agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2017-04-22 | |
Vorbesc bătrânii pe la porți, seara când pruncii se-ndeamnă la somn, că n-ar fi poveste mai frumoasă și mai vrednică de lipit pleoapele cum este cea a poienii păsării de aur. Nu se pot lăuda mulți că știu această poveste! Ca să meriți să o asculți trebuie să iubești munții, pădurile, izvoarele, florile și mai ales păsările. Dacă îndrăznești să tragi cu urechea deși nu te ferești să rupi florile și copacii și să strici cuiburile păsărilor, te vei transforma pe loc în piatră! Spune drept acum, ești vrednic să asculți povestea aceasta minunată?
Iată! Într-un sat de la poalele munților trăia un fecior sărac pe numele lui Ionică. Harnic era, nu-i vorbă, doar că nu-i era lui gândul la ziua de mâine ca să pună ceva agoniseală deoparte. Muncea în stânga și-n dreapta pe la oricine avea nevoie și îi cerea ajutorul, fără să ceară răsplată pentru munca lui, mulțumindu-se cu ceva de-ale gurii și poate ceva de îmbrăcat. Tare vesel mai era Ionică! În timp ce muncea, fluiera de mama focului și nici păsările nu îl întreceau în cântec. În satul lui Ionică, flăcăii se luau la întrecere din te miri ce. N-a pus el prea mult la inimă întrecerile acestea căci nimeni nu reușise încă să îl întreacă la muncă sau la fluierat. Dar iată că într-o zi, în timp ce căra câțiva bușteni în curtea unui sătean, îl auzi pe acesta povestind cu feciorul său: - Am auzit că Măriuca, fata morarului, s-a hotărât să se mărite și că îl va lua de bărbat doar pe acela care va purta la pălărie penele păsării de aur. - O fi Măriuca cea mai frumoasă, cea mai harnică și cea mai cuminte fată din sat, dar dacă cere așa ceva eu zic odată că îi lipsește mintea și a doua oară că va rămâne nemăritată, îi răspunse omul feciorului său, pentru că pasărea de aur nu există. - Se spune că a fot văzută în poiana de sub coasta muntelui. - Și cine spune că a văzut-o? - Așa umblă vorba printre ciobani, tătucă! - Nu te poți lua prea mult după vorbele ciobanilor, râse omul, lor le place să scornească povești ca să le treacă timpul mai ușor la pășune. Povești, nepovești, fata morarului își lua în serios spusele. Nici unul dintre feciorii care treceau pe la moară nu se putea lăuda că fata i-a aruncat măcar o privire, ce să mai spună despre un zâmbet sau chiar o promisiune. Așa se face că nu trecu mult până când pădurea de lângă poiana de sub coasta muntelui se umplu de feciori la pândă, puși pe vânat pasărea de aur. Cât despre Ionică al nostru, din ziua în care auzise ce își dorește Măriuca, flăcăul nu își mai găsi liniștea. Măriuca nu numai că era frumoasă, harnică și cuminte, așa cum o știa toată lumea din sat, ci era și singura fată de care flăcăul nostru prinsese drag. Nu că satul n-ar mai fi avut fete frumoase, harnice și cuminți, dar Măriuca avea o vorbă dulce și blândă care îi înmuia lui Ionică picioarele și un zâmbet care îi încrețea nasul plin de pistrui și îi aducea gropițe în obraji, făcându-l pe flăcău să nu mai poată scoate un cuvânt, ca și când n-ar fi învățat niciodată să vorbească. Pesemne că asta simțeau față de fata morarului și alți feciori dacă era să te iei după forfota din poiană. Una peste alta, însă, pasărea de aur nu se dădea nici măcar văzută, ce să mai spun să se dea prinsă. Trecură astfel zile, apoi săptămâni, luni și în cele din urmă ani, fără ca vreun fecior să pună mâna pe acea pasăre de aur despre care ciobanii povesteau că ar poposi în poiană. Încet, încet, flăcău după flăcău renunțară cu toții la vânătoare, convinși că Măriuca se hotărâse de fapt să rămână singură la moară după ce tatăl ei avea să nu mai fie alături de ea. Ionică însă nu renunțase la visul său de a – și duce zilele, câte avea să-i dea bunul Dumnezeu, alături de Măriuca. După ce își pierdu și el zile și nopți la pândă fără rezultat, se hotărî să îi facă o vizită lui Baci Ștefan, cel mai bătrân dintre ciobanii din sat. Se vorbea că Baci Ștefan știa câte-n lună și-n stele dar că nu îi plăceau oamenii și îi ocolea, trăind o viață de pustnic. Așa se face că, trezindu-se cu flăcăul nostru la poartă, Baci Ștefan își asmuți cei cinci câini ciobănești pe care îi avea, gândind că aceștia, așa mari și fioroși cum erau aveau să îl alunge pe nepoftit. Ei, dar Ionică nu era vreun fricos care să își ia picioarele la spinare de frica unor câini ciobănești. Făcu ceea ce știa el cel mai bine să facă: fluieră lung și ascuțit către câini și să vezi minune, animalele se culcară cuminți la picioarele lui, lingându-i cizmele ponosite. - Ia, vezi-ți de drum, strigă Baci Ștefan peste poartă, nu ești binevenit! Își chemă câinii și întoarse spatele flăcăului nostru. Ionică nu așteptă să i se spună mai multe, intră în curte și se porni din nou pe fluierat. Câinii ciuliră urechile, după care începură să alerge prin curte fugărind oile și caprele până ce Baci Ștefan începu să strige din toate puterile: - Ajunge! Ce vrei de la mine? Oprindu-se din fluierat, îi spuse Ionică pentru ce a venit. - Ca să afli povestea păsării de aur trebuie să îmi slujești fără plată timp de trei ani. Se învoi Ionică, ce să facă? Munci pe rupte alături de Baci Ștefan, fie soare, fie ploaie, fie ninsoare, fără să se plângă, timp de trei ani încheiați. Mulțumit de ajutorul flăcăului, Baci Ștefan își luă rămas bun de la Ionică spunându-i la despărțire doar atât: - Pasărea de aur nu este doar o plăsmuire, ea vine în poiană o singură dată pe an, la începutul primăverii. Dacă e adevărat ceea ce cred eu despre tine, vei reuși să îi afli singur povestea. Flăcăul se întristă peste măsură de puținele vorbe ale ciobanului. Pentru atât lucrase el pe brânci timp de trei ani? Așteptase o poveste din care să poată să înțeleagă cum să facă să prindă pasărea de aur. Fără poveste cum să vâneze pasărea? Privind înapoi spre casa ciobanului își dădu seama că acei trei ani în slujba lui Baci Ștefan se încheiaseră chiar la începutul primăverii. Zăpada se topise de tot pe culmile muntelui iar poiana de sub coastă era de-acum verde de iarba nouă care o acoperise. Bun înțeles că Ionică nu mai pierdu vremea și o luă la fugă spre poiană. Așteptă Ionică trei zile și două nopți cocoțat într-un pom de la marginea poienii ca pasărea de aur să se arate și abia când se lăsă cea de-a treia noapte, o lumină orbitoare îl trezi de pe creanga pe care adormise răpus de oboseală. O minunăție de pasăre se așezase în mijlocul poienii iar penele ei de aur luminau întreaga poiană, pădurea și muntele. Cu inima zbătându-i-se în piept gata să-i sară afară, flăcăul începu să fluiere încetișor. Pasărea începu să se legene în ritmul melodiei și închise ochii de încântare. Ionică atât aștepta. Sări de pe creangă direct în poiană și prinse pasărea de aur. Speriată, aceasta încercă să își desfacă aripile, dar, vezi tu, flăcăul o ținea strașnic să nu aibă scăpare. - Om bun, om bun, lasă-mă să mă întorc la puii mei, începu să plângă pasărea, vor muri de foame și de sete fără mine! Of, cât își dorea Ionică să fie cu Măriuca, tot nu îl lăsă sufletul să curme zilele păsării de aur. Stătu ce stătu pe gânduri, după care îi ceru păsării de aur în schimb să-i dea una dintre penele ei strălucitoare. - Dar nu pot face asta, suspină pasărea de aur, dacă îmi smulgi chiar și o singură pană, eu am să mor! În cele din urmă, Ionică își luă gândul de la fata morarului și lăsă pasărea liberă. Aceasta își întinse aripile și se ridică în zbor deasupra poienii. Deodată își scutură puternic întregul trup și zeci de pene pufoase căzură la pământ ca o ploaie măruntă de aur. Imediat ce atinseră iarba, penele se transformară în flori, niște flori neasemuite, de un galben auriu, care umplură întreaga poiană cu strălucirea și parfumul lor. Ce să mai facă acum bietul Ionică? Culese o floare și își împodobi cu ea pălăria așa cum și-ar fi împodobit-o cu o pană, după care luă drumul morii. Măriuca tocmai pleca de acasă când se întâlni cu flăcăul nostru. Îi privi cu atenție pălăria și un zâmbet larg îi încreți nasul pistruiat, aducându-i și gropițele în obraji: - Dar ce podoabă ai la pălărie, Ionică! Feciorul nu răspunse, bag seama că iarăși frumusețea fetei îl amuțise cu totul. Își ridică mâna la pălărie, scoase floarea și o întinse fetei. Aceasta o luă și îi trase în piept parfumul. Nu trebuie să vă spun mai multe. Că a fost floarea, că a fost bunătatea flăcăului, că au fost ambele la un loc, fata morarului îl îndrăgi pe dată pe Ionică. S-au cununat așa cum se cuvine și au trăit fericiți la moara de lângă poiană. De atunci nimeni nu a mai văzut vreodată pasărea de aur dar, odată pe an, primăvara, în poiana din coasta muntelui, înfloresc flori galbene, strălucitoare și parfumate, care, în bătaia vântului cântă povestea păsării de aur celor care știu să prețuiască pădurea, izvoarele, florile și păsările. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate