Septuagenarul Robert Comăniță, de profesie cibernetician, își propuse în dimineața aceea caldă de toamnă târzie să nu meargă la institut. Ziua de 14 octombrie avea pentru el o semnificație aparte și i-o dedica în fiecare an fratelui său geamăn, Vladimir, dispărut fără urmă acum treizeci de ani. Deși autoritățile judiciare clasaseră dosarul încă din start, punând dispariția pe seama unor „cauze necunoscute”, el își continuă propria investigație de-a lungul timpului până în acest 14 octombrie însorit, când socoti, ex abrupto, că sosise momentul să tragă niște concluzii. În primul rând, trebuia să se decidă asupra unui lucru simplu și anume dacă fratele său geamăn era mort sau nu. Faptul că acesta dispăruse subit, fără să lase cea mai mică urmă a trecerii sau morții sale, acoperea ambele posibilități, înclinând însă mai mult spre varianta a doua. Un glas lăuntric, care la gemeni se manifestă extrem de profund, îi spunea că Vladimir nu era mort, ceea ce putea să însemne alte două lucruri: fie că fusese răpit și ținut undeva în sclavie, fie că el însuși își regizase dispariția și trăia cine știe unde sub altă identitate. De data asta balanța înclina spre prima variantă. La drept vorbind, concluzia conturată cu ocazia primei sale investigații, imediat după dispariția lui Vladimir, care nu excludea posibilitatea unei răpiri, se baza pe câteva date certe. Se știa cu precizie că Vladimir plecase de acasă la unsprezece fără cinci, prezența sa fiind înregistrată de camera video de la benzinăria Helios, unde acesta alimentase la ora unsprezece fix. De la benzinărie până la institut era o distanță de circa zece minute cu mașina, însă camerele de acolo nu-i semnalaseră prezența nici înainte, nici după ora unsprezece. Cei aproape treizeci de kilometri de drum dintre benzinărie și institut străbăteau o suprafață agricolă plană, cultivată cu grâu, nefiind o rută prea circulată. De jur împrejur, cât cuprindeai cu ochii, nu se vedea decât o mare verde de grâu încolțit și cerul prăvălit ca un clopot peste această mare. Cum să dispari într-un asemenea loc cu tot cu mașină și să nu lași nicio urmă? Fata de la benzinărie confirmase că-l văzuse plecând în direcția institutului, iar un șofer de TIR, care circula din sens opus, observase și el, undeva pe la mijlocul distanței, un Porche roșu, decapotabil, „mâncând jar”. Ultimul element care-i întărise convingerea că fratele său fusese victima unui eveniment neobișnuit i se relevase din elicopterul Poliției, după un survol efectuat cu procurorul Mărgean. Nu-i spusese nimic acestuia, dar ochiul său experimentat de cibernetician depistase aproape de locul indicat de șoferul de TIR o zonă circulară în lanul de grâu încolțit, care contrasta izbitor cu restul. La o cercetare ulterioară, pe teren, aflase și explicația acelei anomalii: zona circulară, cu un diametru de circa douăzeci de metri, era pârjolită, purtând amprenta unui obiect propulsat, care se așezase și stătuse ceva timp acolo.

În timp ce-și pregătea ustensilele pentru ras, tot mai greu de o vreme încoace, Robert Comăniță se privi îndelung în oglindă. Albise cu totul, iar pomeții obrajilor îi ieșiseră proeminent în afară. Îi apăruseră mii de riduri în jurul ochilor și gurii, ba și câteva cute groase, ca niște șanțuri, de-a latul frunții. Puncte negre, înconjurate de smocuri de păr, se vedeau ici și colo pe nas, deasupra buzelor și în josul bărbiei duble. Doar albastru marin al irisurilor i se păstrase intact, nealterat de trecerea timpului, amintindu-i de vremurile frumoase de altădată. Nici el, nici Vladimir nu fuseseră căsătoriți, dar cunoscuseră și avuseră zeci de femei, umblaseră prin toată lumea, se bucuraseră de cele mai mari onoruri în țară și străinătate, își trăiseră viața cu vârf și îndesat. E drept că nu prea lăsaseră nimic în urmă, cu excepția lucrărilor științifice, și nu se prea gândiseră la viitor, crezându-se, probabil, invulnerabili și intangibili, adică nemuritori.
Își strânse obiectele de ras zâmbind. Întotdeauna când se afla în fața oglinzii îl asaltau amintirile, dădeau buzna ca niște hiene din lumea tăcută a uitării, și de fiecare dată pierdea noțiunea timpului. Acum trebuia să se îmbrace pe fugă, să pornească mașina, tot un Porche roșu, decapotabil, apoi să refacă pentru a treizecea oară ultimul drum al lui Vladimir, încheiat invariabil cu aceeași reculegere pioasă și dureroasă.

Opri mai întîi la bezinărie. Fata de altădată, acum o femeie în vârstă, înceată și supraponderală, îi făcuse plinul în liniște, iar el îi lăsase câteva sute de lei bacșiș, așa cum proceda de ani de zile, știind că o ducea foarte greu, după care ieși în stradă. Drumul era pustiu și trist, sufocat de buruienile uscate de pe margini și de pe câmpul lăsat în părăsire, care se întindea de jur împrejur până la linia orizontului. Parcurse cei aproape cincisprezece kilometri lejer, fără să se intersecteze cu nimeni, și parcă mașina direct pe câmp, în locul în care descoperise prima și singura dovadă palpabilă legată de dispariția lui Vladimir. Își începu reculegerea în mașină, ca de obicei, cu mâinile împreunate și ochii închiși. La un moment dat auzi un ciocănit în geamul din dreapta și înainte de a se dezmetici se trezi cu un bărbat tânăr alături, care semăna uluitor cu Vladimir cel de acum treizeci de ani.
- Păstrează-ți cumpătul! îi zise acesta îmbrățișându-l. Sunt eu!
- Doamne, au trecut treizeci de ani.
- Nici măcar o clipă, râse Vladimir Comăniță amuzat de uluirea fratelui său, poate doar o jumătate de clipă, ca să fiu mai exact! Iar acum, frate, spune adio Terei și hai să pornim înaintea timpului!
În clipa următoare mai văzu un obiect argintiu, sub formă de disc, având la bază un cerc de lumini multicolore, care dădea impresia că obiectul se mișcă, apoi își pierdu cunoștința.