătușa Helga și unchiul Karl.
Printr-o intervenție salutară a doctorului Ceteraș – a câta în viața noastră? – a găsit un job nesperat de convenabil, tocmai – ironia sorții – în țara noastră de baștină, România. Am luat asta ca pe un semn al destinului. Era poate chemarea către împlinirea unei datorii. Deși mă așteptasem ca suferința legată de Mama și de criminala ei să se estompeze, lucrul ăsta nu se întâmplase. Sunt situații când furia reprimată se solidifică, se transformă într-un fel de clei înghețat care îți ștrangulează capilarele, îți îmbâcsește sângele, limfa, aerul. Nu mai puteam să suport. Mi se părea că tot ce se întâmplase rău – violarea mea din adolescență, deposedarea mea de o viață în țara unde mă născusem, căsătoria mea din disperare cu Hans și legătura mea extraconjugală ce urmase drept consecință își aveau rădăcina într-un singur loc. Toate astea mă ruinaseră sufletește. Îngropată de vie cum eram sub ruinele ființei mele, voiam cu disperare să văd soarele din nou.
Voiam pedepsirea tuturor acelora care-și șterseseră umbra soioasă de destinul meu, al părinților mei morți, al sorei mele moarte, al bunicilor mei, mai presus de toate – da, voiam s-o pedepsesc pe nenorocita care ne distrusese familia și care acum dansa pe mormintele lor, cu nerușinare.
Îmi sătea oare în putință, când tot ce aveam era un petec de hârtie vechi? Nu știam.
A venit și ziua când ne-am luat rămas bun de la pământul Germaniei și de la tot ce fusesem până atunci. Martha a început să plângă sfâșietor când avionul cu care plecam s-a pus în mișcare cu spatele, încetișor, ieșind din locul de parcare către pista de zbor. Toată viața noastră, tot trecutul era în trei valize din cala avionului și pe banda magnetică a unui card bancar din buzunarul lui Hans. Tot pe acel card se afla și viitorul. Ne-am luat zborul către acel viitor.
La un moment dat, a apărut dintre nori pământul. Pământul României. Pământ minat. Minat cu blesteme, minat cu lacrimi și suferință. Și pământul pe care îmi doream amarnic să-l răscumpăr făcându-mi dreptate. Dreptate după înțelesul meu și după definiția mea, întocmai cum spusese, demult, mătușa Helga. O înțelegeam mai bine ca niciodată.

***
Odată ce am aterizat, mi-am impus să uit pentru moment gândurile de răzbunare. Nu asta era prima prioritate. Ne aștepta probabil o lungă perioadă de adaptare, de provizorat și de eforturile de a începe o nouă viață. Hans era tăcut ca de obicei, posomorât și abia de-i trăgeam vorbele cu forcepsul din gură.
Până am terminat cu formalitățile de frontieră și ne-am recuperat bagajele, până am găsit taxi, am pierdut o groază de timp. Am ajuns în București pe înserat. Mă așteptam să văd dintr-o dată aurolaci, copii ai străzii și cerșetori, lucruri pe care văzându-le atât de des la televizor asociate cu România, mi se păreau singura realitate posibilă; dar capitala avea cu totul altă față. Urma să locuim undeva pe aproape de cartierul unde copilărisem – ne aștepta un apartament în Titan, și am traversat orașul de la un cap la altul. Am străbătut bulevardul Magheru, iluminat ca de sărbătoare și plin de oameni care se plimbau sau mergeau la terase, o lume cosmopolită, occidentalizată, cum nu m-aș fi așteptat să găsesc. În locul unei Cenușărese, iată că aflam o prințesă cu aer poleit. Mi s-a făcut pielea de găină. Oare era loc și pentru mine aici? Nu aveam pe nimeni, nicio prietenă, eram mai singură decât cu 17 ani în urmă când venisem în Germania. Oare tanti Zoe mai trăia? Oare m-ar mai fi recunoscut? Oare prietenele mele din liceu, cu care pierdusem legătura ar mai fi fost de găsit?
M-am uitat la fețele tinerilor care treceau pe străzi și m-am gândit la biata Martha, la fel de stingheră și de dezrădăcinată ca și mine. Cum o să-și facă ea prieteni? Sărmana, ea care abia știa câteva cuvinte în românește, pe care le învățase – după un ghid de conversație – în timpul cât trecuse de la luarea hotărârii de strămutare și până la momentul de față. Hotărâsem să o înscriem la liceul german – studiile se puteau echivala, sau – ca soluție de rezervă dacă nu s-ar fi putut totuși, să vedem dacă exista o școală internațională prin apropiere acceptabilă ca bani. Eram totuși pe undeva mulțumită că scăpase în fine de nefasta influență a cercului ei de prieteni pe care speram să-i uite cât mai repede – sau mai degrabă, speram s-o uite ei pe ea și să nu mai țină legătura.
Taximestritul pusese o muzică la modă – Ace of Base, și acordurile obsesive și cumva aluzive la situația noastră se revăsau în mașină: happy nation, living a happy nation ... deși se vorbea despre națiuni fericite, melodia era tristă, și tristețea ei mă apăsa.
Am început să plâng disperată când am ajuns „acasă” – un apartament cu două camere într-un bloc de 10 etaje, pe lângă baza sportivă, și am găsit doar mobilierul strict necesar pe care ni-l lăsase proprietarul (apartamentul fusese închiriat de firma unde se angajase Hans): un pat cu arcuri stricate în care abia încăpeau două persoane în camera mare și o sofa cu o masă jerpelită în camera mică. Nu aveam covor pe jos. Nu aveam telefon. Nu aveam televizor nici aparat de radio. M-am dus în bucătărie să văd dacă măcar puteam găti. Martha privea în gol și tristețea ei mi-a rupt inima. Am dat drumul la robinet. Bine că aveam apă caldă.


Mi-a mai venit inima la loc când Hans s-a dus în Germania să aducă mașina noastră, un Audi A4 roșu – pe care abia acum aflam, n-o vânduse. A străbătut la întoarcere toată Europa la volan. Dar aveam ceva din vechea noastră viață înapoi. Îmi dădea și un sentiment de jalnică și deșeartă mândrie – în parcare și pe străzi sigurele mașini străine erau Cielo, în rest vechile dacii, și mărcile mai noi – Nova și Super Nova. Eram și noi „cineva”.
Bunînțeles că venirea noastră în bloc a stârnit un interes plin de curiozitate. Cum Hans pleca de dimineață și venea seara, iar Martha stătea între patru pereți mai tot timpul, eu eram „veriga slabă” a familiei, fiind cea mai vizibilă. Cu toate că izolarea mă apăsa, am căutat să păstrez distanța și să nu-mi fac relații. Le salutam în germană, ca să nu mă oprească când le întâlneam întâmplător la lift sau pe culoare, în timp ce mă duceam la cumpărături.
Una dintre vecine m-a întâlnit la complexul de la Policlinică și m-a auzit vorbind românește cu vânzătoarele și bineînțeles a bătut toba la toată lumea în bloc că eu eram de fapt născută aici. A început apoi o competiție între ele – care mai de care voia să-mi câștige prietenia, de parcă aș fi fost un trofeu pus la bătaie. Eram într-o situație cumva similară – mi-am dat seama de îndată – cu modul în care fusesem primită între fetițe în clasa I, când Mimi Popescu și Cerasela Colibașu mă asaltau cu atențiile ajungând să se bată pentru mine – „fata tovarășei”. Acum întruchipam alt personaj – „nemțoaica din bloc”, femeia care venea dintr-o altă cultură, superioară, și probabil cu ceva bani puși de-o parte. Intuiam ce va urma: lingușelile, tragerea de limbă, indiscreția, invidia. Apoi „vecină, nu poți să mă împrumuți și pe mine până la leafă?” și restul.
Nu voiam să repet experiența din copilărie – oricât m-aș fi simțit de singură, nu-mi trebuiau asemenea prietene. M-am scuzat delicat că nu-mi mai amintesc foarte multe cuvinte românești, pentru că, deși mă născusem în România, și eu eram tot de origine germană.
Cât de diferit mă simțeam față de anii în care o mai luasem o dată de la capăt, când străină fiind de neamul german, ajunsesem în orașul de pe malul mării și Tante Helga, apoi prietenii ei muzicieni, mă primiseră cu atâta căldură, cu atâta sinceritate! Îmi era atât de dor de orașul meu, curat, ordonat – chiar și de vânturile care se stârneau uneori dinspre fiordurile Balticei și te înghețau până la piele – îmi era dor. Zăpușeala de aici, hărmălaia copiilor, lătratul câinilor, claxoanele și înjurăturile din parcare mă năuceau și mă deprimau.
Dar ceea ce mă îngrijora cel mai mult era Martha. Sărmana, vremea sosirii noastre se nimerise rău, era încă vacanță, mai erau două luni până să se termine vara și să reînceapă școlile. Acum aveam condiții decente, în câteva săptămâni Hans cumpărase toate cele trebuincioase și casa noastră se populase cu mobilier modern și cu accesorii. Eu cumpărasem metraj și croisem câteva cuverturi în culori vesele, luasem tablouri și ghivece cu flori – schimbasem fața apartamentului – era acum o față umană. Dar Martha stătea cu orele în camera ei cu căștile pe urechi și walkman-ul în buzunar și desena. Când nu desena, în creion sau carioca, făcea figurine din pâine iar pe unele le acoperea cu vopsea și cu lac de unghii. Se pare că inspirația ei își găsise un nou debușeu: nu-mi închipuisem că avea atât talent la sculptură. Pe măsură ce timpul trecea, tăcerea ei se prefăcea în figurine înșirate pe stinghia de la sofa, pe policioara de la baie, pe pervazul de la balcon, peste tot. Ca să-i satisfac foamea creativă, aduceam acasă sacoșe întregi cu franzele.
Și pe Hans îl îngrijora starea fetei noastre și, deși venea acasă frânt de oboseală, niciodată nu neglija să stea de vorbă cu ea. N-ai vrut tu să vii în România, o tachina luând-o pe după umeri, nu erai tu supărată pe noi că nu te aducem aici măcar într-o excursie? Na, că acum am venit toți trei și nu de plăcere, ce să facem Liebchen, așa e viața uneori – parșivă. La un moment dat, după ce a trecut vreo lună ne-a propus mie și Marthei să plecăm într-un circuit și să vizităm tot ce era mai frumos prin țara asta nouă și necunoscută. Dar Martha a făcut o asemenea figură, ca de câine bătut, bineînțeles, fiindcă nu-i surâdea compania mea, încât taică-su a renunțat imediat la idee. Lasă, am întărit și eu, că o să mergem după ce o să poți și tu să vii cu noi.
Situația de față îmi amintea de începuturile căsniciei noastre, când Hans muncea cu sârg să ne facem un rost și abia mai dădea pe acasă. Și acum era la fel, dar responsabilitățile lui erau mult mai mari. Era un fel de „om la toate”, omul de încredere și de acțiune al patronului. El asigura relația cu firma mamă din Germania, cu banca, cu beneficiarii. El superviza muncitorii. Legat de asta, Hans ar fi vrut să lucreze cu oameni mai eficienți, cum erau nemții.
- Nu știu cum aia mă-sii ei puteau și ăștia nu, se plângea el adesea amintindu-și de foștii lui compatrioți cu care lucrase în construcții – ăia întindeau o mână și rezolvau două treburi.
Munca era acolo extrem de fluidă, de optimizată, nu existau timpi morți, nici stropoleală inutilă și nimeni nu se plângea că era obosit, cum se plângeau neîncetat actualii lui subalterni. Orice muncă fizică includea și o muncă intelectuală, de organizare. În primul rând Hans urma să se ocupe de această „coregrafie” a muncii.
Patronul firmei de construcții (care primise un contract să construiască un cartier de vile lângă București) era un sas cu origini în Sibiu ca și Helmanșii, emigrat ca și Hans în Vaterland, un „venetic” ca și el, motiv pentru care Hans acceptase jobul fără resentimente, chiar dacă implica și delegații în patria care-l trădase.
Asta îmi convenea și mie. Apropierea de Hans, intimitatea noastră – oricât de străină de sexualitate – îmi crea un mare discomfort generat de vinovăție și rușine. Povara relației mele cu Þuțu avea să fie mereu între noi. Atâta timp cât crezusem că era la mijloc o mare iubire, nu se pusese problema. Dar odată eșuată lamentabil – o aventură sordidă în care eu căzusem victimă unui seducător fără scrupule lucrurile se schimbaseră.
Apoi era și celălalt secret al meu – răzbunarea pe care o cloceam pe ascuns – și despre care nu voiam să discut cu Hans, în fapt cu nimeni. Cel puțin deocamdată.



Cineva s-ar fi putut întreba cum de mizam atâta pe această răzbunare împotriva unei femei în fața căreia n-avusesem niciodată curajul nici măcar să suflu, care îmi înfrânsese voința de fiecare dată, nu doar ca și copil ci și ca tânăr adult. Ca să pornești o asemena campanie trebuie să mizezi pe ceva, pe o încredere interioară, nu numai pe elanul pe care ți-l dă furia. De unde încredere în mine? Ei bine, pe ultima sută de metri a colaborării mele cu clinica Haussman, mă experimentasem într-un câmp de luptă unde nu fusesem niciodată stăpână – cel al argumentelor. Filantropul de Ceteraș (probabil) îi impusese Mariellei să mă promoveze (de probă) pe un post superior în cadrul departamentului de relații cu publicul, pentru a putea să ne meținem nivelul de trai cu un salariu care urma să fie net mai mare. Datoria mea era să-i convoc la sediu nostru pe zornigen Kunden, clienții iritați ai clinicii ale căror reclamații le primeam, când lucram în partea cealaltă ca simplă funcționară, și să-i „îmbunez”, mai cu seamă pe aceia care ne amenințau cu procesul sau cu denigrarea în presă. Desigur, „îmbunarea” nu consta numai în amabilități și scuze ci mai ales în a-i convinge cu argumente medicale că era foarte posibil să nu aibă dreptate. Indicatorul meu de performanță era procentajul celor pe care reușisem să-i deturnez de la intențiile războinice.
În disperare de cauză, mi-am mobilizat toate cunoștințele medicale căpătate pe când mă pregăteam să intru la facultate și altele pe care le prinsesem din zbor pe parcurs. Am avut câteva victorii care mi-au ridicat stima de sine. Mi-a rămas în minte cazul unei paciente străine care fusese diagnosticată cu sarcină extrauterină când ea avea de fapt salpingită. Am convins-o că o sarcină ectopică se poate resorbi de la sine de către organism, fie și numai în două-trei zile. Faptul că la un alt control (înainte de operația care i-a fost recomandată de urgență) nu i se găsise decât o inflamație a trompei nu dovedea – nici juridic nici medical – absența sarcinii la momentul diagnosticării în clinica noastră. Dimpotrivă, salpingita cronică favoriza apariția și explica unor sarcini pe trompă. Femeia m-a crezut și a renunțat la plângere. Nu m-am sințit în culpă dacă o păcălisem, pentru că și o eventuală eroare să fi fost, nu avusese consecințe asupra sănătății pacientei. Cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă greșeala era în sens invers (și atunci, aș mai luptat să salvez reputația clinicii? Răspunsul neplăcut este: da).
Ca să revin însă la răzbunare, planul meu de atac avea trei direcții de urmat: una se lega desigur de biletul de adio și de falsificarea lui. Alta s-ar fi putut lega de apartamentul în care eu și cu Puica „conviețuisem” până când eu plecasem din țară – și pe care nu mă-ndoiam, coana Tigruța pusese gheara, mai mult sau mai puțin legal, după cum îmi propuneam să investighez. Dar cea mai importantă direcție de acțiune ar fi fost uciderea rudelor mele de sânge. Dacă reușeam să adun probe că grasa îl băgase pe tata în apa fierbinte știind ce avea să urmeze, dacă aș fi putut elucida moartea Crinei și ceea ce se petrecuse înainte aș fi putut s-o înfund definitiv pe nemernică. Pentru asta pista era s-o găsesc pe tanti Zoe, remaieza care lucrase cu bunicii mei. Apoi urma partea cea mai grea, să mă duc la Craiova și să aflu date despre înmormântarea de la care Mama nu s-a mai întors. Înainte să întreprind orice altceva, m-am suit în autobuz și am plecat spre strada unde fusese atelierul bunicilor. Am recunoscut casa, acum pitulată între blocuri (scăpată de buldozer ca prin minune), am văzut în dreptul ei la poartă o femeie în vârstă vorbind cu cineva care se oprise în treacăt și am recunoscut pe dată vocea guturală: era chiar tanti Zoe.
Și ea m-a recunoscut – nu mă schimbasem prea mult din adolescență. Și-a luat rămas bun de la bărbatul cu care vorbise și m-a îmbrățișat. Am început să plângem amândouă – trecuseră mai bine de douăzeci de ani de când ne văzusem ultima oară!
Tanti Zoe era văduvă: bijutierul cocoșat murise. Fiindcă remaierea ciorapilor nu mai era rentabilă, iar meseria ei de bază – muncitor în industria pielăriei – nici atât, se reprofilase după răposatul, trăgând cu ochiul și învățând. Dar nu reușise niciodată prea bine, iar acum îmbătrânise și mâinile îi tremurau, nu mai vedea bine nici sub lupă așa că trăia numai din pensie. Cum nu avea copii, voia să se întoarcă la țară, în comuna unde se născuse.
M-a poftit în casă și m-a servit cu dulceață de nuci. Am vorbit despre lucrurile vechi. Mi-a mărturisit cât de mult l-a iubit pe Tata și cât a suferit când s-a căsătorit – prima dată cu Mama, apoi cu Puica, și în final când a aflat că a murit. I-am răspuns – mai mult ca s-o consolez – că Tata fusese o brută care nu merita iubit de nicio femeie. Asta însă nu însemna că Puica trebuia să scape nepedepsită pentru că-l omorâse.
Tanti Zoe a făcut ochii mari. I-am povestit cum îl găsisem în cadă, cum apa era fierbinte și care erau bănuielile mele. Ceva zvonuri șușotite auzise ea și la înmormântare, de la vecinii noștri de bloc, dar nu le dăduse crezare, punându-le pe seama invidiei.
Apoi i-am spus despre bătăile pe care le înduram de la Puica în mod constant și cum de am ajuns să plec din țară.
- Și cum, tu n-ai încercat niciodată să te aperi? m-a întrebat siderată când m-am oprit din povestit. Eu n-aș fi lăsat pe nimeni să-mi facă așa ceva, mamă sau nemamă. Aș fi dat și eu – aș fi murit cu ea de gât.
Am zâmbit cu tristețe. Eu n-avusesem niciodată violența în alfabet – fusesem mereu o timidă, o rușinoasă. Iar Tanti Zoe da, era comparabilă cu coana Puica ca gabarit. Dar eu, la dimensiunile mele ...
- Să bați un copil cât e mic, mai înțeleg, dar să faci asta când copilul e om în toată firea și nici măcar nu ești rudă cu el ... Ar fi trebuit să vii să-mi spui, de ce nu mi-ai spus?
Adevărul este că n-o mai vizitasem pe Tanti Zoe de când îl înmormântasem pe Tata. Venisem o singură dată pe furiș, cu prietenele mele, să vedem cum se demolează casa Bunicii cu atelierul. Asta se întâmplase după examenul de Bac, până să dăm la facultate. Am văzut cum lama buldozerului a lovit un perete cu forța unui pumn. Peretele s-a pulverizat în bucăți de toate mărimile, cele mai mici formând un nor de praf.
De atunci îmi făcea rău să mai vin.
Au venit apoi eșecurile la facultate, speranțele pentru anul viitor și tortura „mamei” Puica legată de măritiș. Prietenele mele din liceu intraseră la alte facultăți, se căsătoriseră și uitaseră de mine. Mă detașasem de ideea că tanti Zoe ar fi putut să mă ajute în vreun fel.
Ea însă nu uitase de noi.
„În fiecare duminică puneam câte o lumânare pentru nea Spiridon și pentru tanti Sița, pentru sufletele lor”, a spus ea evocându-i pe bunicii mei. „Că mi-au fost ca niște părinți. Și mai puneam lumânare și pentru biata soră-ta, și mă rugam și pentru tine”.
Pomenirea Crinei a venit ca un fior de gheață. Pentru asta mă aflam în fond aici, să aflu amănuntele care lipseau din ansamblu. Voiam să știu, ca eventual să fac o cerere de deshumare pentru dovedirea adevărului. Ce se întâmplase după ce plecasem eu cu tata acasă? Ce spusese medicul legist? Fusese luată Puica la întrebări, după ce suspiciunile fuseseră atât de public formulate de Bunica? Nu știusem niciodată. Nu voisem să știu. Subiectul fusese tabu pentru mine. O armă de supraviețuire. Acum era momentul ca Tanti Zoe să deschidă cutia suferinței.
... Puica se dezvinovățise, spunând că doar o zgâlțâise pe Crina pentru că o prinsese cu minciuna – nu mai știa din ce pricină, și că se enervase pentru c-o îngâna tot timpul. Nici vorbă de lovituri în cap. Crina fugise apoi de acasă și cine știe ce i se întâmplase în tramvai sau la atelier. Asta fusese ceea ce declarase coana Puica medicului care întocmise certificatul de deces. Tanti Zoe nu credea că deshumarea ar fi adus vreo dovadă. Medicul legist confirmase de altfel că nu a descoperit vreo dovadă de traumatism cranian. De altfel cam la fel îi povestise și Crina Bunicii înainte să se culce și să moară în somn – adăugase doar că Puica o îmbrâncise așa de rău că se lovise cu șalele de un scaun. Dar Bunica știa că Crina nu spunea niciodată totul, că era un copil extrem de interiorizat și răbdător și că numai o situație de excepție, o bătaie ieșită din comun față de ce îndura zi de zi ar fi putut s-o facă să plece pur și simplu de acasă și să refuze să se mai întoarcă vreodată. Martorii erau însă morți, victima – moartă și ea înainte să poată depună mărturie. Iar fapta era atât de veche că singura evidență fizică ar fi putut fi un craniu fracturat, lucru care era prea puțin probabil.
- Ceea ce știu sigur de la bunica ta este faptul că Puica vă ura, pe tine și pe soru-ta, dar mai ales pe ea, mititica. Tanti Sița a surprins-o cum se lăuda la voi la bloc la niște servitoare care plimbau copiii unor vecini că o să-i rupă botu „obrăznicăturii” și altă dată că ar fi în stare s-o omoare dacă mai continuă s-o sfideze.
Am reținut câteva amănunte cheie. Unu la mână, coana Puica recunoscuse că o bruscase pe Crina de față cu toată lumea. Doi, erau martori că Puica o ura și că n-ar ezita s-o omoare. Și trei, faptul că se constatase absența urmelor de violență care ar fi putut avea un impact direct asupra morții.
Primul pas era totuși să cer un duplicat după certificatul de deces al Crinei (ca și după cel al lui Lucian Postolache) pentru a vedea negru pe alb ce era scris acolo, că doar nu era să mă prezint la jigodia de Puica și să i le cer ei.
... Dar dacă Puica a otrăvit-o pe sora mea? Poate că i-a dat ceva care i-a provocat atacul acela de tensiune fulminat. Asta însă cum se putea dovedi după atâta timp? Sau poate că pur și simplu supărarea Crinei a fost atât de mare că vasele i-au plesnit. S-ar fi putut oare invoca într-un proces factorul psihologic?

Între timp a venit luna august, iar muncitorii lui Hans au intrat în concediu. El însă a continuat cu celelate îndatoriri ale muncii. Martha l-a urmat într-una din delegațiile în Germania și s-a întors de acolo și mai deprimată, aproape în pragul disperării. În lipsa ei acel Florian care-i fusese iubit și cu Sabinne, cea mai bună prietenă, se cuplaseră. Ca lucrurile să stea și mai bine, nimeni din fosta ei gașcă nu catadicsise să-i spună la telefon, o scoseseră definitiv practic din viața lor. Asta a umilit-o grozav pe fiica noastră, care, ca și Hans, era o ființă foarte mândră.
Dar acest eșec în dragoste la o vârstă atât de fragedă nu putea avea consecințe de durată, gândeam. Nu putea însemna ce însemnase pentru mine, trădarea lui Þuțu. Martha nu era o femeie între două vârste, măruntă, umilă și ștearsă cum eram eu. Martha strălucea, dar nu părea să-și dea seama de asta, neavând încă un alt anturaj în jurul ei. Nu remarca privirile pe care le atrăgea în puținele momente când se afla printre oameni.
Mă uitam la ea, și nu-mi puteam reprima un deșert orgoliu matern. Martha se împlinise, se maturizase și era o frumusețe de fată. Era înaltă și mlădioasă, așa cum își dorise Hans (lucru în care eu nu avusesem niciun merit, dimpotrivă), avea părul lung și blond (în vacanțe și-l coafa cu șuvițe oxigenate) și-mi amintea de Mama și de Hannelore.
O să-i treacă, cu siguranță, când va reîncepe școala. Speram numai ca atitudinea veșnic îmbufnată să nu-i îndepărteze pe noii ei colegi.
Ca să o înscriem la Liceul German trebuia ca fata noastră să susțină niște examene de echivalare pentru a se vedea în ce clasă și la ce profil va fi încadrată, și apoi – deși predarea se făcea în germană, era bine să se prezinte timp de un an la un curs de învățare a limbii române.
Martha a luat note mari la toate materiile, spre surprinderea mea și la matematică, unde acasă nu excelase niciodată, și a ales profilul real pentru studiul aici. A fost încadrată în clasa a 11-a și am mers cu ea să-i fac uniformă.
De prima zi de școală nu a venit deloc încântată. Băieții o primiseră cu un entuziasm mai mult sau mai puțin bădărănesc (bă, ne-a venit o nemțoiacă super-mișto), în schimb fetele, destul de ușor de înțeles, fuseseră extrem de reci dacă nu chiar ostile și profitaseră de ignoranța în materie de limba română a Marthei ca să o pună în dificultate. Am dat s-o mângâi dar mi-a aruncat o privire atât de iritată că am rămas cu mâna în aer. M-am retras în bucătărie, singurul loc unde aveam intimitate – nici Martha nici Hans nu mă ajutau la treburi. Am plâns până când n-am mai avut lacrimi. În dimineața aceea de 15 septembrie, o zi de marți, fusesem să ridic duplicatele după cele două certificate de deces.