Apoi Jory descoperi cu neplăcere că e viu, și nu adormise încă, cum își propusese clar atunci când urcase în pat. Ce irosire enervantă. Starea de incertitudine continua, în locul profundei imersiuni în apa somnului, alunecare și plutire, cu zonele de recif luxuriante în trăiri ale viselor.

Zgomotele din urechi continuau și la acea oră târzie din noapte. Mascate de mulțimile care se îmbulzeau ca în metrou la orele de vârf, și se îndesau, și se îndesau, bâr și câr, zbang și zdrang și scârț și lai-lai, vruum, poc, ciririp, hau-hau, miau, nihaha, bla-bla, în urechile lui, devenite neînsemnate pe tot parcursul zilei, zgomotele din urechi reapăreau seara, dar uneori scădeau în intensitate, nu și acum, iată-le, emise de o zonă neclară din cap.

Zgomotele din urechi erau cinci. Un țiuit, țiiii, sau iiii, un tropăit îndepărtat sau chiar un vuiet, tu-tum, tu-tum, un claxon care nu se oprea nici de-al naibii, tviiit! tviiit, pâlpâirea unei flăcări, rușt, pfrușt, ceva, și zgomotul care imita ploaia, derutant pentru Jory, un mare iubitor al ploilor, dintotdeauna, care-l făcea să deschidă geamul pentru a nu auzi nimic, fir-ar să fie, sau uneori chiar ieșea până afară, să cerceteze cerul, și să înjure delicat stelele.

Cu certitudine, mai multe lămpi s-au ars, cugeta Jory, și scutura capul pentru a vedea dacă e ceva suspect, sau se bătea cu arătătorul pe toată suprafața craniului, și chiar își dădea bobârnace, să verifice dacă e gol sau plin.

Fără să bage de seamă, vira iar către câmpia în ondulare perpetuă a moțăielii, peste care ideile cele mai bizare țopăiau ca lovite de streche. Cădea ușor din capul oaselor, se înclina, nasul îi dispărea sub orizont ca un pachebot torpilat, alunecând spre cearceaf.

Pădurea...pădurea, ce este oare pădurea. Ce împletire de tentacule, mii de caracatițe vegetale gigantice în același loc, când vântul suflă cu putere, șuieră și vâjâie neputincios, de ce e nemișcată, nu se unduiește, nu foșnește, zici că e stâncă, iar alteori, când e acalmie, parcă se trezește deodată, parcă e vie, și se zbate ca-ntr-un uragan, fără o boare măcar. Pădurea e o mare ciudățenie.

Mintea e un instrument care se poate dovedi util, constată Jory. E drept, în multe cazuri, e și o bătaie de cap, ha-ha, cum altfel! Pe sfântul Curry! 

Singura explicație, zise mintea către Jory, a prezenței meșterilor, una care lămurește și alte aspecte, cum ar fi lucrurile mutate prin casă, lipsa prafului, valul fantomatic de curățenie care inundă casa, deseori, oalele și cratițele cu mâncare gătită, chiar turnată în farfurii, inscripțiile enigmatice, rebusurile completate abuziv, ciorapii cârpiți, rufele dureros de parfumate, și câte altele, o explicație la care Jory, un mizantrop extrem, care nu suferea nici propria minte, dapăi pe alții, nu avea acces, este în mod clar, sau poate bizar, că mai este cineva care locuiește aici...

Nu înțeleg, mai e cineva care locuiește aici? zise Jory. Cum să fie posibil?

...dar se străduiește să rămână nevăzut, neauzit. Un dublu alocat de Piramida-Primărie, o pereche din stocul existent, cred că au emis un decret în acest sens. Va trebui să consultăm legile...

E o criză! calculă Jory. O enormitate. Nu se poate...

Ia zi, tu ai pus trandafirii origami în vază? Dar rățuștele origami, pe masă? Ca de obicei, mintea lui Jory avea un spirit de observație bun, în timp ce al lui era defect.

Să sperăm că e doar un vecin mai băgăcios, și amabil. Cineva care-mi dorește binele...

Ha! S-o crezi tu.

Poate e un flamingo. Lui Jory îi plăceau flamingii.

Noo!

Jory își găsise vocea de autor, dar era slabă, dacă judecai după rezultate. Imnul început lui Jubatu avea doar două rânduri. Tristețe mare! Mintea era bună de gură, însă râșnea în gol, când venea vorba de ceva serios. O bârfitoare cu ifose și mofturi. În curând va trece pe aici traficantul de imnuri și va fi dezamăgit. Iar eu voi rămâne fără bani, cu buza umflată. Poate și cu vreun ochi, dacă e tensionat, falit, și cere ce-i datorez. Îmi trebuie o secretară artistică, de ce nu, o muză. Ceva să miște Marea Moartă din mine. Firavă voce, firavă minte, firave rezultate. Firavăr!

O, tu, mare Jubatu!

-imn-

O, tu, mare Jubatu!

Puternicule Jubatu, o, tu!

Atât. Firește, e promițător, se întrezărește un talent latent, moale. Prea moale.

Tot vorbind numai în capul meu, o să pierd busola. Trebuie să găsesc interlocutori serioși.

Când se termină somnul, începi să visezi realitatea, monotonă și previzibilă, în cea mai mare parte. Pentru a crea noutatea aici, recurgi la serii de provocări și disimulări, un joc ce caută să țină spiritul viselor, bizarul lor poetic, viu și nevătămat. Animator, mobilizator, stimulator.

Câți gogomani umblă liberi, deghizați în fel și chip! De ce n-aș fi și eu unul dintre ei? Sunt mari șanse.

E bine să faci copii, ca să nu vorbești singur la bătrânețe.  E o tragedie că bărbatul are o singură opțiune: cea femelă. Cu ce zmeoaice înfumurate ajungi să te lupți!

Dispoziția se obține prin hrană. Compoziția chimică a acesteia este decisivă. Cu oferta generoasă de alimente super-precare, hiper-precare, ultra-precare, nu rămâne decât să te obișnuiești cu starea de spirit permanent alterată. Cum mi-a sărit țandăra! Ce tare și ce sus! Zbpoc! Și l-am croit drept în frunte, cu acuratețe. Un cățel e mai duios ca un om crud. Totuși, adresarea cu piatra e prea lapidară.

Experiența era un atelier unde mintea lui Jory mai venea să repare câte ceva, o idee cu roțile opt, un gând boțit. Zorii zilei se găseau în viitor, dar aproape. Cioca-boca. Soarele va ieși pe brânci la est, acum sapă, sapă, sapă. El era următoarea agonie, acum avea insomnia, somnul îndoielnic, dar spera să aibă și un vis frumos.

Cine știe cum, mintea lui îl găsi într-o ladă, dezumflat și stins, și-l aprinse pentru el. Era vechi și pasionant, aproape extrem. Nu se repeta întocmai, ceea ce ar fi fost plictisitor, ci avea variații și chiar niveluri.

Era visul în care Jory fura indicatoare și semne într-un oraș, cu o armată de funcționari furioși și agili pe urmele lui.

De această dată, orașul era invadat de ierburi înalte, întrepătruns cu o savană. Funcționarii, în cămăși albe bufante și tari ca armurile, i se părea lui, și pantaloni negri cu dungă tăioasă, tivită cu oțel, încât ei defrișau și spintecau ușor, când mergeau, alergau sau săreau, aveau, ca noutate, capete de reptilă, cam de gușteri sau poate varani, era greu să decidă.

Vitrinele erau murdare sau acoperite, nu vedea în ce era deghizat, dar era, întotdeauna în acest vis, pentru a deruta birocrații ațâțați, caftangii eliberați din cuștile lor, special pentru a-l prinde. Probabil în gazelă, calculă el, pentru că picioarele lui făceau țoc-țoc-țoc, nu numai pe trotuarul din savană, dar și pe pământ, pe iarbă, țoc-țoc-țoc, dar cine era el să se pună cu, sau să judece, exotica forță a mirajului?

Avea o poșetă albă uriașă în care punea indicatoarele, cea mai mare parte a lor de avertizare sau pur terapeutice, dacă nu cumva lirice, lucru normal într-un oraș hibrid și retras în sine, care găzduiește o savană, bine-mersi, înfloritoare.

Oriîncotro întorcea capul, era unul, sau un grup, în cercetare, și se părea că vine chiar spre el, dar în ultima clipă atenția lui zbura la altceva. Identitatea lui Jory era bine mascată.

Febra visului urca, el desprindea semnele cu o șurubelniță, când de la colțul unei străzi, între o bancă cu intrarea acoperită de vegetație și un fast-food pustiu prin care probabil trecuse o mare turmă de gnu, sau rinoceri, atât era de murdar și devastat, când de pe un baobab în care torcea o panteră sătulă, birocrații treceau pe lângă el ca orbii, poșeta devenea tot mai grea, Nu tulburați! Crocodili!, Claxonatul interzis! Ghepard la vânătoare! Atenție! Sens unic hiene! Rezervat! Loc de parcare rinoceri, Interzis! Leoaice, Atenție la traversare zebre, Bivoli! Circulați cu atenție! Sens giraftoriu! Baltă cu plată hipopotami! Foarte aglomerat.

Capetele de varan se înmulțeau. Era momentul să găsească un refugiu sau o ieșire. Altfel, visul se putea termina prost.

Poc-poc-poc! Toc-toc-toc! Zbehehe! Boc-cioc-zboc! Zbehehe!

Din fântâna visului, luna Carbo era un ochi clorotic și sunetele foarte îndepărtate.

Bok! Bok! Bok!

Păcat. Visul devenise palpitant, avea potențial, dar ceva, cineva lucra să i-l spulbere. I-l năruia! Pământul savanei fugea de sub picioare. Între timp, o funcționară a Piramidei-Primărie, mai isteață, îl ghicise că-i hoțul de indicatoare, și-l ținea acum cu unghiile de gât, în aer, ca pe un gândac. Puțin lipsea să nu-i strivească gâtul subțire, cu tubul de aer și furtunașele cu sânge, plus cablurile neînsemnate ale mușchilor.

Din pricina efortului sau a furiei, pieptul tinerei birocrate se umflase ca un râu de munte, și amenința decolteul, care stătea să pleznească. Mijlocul îi era așa de subțirel, iar bazinul atâta de zambezian, încât Jory nu se putea abține, și încerca din ce în ce mai disperat s-o îmbrățișeze, în ciuda capului de reptilă cu care motorul scamator al visului o înzestrase și pe ea, pe lângă toți ceilalți în cămăși albe.

Ah, iubire! Iubire! Jory devenise foarte sentimental, dar Barbie-Hulk Varan nu-l slăbea deloc.

Bok! Bok! Bok! Jory deschise ochii în camera lui și duse mâna la gât, să-l verifice. Pipăi în jur, dar era singur. Cineva totuși bătea insistent în tocul ferestrei. Ce amestec de pericol și dorință, Barbie-Hulk! Îi era dor de vreo două minute. Cu timpul, era sigur, s-ar fi obișnuit cu capul ei de reptilă.

Vezi cine e! zise mintea lui Jory.

Dacă e Tiranovulpea? răspunse el.

Nu e intervalul ei orar.

Ba e, dacă a scos-o foamea din vizuină.

Dacă era ea, dărâma un perete și te mânca de viu. Nu e ea.

Hm. Ai dreptate, zise Jory în forul lui interior. Ciocănitul în geam e prea subtil pentru Tiranovulpe.

Cine o fi? folosi Jory retorica, și se înălță din așternut, către fereastră. Cine mama naibii bate-n geam la ora asta?

Precaut, se apropie. O formă, poate un cap rotund, era la geam. Farul clorotic al lunii Carbo îi dădea o aură slabă.

Era un DJ cu căștile bombate? O școlăriță care purta bentiță cu apărătoare pufoase la urechi? Ce era?

Privi mai de aproape cum un nas turtit de boxer aburea sticla. Pe sfântul mare Curry! Bambam, berbecul maro al vecinului. Era dependent de zahăr și când îl apuca câte o criză, venea și cerea.

Bambam avea o trecere prin gardul de stinghii putrezite, tocmai din fundul curții, făcută probabil de el, bănuia Jory, oricum pe măsura coarnelor lui rebele. Îi plăcuse aerul boem de poet ovin pe care Bambam îl degaja și, pentru a evita orice incident, hotărâse să-l facă prieten.

Ieșise în întâmpinare lui cu pâine și sare. Mai târziu descoperise slăbiciunea lui Bambam pentru nuci, dar mai ales pentru zahăr și zaharicale. Așa se face că, în ultimul timp, berbecul îl căuta din ce în ce mai des, se arăta în multe cazuri insistent și, iată, ajunsese chiar să-l tulbure când era noaptea mai mare și somnul mai dulce, cam când se pregăteau cocoșii să cânte primul lor cucurigu.

Dar Jory nu se supăra, căci Bambam îl înduioșa, când se ține după el ca un cățel, sau când răsărea behehe din bălării, pentru a mirosi mușețelul și păpădia, ronțăind smocuri de iarbă, mărunțel din buze, cum vezi pe câte unul că vorbește la telefon: mărunțel din buze.