A fost odată, pe vremea când munții atingeau cerul cu coamele lor și râurile scormoneau adâncurile pământului până-n miezul lui, o cetate strașnică, ridicată în vârful unei stânci atât de înalte încât nimeni nu se putea lăuda că știa unde se termina. Această cetate era locuită de zâne, una mai frumoasă ca alta, una mai vitează ca alta și una mai iscusită ca alta. Nimeni nu știa de unde apăruseră aceste zâne și de ce își ridicaseră cetatea tocmai acolo, dar se vorbea că munții aceia pe care se afla stânca cu cetatea erau plini de aur. Cum altfel se explica bogăția de vite care pășteau pășunile din jurul cetății sau belșugul care începu a curge pe acele meleaguri imediat ce zânele puseseră piciorul pe ele?
În acel ținut al zânelor, în care ploile erau calde și bogate și umpleau pământul de roade iar soarele vizita cu drag livezile îngreunându-le de poame, locuiau și oameni, de bună seamă, dar nu orice fel de oameni. Acești oameni erau harnici, curajoși, puternici și, mai ales, pașnici. Nu le deranjau pe zânele din cetate, căci oricum nu le cunoșteau graiul și nici nu se atingeau de bogățiile lor, chiar de se mai întâmpla câteodată ca vreo zână ieșită la scăldat să-și uite pe lângă izvoare vreunul dintre straiele cusute cu fir de aur sau podoabele cu care își primeneau părul sau trupul. Mai mult, începură chiar să aibă grijă de turme și de cirezi, să lucreze mai cu râvnă pământul, văzând că zânele n-au nimic împotrivă să le dea o mână de ajutor ca traiul să le fie mai bun.
Așa cum se întâmplă de obicei cu lucrurile nemaivăzute și nemaiîntâlnite, vestea frumoaselor zâne și a cetății lor de aur din vârful stâncii se duse ca vântul în întreaga lume. Nu trecu deci mult timp până când primul împărat dornic de înavuțire călcă cu oaste acele meleaguri. Se adunară locuitorii la sfat și porniră cu mic cu mare să le țină piept vrăjmașilor. Zânele nu stătură mult pe gânduri și se alăturară lor, luptând cu vrednicie până ce toți străinii fură alungați din ținut. Dar o astfel de izbândă nu făcu decât să sporească și mai mult faima zânelor. Printre toți regii și împărații dornici să cucerească cetatea de aur a zânelor, se afla și unul tare viclean, Împăratul Cremene, care, văzând că cetatea de aur nu putea fi cucerită și că zânele luptau mai strașnic decât orice oștean, trimise după o vrăjitoare iscusită.
- Vreau să știu cum aș putea să cuceresc cetatea de aur a zânelor, îi spuse el femeii, pentru asta, am să îți dau orice răsplată vei cere!
Vrăjitoarea bolborosi ce bolborosi peste globul ei magic de cristal, presără fierturi peste fierturi peste bagheta magică cu care făcu semne peste semne, dar tot nu reuși să afle secretul cuceririi cetății de aur.
- Măria Ta, zise în cele din urmă aceasta, puterile mele sunt întrecute de cele pe care le are Hâra, cea mai bătrână și mai spurcată vrăjitoare. Te pot duce la ea, căci niciodată nu iese din vizuina în care trăiește.
Zis și făcut. Merse Cremene la Hâra, care îl privi cu singurul ei ochi teafăr ascuns de lațele soioase care fuseseră cândva părul ei și îl împunse cu toiagul noduros de care se sprijinea, drept în piept:
- Am să îți spun tot ce știu, dar vreau să îmi aduci ca răsplată inima reginei zânelor.
Se învoi împăratul fără să clipească, nerăbdător să afle cum puteau fi înrobite zânele.
- Află atunci că în celălalt capăt al lumii trăiesc uriașii, singurii care ar putea și ar îndrăzni să le țină piept zânelor. Nu cu mult timp în urmă a fost un război crâncen între ei, căci Uriașul Uriașilor a mâncat o întreagă cireadă de vite care aparținea reginei zânelor. Zânele i-au bătut și i-au alungat pe toți uriașii la capătul lumii, dar Uriașul Uriașilor a promis răzbunare. Cu ajutor din partea lui și câteva dintre vrăjile mele, cetatea de aur a zânelor ar putea fi cucerită.
Se bucură Cremene și se pregăti de drum căci nimic nu îl mai putea ține acum departe de bogățiile din cetatea zânelor. Uriașul Uriașilor se învoi de îndată să îl ajute, bucuros și el că dăduse de urma vrăjmașelor sale și, împreună, călăuziți și protejați de vrăjile Hârei, pătrunseră pe nesimțite, mișelește, în cetatea de aur. Zânele se odihneau după o zi de muncă trudnică așa încât, până să se dezmeticească, erau cu toate înlănțuite iar cetatea lor înrobită. Înnebunit de strălucirea aurului și a bogățiilor aflate la tot pasul, Cremene uită pe moment de promisiunea făcută Hârei de a-i duce inima reginei zânelor. Când își mai veni în fire și o căută printre zâne, află că Uriașul Uriașilor o urcase în spinarea lui și se făcuse nevăzut cu ea, mai găsește-i de poți, căci nici la capătul lumii și nici în altă împărăție nu mai fuseseră văzuți de atunci. Nu-i mai rămase deci Împăratului Cremene decât să pună oșteni la pândă pe toate drumurile ce duceau la cetatea zânelor, gata să prindă pe oricine se apropia de aceasta, că era uriaș, zână sau vrăjitoare.
În acest timp, Uriașul Uriașilor, a cărui inimă era însetată de răzbunare, o închisese pe Zorica, regina zânelor, într-o stâncă, de unde aceasta nu avea cum să mai vadă lumina soarelui și nici să mai audă cântecul păsărilor. Plânse Zorica zile și nopți în șir după cetatea ei frumoasă, după viața ei plină de strălucire și pace, până ce lacrimile i se adunară formând un izvor de cleștar care găsi în cele din urmă o cale de a ieși din adâncul rece și întunecat și de a curge până la poalele cetății de aur. Privind-o pe zână așa cum stătea în sălașul ei din stâncă cu ochii strălucind de lacrimi și părul lung, greu, din împletitura căruia începuseră să se ofilească și să cadă flori cu parfum amețitor, uriașul își aminti cum fusese nu demult săgetat de drag și dor pentru ea. Cât era de frumoasă regina zânelor! El nu știuse cum să-i atragă atenția altfel decât înghițindu-i o întreagă cireadă de vite, semn clar al puterii lui. Cândva, Uriașul Uriașilor nădăjduise că, așa puternic și chipeș cum era, avea să prindă și Zorica drag de el și să-l ia de bărbat căci oricine știe că o zână își alege singură bărbatul nu se lasă aleasă. Regina zânelor, însă, se supărase amarnic pentru pierderea vitelor, își adunase oastea de zâne și, curând, vestea pedepsirii uriașilor zburase ca vântul în lungul și-n latul pământului, spre marea lor rușine. Cum ar fi putut trece peste așa o mare supărare un uriaș ?
Așa se face că Hâra așteptă mult și bine ca Împăratul Cremene să-i aducă inima reginei zânelor. Furioasă, își chemă cele două pisici negre, fiecare mai mare decât un cal, poruncindu-le să-l aducă imediat pe Cremene la ea. Iată, deci, că împăratul nu apucă să se bucure destul de bogățiile zânelor că se și trezi într-o noapte ridicat din pat de două nămetenii cu ochi de jar care-l purtară drept în vizuina Hârei.
Privindu-l răutăcios cu singurul ei ochi, vrăjitoarea făcu semn pisicilor să rămână să îl păzească de-a stânga și de-a dreapta lui.
- Așa ne-a fost vorba, împărate?
Se grăbi Cremene să-i spună cum fugise Uriașul Uriașilor cu Zorica în spinare înainte ca el măcar să-și dea seama.
- Primul și primul lucru pe care trebuia să-l faci era să-mi aduci inima reginei zânelor, nu să te scalzi în bogății! Strigătul vrăjitoarei trezi câțiva lilieci care își luară zborul din văgăună, după ce îl loviră pe împărat cu aripile și ghearele peste față. Acum, până îți vei ține cuvântul, îți vei pierde înfățișarea aceasta trufașă.
Nici una, nici două, bătrâna vrăjitoare îl transformă pe Cremene într-un șobolan.
- Așa vei putea căuta și pe pământ și pe sub pământ, până o vei găsi pe regina zânelor. Îți vei recăpăta înfățișarea numai când și dacă îmi vei aduce inima ei.
Șobolanul plecă deci în căutarea reginei zânelor. Nu fu prea greu să ia urmele uriașilor, dar Uriașul Uriașilor nu era alături de supușii săi. Rămase Cremene vreme de câteva zile în tabăra uriașilor și răbdarea îi fu răsplătită în cea de-a cincia zi, când Uriașul Uriașilor apăru singur, purtând pe umeri zece mistreți și zece urși. Încinseră uriașii o petrecere cum nu s-a mai văzut, care dură trei zile și trei nopți. În a patra zi, pe când toți uriașii dormeau duși, Uriașul Uriașilor părăsi tabăra. Șobolanul se agăță pe întuneric de cizma lui dreaptă, căci uriașul pășea cu un picior pe un munte, cu celălalt pe altul, apoi cu unul într-o pădure și cu celălalt în alta, de se cutremura pământul din temelii.
Când Uriașul Uriașilor se opri în dreptul unui izvor, șobolanul era deja amețit și alunecă în iarbă lipsit cu totul de vlagă. Auzi un pocnet grozav și văzu înmărmurit cum uriașul deschide cu mâinile goale stânca din care izvora apa cristalină. Mare fu mirarea șobolanului să o vadă închisă în stâncă pe regina zânelor, palidă, plânsă și totuși neasemuit de frumoasă. Își luă imediat labele la spinare și nu se opri decât în vizuina Hârei.
- Așa deci, își frecă mâinile încântată vrăjitoarea, regina zânelor e închisă în stâncă? Acum îmi voi recăpăta tinerețea și frumusețea! Am să-i înghit inima înainte de a se răci.
- Nu uita de înfățișarea mea, se milogi șobolanul, nu mai pot umbla cu picioarele astea scurte și mi-e foame!
- Ai să aștepți și tu așa cum am așteptat și eu! Ani și ani de bătrânețe și urâțenie au trecut peste mine până să reușesc să pun mâna pe o regină a zânelor. Astăzi am să ies din vizuina mea după trei sute de ani de izolare. Trebuie să mă pregătesc!
Neștiind ce i se pregătește Zoricăi, Uriașul Uriașilor își văzu de treburile lui după ce închise la loc stânca în care o ținea prizonieră. Plecă la vânătoare, iar pașii îl purtară fără să vrea tocmai în ținutul în care se afla cetatea zânelor. Pomii, nu demult plini de roade, acum se uscau unul câte unul, din cirezile de vite rotofeie nu mai rămăseseră decât o adunătură de animale numai piele și oase, iar din oamenii aceia curajoși, frumoși și veseli care se întovărășiseră cu zânele, nu mai vedeai decât umbre strecurându-se temătoare pe după casele odată frumoase, acum dărăpănate și înconjurate de buruieni. Numai pârâul format de lacrimile reginei zânelor mai strălucea la poalele cetății în amintirea zilelor pline de belșug și pace de odinioară. Inima uriașului tresări, cuprinsă de remușcări. Uriașul Uriașilor se aplecă, luă în căușul palmei apă din pârâul lacrimilor și o sorbi încet. Până și lacrimile Zoricăi erau dulci, gândi uriașul simțind că îl cuprinde un dor și mai aprig decât cel dinainte de războiul cu zânele. Hotărând pe loc să îi dea drumul reginei, Uriașul Uriașilor porni cu grabă să se întoarcă la stânca în care o ținea prizonieră.
Mare îi fu mirarea când, ajuns în locul izvorului, văzu că stânca lipsea iar apa secase. Nu trecu mult până să-și dea seama că la mijloc era o vrăjitorie și că numai Hâra putea fi vinovată pentru dispariția stâncii în care era închisă Zorica. Cuprins de furie, din zece pași, uriașul ajunse la vizuina vrăjitoarei.
- Hâră! strigă de se prăbușiră zece păduri în jurul lui. Ai luat ceva ce îmi aparține!
- Pleacă sau te transform în piatră, se auzi vocea ascuțită a vrăjitoarei, mă pregătesc să devin tânără și frumoasă!
Uriașul Uriașilor nu se sperie cu una cu două. Ridică pumnul și lovi în mijlocul adăpostului bătrânei, doborându-l cu totul. Apucă stânca, o deschise, o eliberă pe Zorica și o închise pe Hâra în locul ei, înainte ca vrăjitoarea să își poată arunca asupra lui blestemele.
Ești liberă, îi șopti apoi reginei zânelor, și iartă-mă dacă poți! Nu am nici o scuză decât mândria mea rănită, căci sufletul meu a fost înrobit de frumusețea, bunătatea și vitejia ta.
Zicând acestea, plecă cu umerii adunați, ca și când ar fi purtat pe ei cea mai grea povară din lume. Se întoarse la uriașii săi, în celălalt capăt al pământului și se cufundă în tristețe, încercând să uite chipul Zoricăi, lucru nu prea lesne, căci din toate părțile porniră să umble din nou vestea despre cetatea neasemuită a zânelor, care, odată cu întoarcerea reginei lor, se pare că devenise și mai bogată și mai strălucitoare decât înainte. Uneori, uriașul se apropia de ținutul acela cât să poată vedea pășunile luminoase, vitele grase, livezile bogate și să asculte oamenii cântând serile în jurul focului în timp ce își depănau poveștile despre zâne și mai ales despre neasemuita lor regină. Cu toții așteptau noaptea de Sânziene în care zânele aveau să iasă din cetatea lor și să-și aleagă soți. Uriașul Uriașilor se întrista și se întorcea la ai săi cu inima mai grea decât o avusese vreodată, înțelegând că după acea noapte, nu va mai cuteza măcar să se apropie de cetatea în care Zorica și alesul ei aveau să trăiască o viață plină de belșug și pace.
Tocmai de aceea, în noaptea de Sânziene, se retrase în cea mai adâncă peșteră din cel mai înalt munte, ca să nu mai audă cântecele dulci ale zânelor, și să nu mai simtă mirosul florilor împletite în părul lor, care ajungeau purtate de vânt în toate colțurile pământului. În bezna ascunzătorii sale, cu toate că era hărțuit de gânduri, reuși în cele din urmă să adoarmă. I se păru că o visează pe Zorica, mai frumoasă decât o știa, apropiindu-se de el cu părul numai fir aurit și maci strălucitori, cu ochii plini de lumina bucuriei și zâmbetul larg, întinzând brațele spre el și mângâindu-l pe obraz.
- Te-am ales pe tine, îi spunea în vis, tu ești alesul meu!
Uriașul Uriașilor se trezi brusc și sări direct în picioare la astfel de minunăție de vis. Și ce să vezi? Visul era chiar aievea, căci, în fundul peșterii, răspândind lumină cu întreaga ei făptură era chiar Zorica, însoțită de un alai neasemuit de zâne, una mai frumoasă ca alta și una mai gătită ca alta. Se ciupi uriașul de braț cât putu de tare.
- Au! Nu visez!
- Nu visezi, râse Zorica, am venit după tine! Vrei să locuiești și să domnești alături de mine în cetatea zânelor?
Nu trebuie să vă mai spun ce a răspuns uriașul. Râsul lui se auzi până în fundul mărilor și al oceanelor, tulburându-l pe regele acestora.
- Ce se întâmplă? își întrebă acesta peștii, în timp ce se străduia să domolească valurile ridicate până la cer.
- Regina zânelor l-a ales pe Uriașul Uriașilor de soț, Măria-Ta!
Regele mărilor și oceanelor bătu din palme:
-Negreșit trebuie să iau parte la nunta lor! Să mi se pregătească cea mai bună caleașcă!
Așa se pomeniră zânele cu cetatea lor neasemuită plină de oaspeți de soi și de daruri care mai de care mai prețioase. Veselia cuprinse întreg ținutul și nu bag mâna în foc că petrecerea s-a încheiat până în ziua de azi. Baba Hâra a rămas închisă pe vecie în stâncă și nu a mai putut face niciodată vrăji, iar Cremene a rămas pentru tot restul zilelor sale șobolan, însă nimeni nu le-a simțit lipsa.