agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1745 .



Câtă estetică în curtea regală a simțurilor
proză [ ]
fragment de roman, "Victor, clovnul din mine"

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [AnMar ]

2017-11-11  |     | 



Să mori la hotare de zbor, numărând clepsidrele sparte ale prezentului …
Pentru viitor ridici nisipul în pumni și îi săruți tâmpla obosită cu apa mării.
Ceva se schimbă ceva rămâne pironit între tine și poarta deschisă. Vântul bate, răzbate zidul/ zidurile, șorțul, gândul, visul…
Lehamitea de a fi, sau de a nu mai fi ceea ce ești de fapt în cărțile ilizibile ale spiritului tău liber să cuprindă infinitul, cu toți porii lui de pasăre, cu o singură aripă de iarbă, de aer, de foc, de metal, de lemn, de apă, de aer, de cer…
Sunt aripi cu degete și frica aceea organică de a fi tu însuți. În fața armelor ridici mâinile, când ești amenințat ridici mâinile deasupra capului ca atunci când dormi și, în general, toți dormim. Ridicăm mâinile deasupra capului, oxigenăm prezentul cu încă o eliberare de frica de a fi noi înșine... Ce roată, domnule! Ce roată...
"Nedescifrat" ai scuturat și gândurile deasupra altarelor, când icoanele ne strigau. Te-am prins răsturnând amforele de gânduri și atunci, am furat un punct. Dar...tot am ridicat brațele, apoi am învârtit roata lor, într-un gest de apărare pe care nimeni nu a știut la vernisajul prieteniei să-l descifreze. Doream simpla atingere care să ridice din bolta fricilor sufletele noastre. Recunoscându-ne, să ne putem plimba de-a lungul lacului, din parcul în care sălciile râd și plâng, mai ales în amurg...

***

Din colivia în care mă aflu acum nu mai ies decât cu picioarele înainte. O mai fi și altă colivie dincolo de gratii? Să consider zborul o boală? Noroc cu sufletul. Are el multe hărți de cucuie, dar tot mai știe să evadeze printre vise și coșmaruri. Trăiască el, sufletul! Ave, nea Cesare! Ia tu tot...
Dar dincolo de slăbiciunea care mă determină uneori să scriu așa, există convingerea că pot lucra cu propriul gând până la înălțarea ființei chiar și o fracțiune de timp biologic, deasupra tuturor nevolniciilor pământului în care exist și mă agit zi de zi să nu pic iar și iar în mocirla disperării.
Colocvii, nenumărate colocvii, sau jocuri utile unei colonii de chipuri în care, de multe ori, nu mă regăsesc. Colonie în care se adună și se risipește forța vitală a propriei ființe.
Prevăd și văd răspântii de întrebări pe care calcă fiecare chip cu prelungirile sale, cioburi din definiția a ceea ce sunt aici, în cotidian. Nici unul însă, nu-mi surprinde acel ceva pe care nici eu nu-l cunosc a-mi aparține, dar este acel ceva care trage de păr și mă ridică din mlaștina neputințelor de fiecare dată. Cineva a așternut în același punct și mai apoi pe un același șir măști peste măști, și iluzia mea accentuată pe gama solului, că pasul mi-l îndrept spre bine, spre sinele care pare a fi murit demult în încălcelile rădăcinilor vieții.
Prea multă moarte îmi acoperă nările și am ajuns parcă, să inspir aerul sub forma unei coase. Câtă iarbă poate să crească pe câmpul minat al înțelepciunii dorite a-mi fi îmbrățișare și câtă naivitate vibrează în unicul gând al binelui din om!
Văd nodul gordian al eliberării, toate fazele prin care vrând nevrând am trecut, și trec, și voi trece, pentru că sunt călătorul obosit care regăsește un strop de putere în fiecare literă prinsă în spinii rozelor așternute pe margini.
Câtă estetică în curtea regală a simțurilor și câtă logică în bucătăriile în care hrana vie se încropește sub soare apoi, se fierbe la foc mocnit în suflet, pentru ca mai târziu, plictisit, clovnul interior să o prindă în coiful lui și să o transforme în jocurile lui explozive!
Am adormit pe o diagonală de verbe și le-am umezit visându-mi viața de sugar trecută sub unghiul mort al picăturilor de ploaie. E o ploaie pe care o ignor, chiar dacă-mi udă toate metaforele nenăscute nerostite, neînțărcatele valori din comoara fără nume. Pe ea o mai țin încă sub aripa zborului cu o singură aripă, la rădăcina copacului cu trunchiul uriaș și coroana din nopți nesfârșite. Nopți albe în care, la rădăcina copacului uriaș mă scald în voie în prana albă strălucitoare, reînviindu-mi trupul amorțit într-o durere cât toate crucile universului. Spun crucile universului dar oare în univers, crucea există?
Pe unde-mi umbli, Victore, când ajung la răscrucile pline de întrebări, care acum îmi par cioate, rădăcini de copaci răsfirați pe toată suprafața pumnului de gând care bate odată cu inima fizica? Pe unde-mi umbli, năucule? Te voi visa la noapte și te voi prinde eu călătorind iar și iar pe strada cu tei, închegând iar și iar jocuri. Te voi prinde, Victore...

***

Victore, vreau să scriu despre moarte. Nu te speria, nu mă mai adâncesc atât de ușor în depresie. Moartea mea nu mă mai sperie cu nimic decât atât cât știu că aș lăsa în urma mea două ființe care au nevoie de iubire și de sprijin cât muntele dispărut din acest spațiu iubit nespus de Dumnezeu și de Maica Domnului. Sigur a fost văzut înainte să dispară sau poate să-și ascundă crestele în adâncurile munților de acum pentru ca bucuria iubirii să crească mereu ca o sămânță a minunilor trăite, niciodată simțite ale luminii cerului și pământului la un loc.
Ascult mereu oameni care vorbesc despre moarte ca despre o trecere către un tărâm în care libertatea de a fi este har și dar, libertatea de a iubi nu mai este îngrădită de frontierele prea înalte din stânci ale limitărilor umanului. Acea moralitate prefăcută care seacă totul, în fapt o nevoie de a trasa linii care dau uneori forme monstruoase ale egoismului uman, indiferent de genul ființei. Este adevărat că suntem ființe sociale, dar să nu exagerăm.
Doamne, ce zăpăceală cu canicula asta, Victore! Umblu năucă și în mine simt cum se agită ideile, se ciocnesc, încearcă să evadeze din haos în haos, ca mine dintr-o colivie în alta zgândărind emoțiile, transformându-le în fiecare fracțiune de timp într-o buzunăreală continuă generată de sensurile verbelor pe care le-am primit cândva noi oamenii, ca instrumente ale mișcării. Sunt unele verbe foarte ciudate. Inspiră statica și totuși undeva, în alternanțele sensurilor lor, sunt din plin mișcare.
Cum ar fi verbul "a medita". Uneori implică statica, alteori mișcarea, agilitatea minții, sufletului, inimii, spiritului (a ta, Victore). Te-aș întreba dacă tu chiar stai vreo clipă locului (loc spun mai mult generic, pentru că tu ești peste tot, și oriunde, și oricând).
Dă-mi o idee din toate câte îmi umblă prin minte haotic și înțeap-o și tu cu coiful să stea locului, să-i cuprind esențele, să pot continua "spovedania" în cartea asta care mă obsedează tot mai mult și parcă fug de ea mâncând pământul, călcând cotidianul cu pași repezi! Hai, nu te mai prosti, Victore! Lasă deoparte joaca și ajută-mă un pic, te rog!


Anne Marie Bejliu, 11 noiembrie 2017

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!