Vorbesc de multe ori în subconștient cu cineva. Poate fi dintre cei plecați la Domnul, poate fi cineva care a trecut prin viața mea, trăiește, dar contrar rațiunii care-mi spune să-l țin departe, un nod de viață, o ardere neterminată, nod pe care nu-l pot defini încă în comunicarea cu el mă determină să-l chem în continuare. De la așa ceva, frământarea interioară este mereu vie și efectul asupra "suprafeței" este o căutare continuă, tăcută. Poate a adevărului acelei întâlniri, adevăr pe care-l numesc scop al unui fragment de viață care nu depinde numai de mine, poate a nevoii acute de a continua o comunicare care pe moment amorțește, rămâne aninată între voință și nevoință.
Nu am înțeles niciodată de ce, dacă simțim că efectul unei comunicări cu altă ființă nu este benefic ființei noastre, totuși continuăm să dorim acea comunicare. Poate că orgoliul atins de o oarecare neîmplinire este reactivul care menține viu lanțul unei reacții alchimice în care, noi suntem substanța de bază. Acidul vieții ne răscolește, ne schimbă, ne prelucrează intențiile inițiale, pentru a ajunge în final la ceea ce este scris ilizibil în acel fragment de viață.
Habar nu am dacă în asemenea povești este vorba de iubire, sau pur și simplu de nevoia echilibrării și reechilibrării sistemul de reacții energetice ale interiorului. Posibil ca răspunsul să fie cel neașteptat de secvența noastră pământeană și anume "da".
Dualul macină încrederea în sine și chiar dacă acceptăm acest răspuns ca fiind firesc, totuși mai vrem ceva, mereu mai vrem ceva să vină ca o anexă la fundament.
Vine cândva prin încercările vieții.
Trec prin asemenea situație acum și am preferat să scriu mai degrabă, decât să reactivez un dialog mai mult monolog, pe care-l duc de câțiva ani buni cu acea ființă. Ceea ce spun aici i-am transmis de mai multe ori, dar întotdeauna a fugit de simpla acțiune de a da un răspuns. Măcar dacă spunea că nu știe. Asta ușura un pic frământarea. Voi merge înainte chiar și cu acest nod interior. Sigur de undeva, din ceva anume, răspunsul va veni. Până atunci, dialoghez în viu și viu cu Victor, clovnul din mine. El pare a fi singurul care îmi oferă pe bandă răspunsuri, prin jocurile lui cărora mă supun mereu, fără să crâcnesc. Sunt și distractive, dar și pline de înțelepciune...
- Mai taci din gură, sau din gând, Anna! Mă concentrez la următoarea mișcare pe tabla de șah cu piese din apă. Izvorul m-a lăsat să-i modelez picăturile de apă și soarele mă ajută. Cum mișcă razele pe liră, cum se mai naște o formă încântătoare. Să nu te sperii dacă se vor naște și dragoni, și fiare ale pădurii. Sunt toate ființe ale gândirii și simțirii tale. Poate că și flori se vor naște, și reptile ciudate, și insecte. Cine știe ce mai naște soarele în cântecul lui luminos!
Gata. Uite un dragon de foc. Îl facem cal, sau rege? Regina va fi sigur o pasăre, după ce va arde bine în tainele tulburătoare ale puterilor soarelui.


Anne Marie Bejliu, 18 august 2017