agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2017-07-10 | |
Copiii din vecini
(din volumul "Bucovina - plai de basm si dor" ) Toate erau bune, numai că Ionuț nu mai avea stare. Se jucase cu tot ce se putea juca pe lângă casă, și cu motănelul, și cu puișorii de găină, și cu vițelușul, dar resimțea mult lipsa unui copil - tovarăș de joacă. De aceea, când nu găsea nimic de făcut în jurul gospodăriei bunicilor, ieșea până pe uliță și stătea acolo așezat pe gardul dinspre toloacă, uitându-se lung la vale, acolo unde, sub un smoc de pădurice, se alfa o casă cu multe șoproane și grajduri. Îl captiva mult de tot ceea ce vedea în vale, și casele de lemn cu geamuri mai noi sau mai vechi, multe grajduri și cotețe, câinii în cuștile din preajma caselor, apoi livezi de prune, cireșe, mere, pere. De asemenea, admira ogoarele semănate cu cartofi, unde pe margini erau semănate fire de bob, ori păstăi cocoțate pe araci. Vedea cum gospodinele intră în grădină să plivească straturi, ori să culeagă câte ceva pentru borșul de prânz: fire de ceapă verde, morcovi din cei mici, frunze de salată sau sfeclă. Dar nu asta urmărea el în mod deosebit, ci căuta să vadă dacă în acele multe gospodării nu se zăresc niscaiva copii de joacă. Inima chiar îi tresari, când, sub toloaca unde stătea și privea, era o gospodărie în care descoperi trei copii. Poate erau mai mulți, dar atâția văzu el umblând în jurul casei. Ceea ce-l miră era că acei copii nu se jucau, cum ar fi fost firesc, ci, se vedea că erau trimiși de părinți încolo-încoace, să îndeplinească multe treburi. Se părea că acei copii nu aveau odihnă. Și, cum stătea Ionuț acolo, sus pe toloacă, ca o pupăză, singuratic, nemișcat, fu zărit de copiii din vale, care se uitau, de la o vreme, lung, spre el. La un moment dat, o fetiță care părea copilul cel mai mare, strigă la el, făcând semn cu mâna: - Vino la vale, la noi! De ce stai acolo singur? Fără să-și dea seama, cumva foarte firesc, pașii lui Ionuț începură să alunece la vale, încetul cu încetul, tot mai aproape de casa celor trei copii. Se opri la câțiva pași de gardul de deasupra casei vecinilor. Tocmai atunci se porni să latre furios un „Grivei” foarte gălăgios, schelălăind cu furie. Ionuț era cât pe ce s-o ia la goană înapoi la deal, de teama câinelui, dar fetița din vecini liniști câinele: - Potolește-te, Hector! Ce te-a apucat lătratul tocmai acum? La glasul fetiței, potaia din ogradă se potoli. Apoi ea îi zise lui Ionuț: - Intră în ogradă, nu-ți mai face Hector nimic. E legat. Cum era și firesc, copiii își deschiseră inima, de parcă se cunoșteau de când e lumea, și începură să vorbească de toate. - Mai întâi spune-ne cum te cheamă? întrebă fetița. - Ionuț… - A, Ionuț! Frumos nume! Mi-e îmi zice Anuța, iar frățiorii mei se numesc Mihăiță, ăsta mai mare, și Vlăduț, ăsta mai mic. Și copiii vecinilor se bucurară de apariția unui nou copil pe dealul lor. Așa că, deja trecuseră să-i povestească tot ce știau mai grozav, câte și mai câte jocuri deosebite știau fiecare, și ce treburi fascinante se aflau în preajma casei, dar și în livezile lor. S-au împrietenit pe loc. Doar că, din cerdac, se auzi vocea stăpânei casei: - Hei, Anuța și Mihăiță, ce faceți ? Duceți-vă repede în grădină și aduceți niște frunze de sfeclă pentru găini și pui, că altfel nu mai vedeți ouă la prânz. Cu ceva părere de rău, copiii plecară imediat să facă treaba la care le-a pus mama lor. Neavând ce face, Ionuț se duse și el în urma lor. Dar și așa, deși culegeau frunze de sfeclă, era plăcut să stea la povești cu copiii din vecini. Sus, pe deal, bunicii lui Ionuț erau tare îngrijorați, neștiind unde era copilul. Plecase de-acasă fără să le zică o vorbă. Unde plecase ? Se porniră să-l caute peste tot, în jurul casei și în toloacă. Nu-l găsiră. Bunicul se duse iarăși în toloacă, să se uite mai bine. Căutând cu privirea peste tot, parcă i se păru că vede pe ogorul vecinilor din vale un copil cu căpșorul care semăna a fi al lui Ionuț. Atunci strigă în vale: - Hei, voi din vale, nu e copilul nostru cu voi, acolo? - E aici, răspunse Anuța. Se joacă cu noi. Mai lăsați-l aici. - Nu! Acum repede să vină acasă, că a intrat bunica la griji. Vino repede acasă ! De voie, de nevoie, copilul urcă încet spre casă, nu prea bucuros, cu ochii mereu la vale. Când ajunse la bunicul său, acesta îl luă de-o mânuță și-l dojeni un pic, dar nu prea tare. - Să vezi ce supărată e bunica! De ce n-ai spus când ai plecat de-acasă? Știi ce griji am avut? unde-ai dispărut? În sfârșit, ajunși acasă, bunica se repezi să-și îmbrățișeze nepotul cel pierdut și regăsit. Apoi, după ce îl dojeni totuși un pic, avu grijă să-și îmbuneze odrasla făgăduindu-i niște dulceață de fragi. Bunicul era deja preocupat cu un nou roi, că tocmai roise un stup cât timp bunicii îl căutau pe Ionuț cel dispărut de-acasă. Strânse cu mare grijă roiul din pom, îl aranjă într-un stup nou, apoi dădu vestea cea mare bunicii și, mai ales, nepotului: - Mâine vom scoate mierea de la stupii noștri de albine! (va urma) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate