Era o după amiază încrâncenată de toamnă pe înserat. Nori vineții de ploaie, amestecați cu ceață și vânt, se lăsară încă din zori peste așezarea aceea din creierul munților, Covătari, deșertându-se a lehamite asupra viilor și morților, ca scursura dintr-un buboi. De undeva din pâclă se auzea un dăngănit ofticos de clopot, iar în liniștea zgrunțuroasă dintre două bătăi, răzbăteau zgomote de pași, clipocind prin clisa moale a drumului. Convoiul, format din câțiva oameni tăcuți, ca niște năluci, cu saci de cânepă în spate, se târa prin noroiul cleios și bălțile cu ape tulburi, de culoarea lutului. În frunte, înaintând fără prea multă tragere de inimă, un muntean rășchirat și cocoșat, îmbrăcat într-un suman de lână cu glugă, agita impetuos o cruce butucănoasă de argint și cânta pe nas psalmi neinteligibili. Îl urmau îndeaproape patru bărbați molâi, scurți de statură, cu ițari și opinci de porc în picioare, care purtau un coșciug pe umeri, și trei muieri slăbănoage, desculțe, îmbrăcate în catrințe scorțoase, care boceau ascuțit și sacadat, ca niște bufnițe. De pe ambele coaste ale drumeagului bolboroseau șiroaie tulburi de apă, amestecate cu crengi rupte, pietre și noroi gălbui, transformând întreaga vale într-o adevărată mlaștină.

În dreptul izvorului cu jgheab, de unde drumeagul prindea să urce spre Culmea Spărieț, omul din frunte, care nu era altcineva decât popa Teoharie, din Covătari, zis Sihastru, întrucât trăia singur într-o peșteră de sare din vârful Măgurii, devenită între timp schit și loc de perelinaj, opri convoiul pentru rugile dinaintea despărțirii de robul lui Dumnezeu, trecut la cele veșnice, Gălbează Alui Gheorghe din Vulpea, poreclit Cucuiete. Bărbații lăsară sicriul jos, nu fără oarecare sfârșeală, trăgându-și sacii de pe capete și îngenunchind în mocirlă alături de femei sub o ploaie care turna cu găleata.
- Miluiește-ne, Dumnezeule, zise părintele Teoharie începându-și cântarea pentru morți, după mila Ta cea mare, ne rugăm Þie auzi-ne și ne miluiește, căci Tu ești învierea, viața și odihna robului Tău, Gălbează, țiitorul Paraschevei lui Crudu din Hotare, aici de față, cu care zămislise pe Ion cel Beteag, plecat și el spre cele veșnice, și unde păcătuise cu Ileana lui Covrig din Vatra, apoi cu fetele lui Bursuc din Măgura și cu muierea lui Archip, pădurarul, din Breaza, iertate fie-i păcatele în Împărăția Cerurilor, Doamne, Dumnezeul nostru, îndură-Te de noi!
Cei îngenuncheați își făcură semnul crucii de mai multe ori și bătură mătănii deasupra coșcigului.
- Doamne,îndură-Te de noi, strigară în cor, și ne iartă nouă păcatele noastre precum iertăm și noi greșiților noștri!

Parascheva, muierea defunctului, aprinsese între timp un felinar și se iți înaintea procesiunii. Era o femeie de vreo treizecișicinci de ani, numai piele și os, cu trăsături aspre de munteancă, dar cu niște ochi mari și albaștri, pătrunzători, care treceau prin om. Gura satului zicea că uneori își făcea drum pe la schitul din Măgura și se drăgostea acolo cu părintele Teoharie, la care fusese prima oară ca să se plângă de păcatele lumești ale defunctului, căzând până la urmă și ea în același păcat.
- Calcă mai moale, Paraschevă, se oțărî preotul gâfâind, și ține lumina mai la vedere!
Femeia întoarse capul nemulțumită.
- Ne apucă miezul nopții cu mormolocii ăștia, părinte!
- N-ar fi întâia dată! spuse glumeț, din spatele coșciugului, Alecu Alui Gherghel, zis Capră, bănuit de legături păcătoase cu animalele. Și apoi, dacă ți-o fi frică la întoarcere, Paraschevă, poți înnopta la mine, că tot sunt singur !
- Da’ ce-ai pățit, bre, ți-a fugit capra?
- ?!
- N-a avut în viața lui capre, fă! se burzului ibovnica acestuia, Codruța lui Acatist. Și apoi, nu ești tu Sfânta Vineri, Doamne, iartă-mă, ca să arunci cu piatra!
Cealaltă femeie, Măria lui Cârlig, nevasta bărbatului de lângă Capră, mai în vârstă și mai înțeleaptă, clătină din cap.
- Nu-i tihnește săracului nici pe ultimul drum!
- La câți bărbați ai îngropat și matale, i-o tăie Parascheva, nu ești cu nimic mai brează!
Bărbații din față, frați cu Măria lui Cârlig, se zbătură în loc de mânie, dar nu reușiră decât să se încurce în mărăcini și să alunece cu tot cu sicriul, care se rostogoli de câteva ori la vale, apoi se crăpă în două, lăsând mortul întins pe spate în mijlocul drumului.
- Nenorocire! țipă părintele Teoharie făcându-și semnul crucii și țopăind împrejurul mortului. Nenorocire!!!

Gălbează Alui Gheorghe din Vulpea, poreclit Cucuiete după bolfa pe care o avea în creștetul capului, din naștere, nu arăta ca un mort obișnuit. Deși fusese găsit la câteva zile de la întâlnirea cu ursul lui Stănescu și cu toate că mai stătuse vreo câteva zile în capela bisericii, nu numai că nu se umflase, dar se autovindecase miraculos de toate rănile și urmele de violență de pe față și de pe piept. Se mirară chiar și babele când îl îmbăiară și-l pregătiră pentru creștineasca îngropăciune. Doar una dintre ele, Safta lui Fuștel din Grinduri, își mai aminti de o întâmplare asemănătoare, petrecută cu ani în urmă, când murise călugărul Ioan Fericitul din Poloboc, pe care-l ținuseră în capelă jumătate de an fără să se umfle sau să putrezească, de se crucise și mitropolitul Moldovei împreună cu preafericitul Teoctist și cu toată popimea de la Patriarhie.

Ghiță Alui Motfolea, dascălul bisericii, se întorcea cu șareta trasă de măgărușul Costică de la un praznic, destul de aghezmuit, ce-i drept, și nu-i veni să creadă la început când văzu mortul în mijlocul drumului și procesiunea înmărmurită alăturea. Abia după ce cuviosul Teoharie îl scutură de umeri și-i porunci să urce mortul în căruță se dumiri de-a binelea. La aceasta se adăugă și ploaia tot mai deasă pe măsură ce întunericul punea stăpânire peste lucruri și oameni.
- „Până la groapă e ca nou! își zise el în gând, înghiontindu-și măgărușul cu coada biciului. Se pare că am băut eu și s-au îmbătat ei!”
Convoiul se puse în mișcare după șaretă într-o liniște cu adevărat mormântală și nu se opri până aproape de Stânca Lupului, unde, de obicei, se făcea ultima haltă înainte de cimitir.
- Și iară să ne rugăm, îngână pe nas părintele Teoharie, Doamne, Sfinte Dumnezeule, miluiește-ne pre noi și iartă păcatele robului tău, Gălbează, plecat cu sufletul către Împărăția Cerurilor întru veșnica Ta milă, Doamne, îndură-Te de noi!
- Doamne, îndură-Te de noi! repetară și credincioșii strânși în jurul căruței, lângă mortul murat ca o varză, amintindu-și ziua când îl găsiră pe Cucuiete zăcând, fără suflare, într-o baltă de sânge, sfârtecat de ursul lui Stănescu, zis Linguraru`, pe care-l crescuse de mic și-l învățase tot felul de scamatorii până când acesta turbase și fugise în munți, ascunzându-se în peșterile bântuite doar de lilieci, de unde se întorcea noaptea și lovea în curțile oamenilor, ba uneori chiar și în oameni, cu o cruzime greu de închipuit.

Numele satului Covătari vine de la masivul muntos cu același nume, fiind unul din cele zece sate mai răsărite care avea biserică și peste cincizeci de suflete. Celelalte așezăminte, împrăștiate ca din furcă de-a lungul și de-a latul muntelui, numărau doar câteva familii, multe dintre acestea îmbătrânite și fără urmași, pe cale de dispariție. Îndeletnicirea oamenilor de pe aici era, în principal, creșterea oilor și a vitelor, iar acolo unde exista și câte o palmă de pământ, lucru destul de rar, de altfel, agricultura. Cimitirul din Covătari se afla într-un asemenea loc, pe cea mai înaltă culme a muntelui, denumită Cuibul de Vultur după o legendă veche, din moși-strămoși, povestită adesea de părintele Teoharie. Se zice că într-o bună zi Dumnezeu privi înspre Covătari și văzu niște oameni cu un coșciug pe umeri, căutând printre stânci un loc unde să-și îngroape mortul. Urcară toată ziua până când în vârf, dar nici acolo nu găsiseră nimic și izbucniră în lacrimi. Înduioșat, Dumnezeu, Tatăl ceresc, se ridică din jilțu-i sfânt și aruncă zece lopeți de pământ peste cea mai înaltă stâncă, unde își avea cuibul un vultur, lăsând sub poruncă și aspru blestem ca locul acela să fie și să rămână veșnic cimitir.

Despre Gălbează toată lumea știa că era muieratic, lucru pe care cei mai mulți îl treceau cu vederea, dar se mai știa despre el că era și necredincios, existând bănuiala că-și vânduse sufletul unei secte. Nu intrase niciodată în biserica satului și nu se lăsase înduplecat de nimeni să se întoarcă la credința strămoșească, nici chiar de Parascheva, nevastă-sa, care era o practicantă fanatică. Se zvonea că se dăduse cu ostașii din Templu Domnului, pripășiți prin Videle, unde se întâmplau tot felul de grozăvii. Câțiva covătari vrură cu ani în urmă să-l izgonească din sat, să-l afurisească sau să-l omoare cu pietre, dar se loviră de cuvântul părintelui Teoharie, mai întâi, apoi de gura spurcată a Paraschevei, care îl plăcea ca bărbat și nutrea speranța să-l aducă într-o bună zi pe calea cea dreaptă. Așa se face că la înmormântarea sa creștinească, dezaprobată atât de săteni cât și de sectanți, nu se îngrămădise prea multă lume. Nu mai vorbim despre faptul că oamenii se cam zburliseră la cuviosul părinte, care ierta prea ușor, reproșându-i că luase asupra sa și a întregii comunități păcatele necredinciosului răposat numai de dragul Paraschevei.

Pe măsură ce convoiul se apropia de cimitir, iar măgărușul dădea semne de oboseală, una din cele două femei, Codruța lui Acatist, își azvârli sacul din spate și izbucni în râs.
- Ce ai, fă! se zborși Capră, ibovnicul ei, întorcând capul. Ai căpchiet?
- Să știi că nu mai am mult! îi răspunse femeia și se lipi de dânsul. Crăp numai când mă uit la curva asta care o face pe mironosița!
- Taci, fă, că-i mare păcat!
- Da’ când se drăgostește cu părintele nu-i păcat?
- Bre, femeie…
- Voi, bărbații, i-o reteză ea râzând, sunteți niște proști! Nu vezi, bre, că-i scapără după părinte? Știi la ce m-am gândit adineauri?
- Bre, femeie…
- M-am gândit că n-am făcut-o niciodată pe ploaie!
- Bre, femeie…
- Și vreu s-o fac cu tine aici și acum! adăugă ea dezbumbându-și nasturii de la bluză. Acum sau niciodată!
Maria lui Cârlig, care asistase încremenită la discuția dintre cei doi și-i văzu înghițiți de întuneric, își scuipă în sân.
- Piei, drace!
- Piei, drace! murmurară și frații ei, Petru și Vasile Cozonac, ținându-se aproape de mort.

De șapte ani nu mai plouase la Covătari, iar acum, dintr-o dată, chiar în ziua îngropăciunii lui Gălbează, se dezlegaseră parcă baierele cerului. Cuviosul Teoharie simțea că acesta era un semn rău la adresa sufletului păcătosului răposat, dar și pentru diavolească sa legătură cu Parascheva. Toată viața și-o trăise în post și rugăciune, departe de oameni și de ispitele lumii, slujind cu dragoste și osârdie cuvântul lui Dumnezeu. Fusese însă îndeajuns s-o vadă o dată pe femeia aceea și să n-o mai poată scoate din suflet, din minte, din inimă. Chiar și în momentele acestea solemne nu-și putea lua ochii de la dânsa. De câte ori ea întorcea capul și-l țintuia cu privirea îi venea să-l lase naibii pe Gălbează și s-o culce acolo, în mocirlă, cum făcuse mai dăunăzi Capră. Mai rău era că Parascheva i se strecura printre gânduri chiar și când citea din Evanghelie, ispitindu-l de acolo cu îmbrățișările, cu suspinele și cu deschiderile ei misterioase. O lăsase să-l inițieze în jocul acela diavolesc al poftelor până când devenise și stăpânul și sclavul acelor pofte.

Trecerea de pe coasta Covătarului către culmea Cuibului de Vultur se face de pe un povârniș de stâncă, înclinat și îngust, sub care se cască o prăpastie de câteva sute de metri. Uneori, mai ales iarna sau pe vreme rea, e bine să nu te aventurezi pe acolo, întrucât există riscul să aluneci și să te prăbușești în hău. Parascheva, care conducea convoiul cu felinarul în mână, trecuse fără probleme poteca, iar părintele Teoharie, furat de gânduri, o făcuse precum somnambulii, fără să fie conștient de pericol. Nu același lucru se putea spune și despre Ghiță Motfolea, dascălul, care, cu toată băutura din cap, simți primejdia și se împotrivi traversării.
- Cum să trec, fraților! se lamentă el venind în spatele căruței unde rudele Măriei și bărbatul acesteia făceau gălăgie. Ați înnebunit cu toții? Nu vedeți că-i mâzgă?
Fără să-i bage în seamă, așa cum făcea de obicei, măgărușul se luă după părinte și trecu cât ai clipi cu mortul pe partea cealaltă spre distracția tuturor. Rușinat, dar tot neîncrezător, dascălul le ceru să se prindă de mâini, ceea ce și făcură până la mijlocul stâncii, adică până la coborâș, unde Măriei lui Cârlig îi fugi, nu se știe cum, un picior și se descumpăni cu totul. Motfolea aflat alături, dădu să se tragă îndărăt, dar femeia își încleștase într-atât strânsura încât îl dezechilibră și pe dascăl, care, la rându-i, îi dezechilibră și pe ceilalți, antrenându-i în cădere. Þipetele lor cutremurară munții pentru o clipă care părea să nu se mai termine, apoi la fel de brusc se instală o liniște grea, dureroasă, în mijlocul căreia picăturile de ploaie se auzeau ca niște salve de tun.

Parascheva rămase cu felinarul suspendat deasupra capului ca o statuie, în timp ce părintele Teoharie, cu mâna încleștată pe dârlogii măgărușului, privea pierdut în noapte. Nu mai era nicio îndoială că pedeapsa lui Dumnezeu se abătuse asupra sa prin suferința și moartea celor pe care îi iubise și slujise de când venise pe lume. Și nu era drept. El merita pedeapsa. Suferința. Moartea. Chinurile Iadului.
- Doamne, părinte, o auzi pe femeie glăsuind alb, oare nu se mai sfârșește odată chinul ăsta?
Tresări și se uită cu dojană în ochii ei.
- Nu, Paraschevă, nu ai dreptul să pui la îndoiala voia Celui de Sus! Ce primim, aia merităm!
- Eu cred că merităm mai mult decât suferință, părinte! Nu-i vina noastră că unii își vând sufletele sau că alții își închid singuri calea spre mântuire! Dumnezeu ne învață să ținem mereu porțile inimii deschise!
- Așa-i, Paraschevă, dar noi le-am deschis către păcat! Haide să înfăptuim ceea ce am început azi-dimineață! adăugă el trăgând măgărușul de hățuri către groapa săpată în zori de Ghiță Alui Balaur, paznicul cimitirului.

La lumina felinarului cei doi coborâră sicriul din căruță și-l așezară cu grijă pe marginea gropii. Abia atunci își dădură seama că lipsea vinul, darurile și pânza cu care să-l acopere. Se bucurară, în schimb, că erau frânghiile ( de coborât mortul) puse de Ghiță după movila de pământ, alături de un topor și o sticlă de țuică, golită pe jumătate.
- Dumnezeu să-l aibă în pază! spuse părintele Teoharie aruncând peste mort un pumn de țărână.
- Să-i fie țărâna ușoară! șopti și Parascheva cu o voce înăbușită. Dumnezeu să-l ierte!
Se uitară apoi în jur după o lopată, zadarnic, fiindcă Ghiță, turmentat de băutură, lăsase în loc de lopată, toporul.
- Trebuie să-l acoperim cumva, Paraschevă!
- Cu ce, părinte? Cu mâinile? Nu vezi că-i numai glod și apă?
- Dacă-l lăsăm așa până mâine îl mănâncă lighioanele!
Femeia îndreptă felinarul spre groapă.
- Oricum am face, părinte, îl scoate apa afară! Și apoi, adăugă ea apropiindu-se de el, nici mie nu-mi este prea bine! Ia-mă-n brațe!
Cuviosul Teoharie simți din nou pornirea aceea lăuntrică, păcătoasă, învăluindu-l, întunecându-i mințile, și o prăvăli sub dânsul acolo, chiar peste movila umedă și cleioasă de pământ, alături de groapa în care odihnea răposatul Gălbează, muieraticul și necredinciosul Gălbează, Cucuiete, naiba să-l ia, din cauza căruia se întâmplaseră toate necazurile din seara aceea și dintotdeauna.

În timp ce cuviosul și văduva defunctului se înfruptau din fructele păcatului, se petrecu un lucru neobișnuit : măgarul lui Motfolea o rupse la fugă urmărit îndeaproape de o arătare aducând a urs. Dărâmă mai multe cruci și încercă să scape pe povârnișul peste care tocmai trecuse, dar nu mai avu norocul dinainte. Arătarea se întoarse în salturi spre cei doi, care asistaseră uluiți la fuga și moartea măgărușului.
- Apucă toporul, părinte! țipă femeia lovind arătarea cu felinarul în bot. E ursul lui Stănescu..., mai apucă să spună înainte ca laba fiarei s-o despice în două.
Părintele Teoharie văzu felinarul stingându-se și alunecând în glod înainte să găsească toporul. Nu mai putea face nimic. Ursul era deasupra lui și îi înfigea colții în beregată. În clipa următoare se întâmplă însă un lucru neobișnuit : defunctul Gălbează, cu părul vâlvoi și ochii ieșiți din orbite, săltă din groapă, apucă toporul de coadă și despică dintr-o lovitură capul lighioanei, apoi se întoarse la loc, așezându-se cuminte cu fața în sus și așteptând ca Dumnezeu să arunce peste dânsul câteva lopeți de pământ...