Dincoace de gard, la adăpost, Jory dădu să respire ușurat, dar ceva îl împiedică.

Pe toți maniacii! Meșteri! zise Jory în forul său interior.

Mintea lui Jory, de această dată, comentă și ea ceva, dar Jory nu o auzi.

Cruntă mânie a cerului! Iar? Pe sfântul Curry!

Casa, în lipsa lui Jory, se umpluse de meșteri, deși fusese plecat doar câteva ore, nu o săptămână sau mai mult. Iată-i deja, albaștri și roz, călare, pretutindeni! Unul era în nuc. Ce căuta în nuc? Alți patru se aflau la baza nucului, cu mâinile pe trunchi, privind în sus. Ce sens avea?

Pentru Jory, meșterii erau foarte enervanți dar și un pic enigmatici, în același timp.

Pe acoperiș numără cincisprezece. Doisprezece băteau cu furie în tablă, unul dădea indicații gesticulând, doi stăteau deoparte, cu brațele încrucișate. Cum de nu-i auzise? Zgomotul era șocant.

Doar dacă, și Jory calculă cu precizie că acesta era răspunsul, doar dacă începuseră hărmălaia când el a intrat pe poartă, sau câteva secunde mai târziu.

Îl așteptaseră? Îl pândiseră? Dădeau o reprezentație, un show, un concert?

O demonstrație de forță meșterească?

Jory mai văzu opt meșteri, aliniați la zidul casei, care desenau cu mare atenție, în timp ce doi mergeau printre ei, dădeau din cap, uneori se opreau și șopteau ceva la ureche sau măsurau.

Într-adevăr, erau o armată, la el în curte. Și deasupra, peste tot. De cum intră, primii cinci dintre ei, cu salopete albastre și obrajii roz, imposibil de confundat cu altă specie invazivă, spărgeau aleea care, cel puțin în ochii lui Jory, fusese perfectă până de curând. La o privire atentă, doar unul lucra, folosind un picamer, ceilalți patru se fereau de așchiile zburătoare desprinse, foarte abili, profesioniști.

Jory zbieră nervos Alo! Aaalooo! și se făcu spre ei, amenințător, într-o anumită măsură.

Picamărul tăcu și toate fețele se întoarseră spre el. Ce oameni tineri, bine hrăniți, rași proaspăt! Jory era cucerit de-a dreptul, acum, că se priveau.

-Dar ce tot faceți? zise. Ar fi vrut să ridice tonul, să fie agresiv, dar nu mai putea, meșterii erau fără cusur.

-Tragem apă, zise o apariție surpriză, din tufa de trandafiri galbeni, înalți. Era tot un meșter, dar cu aerul unui dandy care le știe pe toate, ceva mai în vârstă ca ceilalți. Sub salopetă avea cămașă albă, nu în dungi colorate sau carouri, ca ceilalți. Pentru că era mai puțin drăgălaș, Jory se repezi la el cu vorbe pline de furie, așa cum se cuvenea.

-Apă? În mijlocul aleii? În ce scop? Și cine v-a dat voie? Aici e proprietate privată, nu balamuc.

-Aleea va trece pe aici, zise gulerul alb calm, feliind grădina cu palma, ca pe un tort, imaginar, în aer, dar era foarte clar ce și cum. Tot gesticulând, individul încerca, în același timp cu explicațiile, să-l orbească pe Jory cu lumina reflectată de ghiulul de pe inelarul mâinii sale stângi, care avea și o piatră foarte lucitoare, din care lumina soarelui țâșnea, căutând ochi sensibili să-i rănească. Ce răufăcător! se minună Jory, fără să vrea.

-Cine v-a dat voie? zise iar Jory, țintind cu arătătorul grupul compact de meșteri.

La care, gulerul alb își duse mâna stângă la gură, ca să nu pufnească în râs, și orbi pe Jory cu o sclipire țintită precis, a pietrei din ghiul, apoi stătu așa, cu ochii mari și obrajii umflați și mâna peste jumătatea de jos a feței, ceva timp, cât să miște piatra malefică cu raze ascuțite, torturându-l pe Jory, care încerca să eschiveze cât era posibil, dar în zadar.

Șeful dandy luă mâna de la gură, și eliberă câteva hohote cubice, articulate geometric, care izbiră dureros timpanele tuturor: cei cinci meșteri de pe aleea sfărâmată își acoperiră urechile, nu numai Jory. Pe acoperiș, ciocanele tăcuseră de la prima vorbă rostită de gulerul alb. Ce șef! Ce șef! spuse Jory, mai mult pentru el. Uneori, mintea lui îi mai sufla câte o replică și-l punea la curent cu evenimentele pentru că Jory era cam încetinel în interpretări. Lui îi cam plăcea să-și spună că, de fapt, ar cultiva acest defect ca pe o calitate, dar în adevăr era mocăit, și mintea lui nu se sfia să i-o spună.

Iată așadar întreaga curte cu populația ei de meșteri, încremenită, sorbind fiecare cuvințel din gura gulerului alb, cu excepția hohotelor, pe care nimeni nu le voia în urechi. Omul râdea neplăcut.

Cu palmele pe urechi, dar lingușitori, așa cum trebuie să fie orice subordonat, dacă știe ce-i bine pentru el, meșterii hohotiră și ei, dar neconvingător, ca niște șoricei lângă un leu.

-Cine să ne dea voie? Noi suntem executanții! Proiectul există, contractul a fost semnat de toate părțile, nimic și nimeni nu ne mai poate opri. E foarte simplu chiar și pentru o minte simp..ăăă...complicată, ca o dumitale. Sigur nu ai greșit curtea?

-Voi ați greșit-o! Mă voi adresa Primă...ăăă...Piramidei! Fac plângere sus de tot!

-Dom'le, ăsta nu-i în toate mințile! spuse gulerul alb către meșteri. Apoi le făcu un semn din cap, care nu putea însemna decât Puneți mâna pe el! Jory n-avea nicio îndoială acum.

Nici nu apucă să respire odată în plus. Mâini de oțel i se încleștară pe carnea moale a brațelor, pe ceafă și umeri, șase mâini, calculă Jory. Un meșter se apropie de el, foarte umflat în pene, cocoș, privindu-l sfidător, amenințător, drept în ochi. Veni foarte aproape, își lipi obrazul drept, grăsuț, de obrazul stâng al lui Jory, respirând sacadat, în culmea furiei, cu fața deformată într-un rictus de călău. Apoi îi arătă limba, foarte roșie, scoțând un fel de muget, mmâââuumm, de intimidare. La sfârșit, îl ciupi de burtă și-i dădu un ghiont, cu pumnul, în coaste, dureros. După care, meșterii îl azvârliră în mijlocul curții și nu-l mai băgară în seamă. Gulerul alb dispăruse în tufa de trandafiri galbeni.

Ce chestie! Brutalizat în propria curte! Unde s-a ajuns, inuman, inuman, socoti Jory.

Încercă să ajungă la el în cameră, unde spera că totul e neatins. Dar holul era impracticabil, prea mulți meșteri, o grămadă de unelte și accesorii... Coti spre bucătărie. Din fericire, era aproape goală, cu excepția a doi meșteri numai, care conversau pe un ton scăzut în fața frigiderului cu ușa larg deschisă.

Frigiderul e oglinda casei, îi veni lui Jory un gând bizar. Simți cum se rușinează foarte tare, dintr-o dată, de cum arăta, mai mult gol decât plin.

Cei doi meșteri, care priveau cu mare atenție în frigider, îi simțiră prezența. Din buzunarul fructelor, unul se aplecă și luă toate lămâile, iar celălalt înhăță jumătatea de baston de parizer care-i era așa dragă lui Jory, și o ascunse repede la piept, încât, pe când ieșeau, avea pieptul bombat precum unele femei.

Jory mai observă, aproape fără să vrea, că cei doi erau foarte miopi, cu ochelari gen fund-de-sticlă, dar și foarte virili, judecând după cârlionții de păpușă care le ieșeau din cămașă la gât și pe clavicule, în care ambii aveau îngropate lănțișoare împletite de aur. Bâjbâiră împreună în căutarea ieșirii, și o găsiră destul de repede, dată fiind condiția lor.

Din copilărie, Jory regreta că nu e miop, pentru că cineva cult îi explicase cum gena miopiei și gena de geniu se țin mână de mână, pe aceeași creangă, iar el mereu voise să fie cât de cât genial, dacă se poate, vă rog! Se sforțase cât putuse, dar neam! În loc de geniu, ca efect secundar al eforturilor sale, căpătase o formă gravă de abulie.

Se poate ca cei doi miopi să fie geniile armatei de meșteri, credea Jory, și să fie convocați doar la cele mai dificile lucrări. Afară, toată lumea se înclina în fața lor. Era verosimil.

În frigider, Jory mai găsi o ceapă crudă salvată din ajun, învelită frumos în staniol. Se trânti leneș pe canapea și începu s-o roadă, sperând ca efectul ei soporific accentuat să-l trimită în lumea ailaltă, în care visa. Cel mai bun prieten al omului e somnul, socoti Jory. Dacă nu visezi, te odihnești. Visezi plăcut, că ești omul-barză sau altceva, te trezești mulțumit. Ai un coșmar, și revenirea în simțiri e o plăcere.

Așteptând ca ceapa să-i amorțească sistemul nervos, Jory porni televizorul, dorind să prindă rubrica meteo, al cărei mare fan era, când își aducea aminte. Văzu câteva reclame, un calup întreg, din care nu înțelese nimic, fiind mult prea bombastice, și era de parcă se uita într-o gaură cu totul neagră, dar cu siguranță nu-i erau destinate lui, ci noilor generații de mocofani cool, tatuați și cu bărbi, simbiotici cu diverse gadgeturi detestabile.

Dar mintea lui Jory vâslea cu putere în alt sens, departe de ecran, pe urma peștilor bizari care erau acum pașii lui Jory în apa râului zilei. Se dovedea că abolirea rutinei vine cu un preț. Neprevăzutul, un bou mare și furios care atacă de cum vede cârpa roșie a libertății. Ieșit de pe poteca bătută ani de zile, Jory nimerise ca un iepure pe autostradă. Poate nu chiar atât de rău, dar aproape. Servit cu ostilitate până la greață, atacat de un prieten, cu briceagul, aproape înecat în mâl moale fără fund, jefuit cu bunăvoință, înghiontit, asediat de meșteri, care, nu era nicio îndoială, îl credeau vulnerabil, sfios, iată un portofoliu bogat pentru o zi care nu se terminase încă.

Jory căscă plictisit. Am mai văzut io d'astea! Rahat de barză. Zici că o întreagă gașcă de netrebnici stă gata să ia startul, cum lași garda jos. Marea vocație a sapienșilor de stuf e hărțuiala. Vine la pachet cu paludismul, cu episoade de amok, de care sunt toți roși până la os.

Pe sfântul Jumbo c-așa-i!

Se anunță vânt puternic în sudul mlaștinii Mustipal Ros, zice prevestitoarea meteo, soare în nord și peste Gim Kermadec, rochia în care e captivă, fuzelajul unui planor cu totul delectabil, pagubă-n trestii, socoti Jory, iar în Hipercity, continuă ea, cețuri amarante în vest și ploi galbene de spori în rest-cu depuneri corozive pe turnuri!

Bățul instructiv se muta pe hartă în sus, în jos, est-vest, iar el dădea din cap, captiv în atmosfera studioului meteo, memorând datele cu mare plăcere de elev tocilar. Totuși, un meteo care prezicea soare pe Gim, la poalele căruia se afla chiar acum, era un meteo trist, luminat doar de flacăra roșie fusiformă a rochiei fetei cu vremea. Trebuie să aflu cine e designerul, își notă el în memorie.

Când se gândea ce mult i-ar plăcea să poată comanda vremea ca la restaurant, un platou mare cu multe ploi reci și un castron de ceață, fiți amabilă! și soarele ăsta e cam vechi, miroase, vă rog, luați-l de aici, ecranul televizorului fu traversat de o matahală în albastru, prin spatele sticlei, adică în același loc cu fata meteo, cum altfel, iar el sări în sus, cum altfel, urlând în forul său interior, dar se auzi destul și în afară:

-Un meeeșteeer! Cum e posiiibiiil! Junghi obez! Ce cauți acolo, canalie! zise el, căci toată bucuria de fan meteo îi dispăruse.

-Sunt peste tot! Sunt peste tot! E infestie, e cotropire!

Mai mult, deși cu abdomen proeminent, totuși meșterul de dincolo de ecran era arătos, cochețel, șic, cu bereta pe o parte, pieptul sârmos de gigolo dezgolit, și se oprise cu spatele la Jory, vorbind cu fata, flirtând, se părea, căci ea chicoti oarecum îmbujorată, când el o ciupi de fund, amabil. Fire-ar!

Jory ieși în curtea din spate, să se calmeze. Îl așteptau mâțele somnoroase, câinii bezmetici și puii alergători, ciugulitori pasionați, printre stive de lemne, bârne grupate în picioare, rezemate de magazie, scânduri dințoase, resturi dintr-un gard vechi, dintr-o magazie dărâmată, dintr-un felinar ros de rugină, dintr-o cușcă de iepuri, o jantă de tractor unde ardea gunoaie, o groapă unde arunca alte deșeuri. Conservator din fire, Jory nu-și bătea capul să schimbe ceva în acest loc. Funcționează, adică este ferit de catastrofe, mult prea răspândite în ziua de azi, calcula Jory, când era cuprins de îndoieli.

Fripte de prea mult soare, scândurile gardului se ondulaseră, și se subțiaseră, de parcă ar fi vrut să evite ceva, să se ferească, lăsând loc gol de privit, lacune în palisadă, cu totul regretabile, pe care Jory le astupa uneori cu paie, frunze și crăci, căci se temea de prădători, mai ales, mai ales de tirano-vulpe, care venea pe la 3 noaptea, de șacali, dihori și hoți.

Prin gard și peste el vedea stâlpul rotund, traversat de cabluri negre, cu afișele sale electorale încă vizibile, spălate de ploi, pălite de soare, la fel de mohorâte și pocite pe cât le știa. Ce urâțenie persistentă, ca mirosul de ou clocit, se lipea de sloganurile lor mincinoase, transpira prin pozele lor! Ce clei vicios, ce putoare. Ce culori strigătoare la cer.

Iar între doi salcâmi uscați în care mișunau ciocănitori flămânde de larve, un banner uriaș cu chipul Șacalului, Nek Yonghe, zis Sako Șforarul.

Scârbit pe cât se putea, Jory, tulburat și de salopet-ieri, cărora le tot căuta o denumire care să-i satisfacă cruzimea de limbă, pe care o resimțea, un nume care să cuprindă întreaga repulsie resimțită la vederea mutrelor insalubre, a dârelor maronii de imondice pe care le lăsau în urma lor, și pe care era nevoit el să le șteargă, se învârtea fără rost, când, fără să știe cum, ce făcuse, ce atinsese, ce se abătuse, intră în cele trei ceasuri rele care, ca și meșterii, făceau parte dintre intemperiile foarte rar pomenite la meteo, deși ar fi trebuit, poate într-o rubrică mixtă meteo-horoscop: ce se va abate azi peste dumneavoastră, în funcție de zodie.

Jory se cățără pe scară pentru a inspecta podul cotețului, unde era posibil ca găinile să ascundă ouă de el, cum aveau obiceiul, într-un nou cuibar clandestin. Bănuiala lui era că ele tot încercau să strângă un număr de ouă rezonabil pentru a scoate pui, și nu reușeau, ba chiar două căzuseră cloști, dar clociseră aiurea prin pietre, așa că se fereau de el și încercau să-l fenteze, pentru că Jory, conștiincios, sau mai mult pofticios, le aduna zilnic, cu punctualitate, opera.

Găsi câteva ouă, dar vechi, foarte prăfuite, toxice, pe care trebuia să le îngroape, fiind cu siguranță clocite de soare, dacă nu de cloști, multiplu expirate. Lăsă pe altă dată, totuși, seara nu era departe, soarele căzuse în bălăriile din vest.

La coborâre, piciorul stâng i se înmuie inexplicabil și căzu urât, cu obrazul în peretele zgrunțuros al cotețului, răzuindu-l până la sânge. Eh, nu-i nimic, își zise, mi s-a întâmplat să mă julesc mai rău la bărbierit, apoi încercă să-și amintească când a fost asta, fără să reușească. Nici nu bănuia că cele trei ceasuri rele se stârniseră împotriva lui.

Pe când analiza, în forul său interior, cât era întâmplare și cât mâna destinului, ceea ce-l apropia încet, dar sigur, de adevărul celor trei ceasuri, alunecă fatal pe marginea căminului de apă, zdrobindu-și gura de stâlpul de beton armat, care susținea acoperișul grajdului pustiu, unde locuise demult o vacă, de care abia își mai amintea, și acela fu momentul în care pricepu că se afla prins în capcana celor trei ceasuri, pe când scuipa sânge și pieliți, descoperind și un incisiv care oscila dureros în alveolă, iar buzele lipitori umflate cu sângele lui, în creștere alarmantă.

Cheaun de durere și buimăcit, scuipând sânge din belșug, începu să alerge la adăpost, aplecat, de parcă s-ar fi ferit de gloanțe, sau să nu fie văzut, uitând cu cine are de a face, un inamic insidios, care lucra fin și eficient, și fără întârziere, cu atât mai mult și mai cumplit, cu cât prada era mai speriată, mai slabă, într-adevăr, nici mai mult, nici mai puțin, un cerber sau o hidră sau un balaur, cu trei capete, hăituind un cervid rănit, trei ceasuri rele.

La pasul următor, călcă strâmb pe dalele de ciment neregulate, și firește că nu se mai miră, ba chiar avu timp, o fracțiune de gând, să-și zică, bun, plus o gleznă sucită, maare lucru, fără să ia în calcul zmucitura capului său, în căutarea echilibrului pierdut, plecat într-o direcție nefastă, spre a întâlni masa metalică a fierăstrăului electric, neiertătoare. Arcada plezni ca un cârcel de viță, bogată în sevă roșie, caldă, cu aromă de fier.

Jory găsi puterea să meargă mai departe, în patru labe, deși îi venea să se târască pe coate, mai mult.

Se terminase oare, sau mai urma o repriză? Era acesta sfârșitul, de care se temea, dar pe care-l tot aștepta, știindu-l acolo, în viitor, la doi pași sau la o mie, cine să știe.

Dar era sigur-sigur, și-l aștepta pe el singur-singur.

Jory urca treptele buncărului de ocazie, beciul judecății de pe urmă, mobilat pentru apocalipsă, după indicațiile unui expert în această chestiune, unde coborâse pentru a se bandaja la arcadă, căci acolo jos avea kitul de supraviețuire, cu trusă bogată de prim-ajutor, iar acum cu adevărat arăta ca cel din urmă supraviețuitor, unul din marele război, legat la cap, la gleznă, cu buze uriașe purpurii, și simțea tăria caldă a șnapsului de prună pe care și-l turnase direct pe limbă și în gât, opărindu-i în cel mai plăcut mod stomacul, și de aici, o pace misterioasă călătorea spre membre, o forță reparatoare, un mecanic lichid, îi ușura glezna lezată, făcea arcurile pulpelor tot mai elastice, mai unse.

Mirosi cu atenție și pricepere exteriorul ostil, căci nu era prima dată când adulmeca pericolul, încercând să descopere urma de smog sulfuros a celor trei ceasuri rele, dar ele dispăruseră, grăbite ca orice stihie.

Mult în spatele grajdului părăsit, pe orizont, mustața zbârlită a soarelui la apus se stingea în nesfârșita mlaștină Mustipal Ros. Frica forase adânc prin etajele șirei spinării și se situa acum la nivelul spaimei. O simțea ca pe un crocodil electric, un clește cu volți, înfipt în vertebrele cefei, amintindu-i de o prezență paralizantă, grozavă incarnare a tenebrelor, pe care șamanii încercau să o țină departe de Gim Kermadec, care pustiise insulă după insulă, și le apărea tuturor în vise. Anomalia.

Extraordinar șnaps, socoti Jory. Mă simt viu, mă simt proaspăt. Am gustul vieții pe limbă. 'Straordinar!

Pe hol era noapte. Jory deschise ușa bucătăriei și, pe întuneric, avu iluzia unei mari păsări apetisante fripte în mijlocul mesei, un truc al minții sale, iluzionistă amatoare, altfel, l-ar fi făcut să și mănânce apariția rumenă crocantă, ba chiar, din memorie, chemase aroma de carne friptă și damful mineral al usturoiului, Fata Morgana cu mujdei! Jory saliva și se linse, în gând, pe bot.

În bucătărie, pe lângă izul obișnuit de mucegai, simți apă de colonie și sudoare, molecule desprinse din corpurile mari ale meșterilor, lăsate în urmă, balast și baliză, o dâră fosforescentă pentru nasul unui câine, pe care nasul orb al lui Jory mai mult o bănuia, căci fusese martor al prezenței lor aici, mai devreme.

Afară se pregătea căderea nopții. Colțurile încăperii erau îndesate cu umbră. Jory deschise frigiderul, mânat de foame, și se holbă o vreme în gol. Găsi în buzunarul legumelor o țelină zbârcită care-i făcea cu ochiul. Rădăcinoasa dulceagă îi plăcea, era înmiresmată și avea un efect remarcabil, acela de a planta printre monștrii tradiționali din coșmarurile sale, făpturi voluptuoase, care ofereau o stridență erotică torturii.

Spintecă țelina cu un cuțit mare, în bucăți potrivite pentru o gură pleznită, băgă o asemenea feliuță direct între măsele și, servindu-se de limbă și de mucoasa obrajilor, o fărâmă și o mestecă mărunt.

Mmmm, ronț, ronț, ce bun!

O ultimă privire aruncată pe geam, înainte de a merge în camera sa, să se culce, căci asta avea în plan după ziua lungă, îl făcu să descopere două siluete la lumina a două puncte de jar minuscule și mobile, amplasate în drumul lui spre somn. La oră așa târzie, cine oare? Poate ariergarda meșterilor, însărcinați cu paza operei. Sigur că au lăsat paznici, cântări el, să apere stricăciunile, ravagiile. N-aș putea repara aleea, cu ei aici, nu m-ar lăsa... Unul m-ar prinde și m-ar ține, celălalt mi-ar da ghionturi sau m-ar ciupi de burtă dureros, își aminti el procedura de mai devreme, din aceeași zi.

Jory orbecăia cu mare plăcere. Economia e al doilea salariu, știa el, iar acum, șomer de ceva timp, unicul venit de care se putea bucura. Va trebui, socotea, cel puțin un timp, să caute urzici pentru ciorbă. Până se coc nucile, e bun și scaiul măgăresc, plin de vitamine. Soluții sunt, viitorul nu e sumbru! calculă el precis.

Așa că Jory cel econom nu aprindea becul. Era posibil ca cei doi fumători să-i fi detectat prezența, mișcarea lui la frigider, cu țelina.

Se apropie de perdea, tiptil: lumina slabă a lunii Carbo cădea ca o rampă până la picioarele celor doi.

I se năzări că aude voci. O flacără pufni în bezna îndulcită totuși de Carbo, spre un crepuscul accentuat. Tot beznă, calculă Jory, care nu vedea fețele celor doi, oricât se holba.

Avea nevoie de un plan pentru a ajunge în patul lui, la adăpostul pijamalelor. Cum să-i alunge pe cei doi? Oare erau mai mulți, nevăzuți? Nefumători?

Dintr-o dată, mintea lui se oțărî la el, îndemnându-l la acțiune. Planul apăru luminos, ca o firmă de neon în miezul nopții. Unu: intimidarea.

Luă o lanternă puternică, cu care ieșea să sperie tiranovulpea, după 3 noaptea, când dădea târcoale maștera, nu întotdeauna totuși, doar când era treaz și avea cât de cât curaj, un fenomen chimic, influențat de alimentație, dacă i-ar fi crezut pe medicii din Hipercity ce apăreau la televizor, să despice firul în patru. Ținti fasciculul puternic în cele două siluete cu țigări: descoperi doi tineri foarte surprinși, îmbrăcați în trening, sportivi cu adidași, care imediat se ascunseră îndărătul unei scări rezemate de peretele casei. Punct ochit, punct lovit: șoc și groază! Patru ochi sclipeau și două guri sorbeau din două țigări. Nasurile nu li se vedeau, ascunse, dar se ghiceau totuși, pentru că revărsau jeturi de fum ațintite în jos. Doi: un scurt interogatoriu, calculă Jory.

Întredeschise fereastra, dar nu mult, pentru a nu risca să fie înhățat. Țintindu-i în continuare, ca un vânător pervers doi iepuri timizi, cu reflectorul, le și strigă: Hei, voi! Alo! Poftiți la fereastră!

Cei doi au purtat o mică discuție, apoi au alergat la fereastră, parcă în bătaia unei ploi, aplecați, cu palmele la ochi, țigările deasupra creștetului. Erau la fereastră, ascultători.

-Cum vă numiți? începu Jory.

-Tudorel, zise tânărul mai apropiat.

-Amândoi?

-Da, amândoi.

-Doi Tudorel, da?

-Da, desigur.

-Și ce faceți în curtea mea la ora asta? atacă Jory.

-Forțați de împrejurări, ziseră amândoi în același timp, răspicat.

-Aha! Jory se întrebă ce-o fi însemnând asta. Dar, trecu repede la esențial.

-Ascultați, zise el, loc de fumat e după colț, spre stradă. Nu acolo unde ședeți voi. Acolo e interzis.

-După colț, aici?

-Da, încolo. Jory le indică locul cu mâna. Dați colțul.

-A, mulțumim.

-Cu plăcere.

Jory închise fereastra și se retrase, dar păstră lanterna aprinsă, urmărind dacă îi ascultau indicațiile. Întorși cu spatele, cei doi fumau în continuare, și se ghicea că vorbeau, pentru că dădeau din cap și gesticulau cu mâinile, iar din profil buzele le tremurau. Când Jory se gândea să bată în geam la ei, să-i oblige, punându-le iar lanterna în ochi, cei doi făcură așa cum le ceruse. Ce ușurare!

Jory a mers în sfârșit la culcare. A îmbrăcat pijamalele albastre cu biciclete roșii imprimate, camuflaj perfect în așternutul albastru cu fulgi albi. Încercând să adoarmă, Jory abia mai putea fi distins, într-adevăr, doar dacă urmăreai cu mare atenție bicicletele roșii dădeai de el.

Casa era pentru Jory un canion adânc în care cobora pentru a dormi sau pentru a scrie imnuri lui Jubatu.

După ce pierdu din vedere poarta neagră a somnului și se învârti ca un tirbușon muncit de impresiile proaspete ale zilei, în așternut, se încălzi destul de mult prin frecarea țesutului pufos al pijamalei de pânza mai aspră a cearceafului, ciocnire a unei galaxii spiralate de biciclete roșii cu una de steluțe palide, cu mintea dintr-o dată un fenomen cosmic și o victimă a vidului, într-adevăr, copleșită de atacul ploilor de meteori, prinsă într-un fascicul mutant de neutroni și alte jerbe, umbrele de artificii amenințătoare, de parcă toți copiii abisului, arzând cumplit, ar ține-o tot într-o petrecere de la facerea îndoielnică a îndoielnicei lumi, mintea lui, chinuită de fuga de idei, ca întotdeauna când se apropia de intrarea, neluminată, în adormire, era speriată acum de poarta negră a somnului, bezna care urma după ce o treceai, luminată doar de fulgerele cocoșate ale coșmarurilor, ramificate, bizare, pline de electricitatea fatală a spaimei.

În somn, suspecta Jory, creierul său, nu mintea, care era un colaborator destul de apropiat, ba chiar vocea unei persoane dragi, o rudă ca manifestare a benevolenței, cu sursă incertă, de origine greu de ghicit, dar care exista, probabil sub forma unui mare depozit, Marele Depozit de Benevolență, din care se hrănește partea luminoasă a lumii, mică și chircită, dar supraviețuitoare, creierul era ca luna Carbo, un corp astral misterios, sursa unei palide lumini, către care circulau ocazional vehicule zburătoare, de unde vești alarmante veneau rar, locuit de triburi despre care se credea că duc o luptă incredibilă, cu Anomalia, către care și mai ales, dinspre care, roiuri imense de zvonuri amestecate zburau pe cale misterioaselor unde.

Fără să poată adormi, îngrijorat că ceva important din ziua trecută ar putea fi uitat, amănuntul care ulterior s-ar revela de maximă valoare, sau altceva, mai mic dar deopotrivă vital, din curgerea împletită cu noduri și fire independente, Jory întorcea pe toate fețele zdrențele care erau acum întâmplările recente în memoria lui, incomplete, și pe cale de a se consuma, de parcă în amintire totul se preschimbă în cenușă la foc calm, încet, dar sigur.

Dorea zorii zilei trecute înapoi, când grila constelațiilor, firma de neon a prăvăliei nopții, mai ardea încă, când sărise elastic din pat și se scuturase de ierburile agățătoare negre ale somnului, de praful și cenușa visurilor grele, de solzii de plumb ai amorțelii paralizante, în niște pantaloni proaspeți și o cămașă bufantă ca pânza unei caravele, râșnise o cană de spori cafenii și-și pregătise o băutură iute ca jarul.

În loc, avea în cap un titirez de gânduri care se călăreau unele pe altele, și perspectiva unei nopți agitate, cu mâna de gheață a groazei care îi genera fiori de levitație silită, primul semn al prezenței creaturilor, care-i măcinau membrele, și-l lăsau un focomel oniric ofrandă, în mijlocul a ceea ce ar fi trebui să fie o mare cursă, o mare alergare din fața unei primejdii nemăsurate.

Dar, pentru că exista pericolul ca poarta neagră a somnului, dincolo de care se afla vidul inexplicabil al constelațiilor, să-l atace pe la spate hoțește și să-l înghită, sprea fi masticat de coșmaruri și digerat de beznă, ceea ce Jory dorea cu orice preț să evite, fiind vorba de o experiență repetată și vecină cu abominabilul, se ridică în capul oaselor și începu să descoasă.