Libertatea înseamnă moarte

Chiar și eu am fost surprins când am ajuns la această concluzie, mai ales că de-a lungul vremurilor, în toate revoluțiile, iar mai recent la mitinguri, s-a scandat: libertate, libertate …
Dar să vă spun povestea.
Presupun că știți, găinile „n-au creier” sau au atât de puțin că a apărut zicala: „femeia asta are minte cât o găină necălcată.”
Puicuța mea era însă, unicat! Foarte prietenoasă, mânca din mână, se cocoța pe umăr și când fluieram într-un anume fel, venea de niciunde.
Pe soacră-mea o enerva atașamentul meu față de o găină, mă persifla, “nu vrei să te culci cu ea în pat?”
În sfârșit, au trecut cele trei anotimpuri, vara, toamna, iarna și în primăvară a început să ouă. Bucurie mare pentru mine, îi cumpăram bunătăți, o răsfățam, o apropiam de obraz și gânguream, „ frumusețea mea, co, co, co, ce să-ți mai dau, niște pătrunjel proaspăt vrei? Nu-i așa că e bun?” Se lăsa mângâiată, poate că nici blândețea sau frumusețea penajului nu mă impresionau așa de mult cât vitalitatea ei ieșită din comun.
În primăvara aceea s-au întâmplat multe lucruri nefirești în gospodăria noastră. A apărut o vulpe, culmea, în centrul satului, ceea ce nu se întâmplase niciodată, dar până să ne dumirim, ne-a cărat vreo cinsprezece găini. Abia când ne-a luat și trei cloști de pe ouă am conștientizat dezastrul. Supărarea mea era cât casa, mă bucuram totuși că scăpase Puicuța. Și când a picat cloșcă i-am aranjat un cuibar cu unsprezece ouă într-un loc unde să n-o deranjeze nimeni. După vreo două săptămâni o altă găină a ouat peste ea. Ca s-o protejez am acoperit-o cu o ladă, dar a ieșit de acolo și când s-a întors, n-a reușit să mai ajungă la cuibar, s-a culcușit sus pe ladă. M-am supărat, dar ce mai puteam face? Am sperat că ouăle nu s-au răcit complet, în definitiv era vară. Din păcate, la trei săptămâni, n-a ieșit niciun pui. Am hotărât s-o desclocesc, am băgat-o la “zuhaus”, un fel de mansardă a cotețului! S-a retras într-un colț al cămăruței, a adunat niște paie, fulgi și-a continuat să clocească. După o săptămână, de fapt după patru săptămâni de când picase cloșcă, i-am pus alte 11 ouă în acel cuibar. Soacră-mea zicea: „bag-o în apă rece și-o desclocești imediat, o să moară dac-o mai ții mult pe ouă.” Pe o căldură de 38-40 de grade, Puicuța părăsea cuibarul și la trei –patru metri depărtare se ciugulea câte o jumătate de oră de credeam că iar se vor răci ouăle. Ca să n-o mai lungesc, după șapte săptămâni de clocit, a scos unsprezece pui, o frumusețe. Abia acum a început dandanaua. Puicuța, cea mai prietenoasă ființă din gospodăria noastră, a devenit feroce. Să pun mâna pe un pui era imposibil, mi-a sărit în cap, m-a ciupit de mână până mi-a dat sângele, a alergat o pisică străină, o corcitură între o siameză și un cotoi autohton. Aceasta s-a oprit și s-a stropșit la cloșcă. Puicuța nu s-a lăsat impresionată, a bătut din aripi, a ciugulit-o, i-a sărit în spate, că biată pisică a tulit-o miorlăind prin zmeură. M-a pufnit râsul, atât de mică și atât de vitează! Când i-a sărit în cap și lui Japonică, un câine Labrador, am înțeles că e cea mai teribilă mamă. Toată curtea și grădina erau ale ei! Acest mod de a se manifesta m-a făcut s-o îndrăgesc și mai mult. Puii creșteau frumos, erau ca vrăbiuțele, îi admiram cum gângureau, minute în șir mă uitam la ei. Cloșca, într-o poziție marțială, îi supraveghea atentă.
În fața bucătăriei, mamaia îngrijea doi metri pătrați de pătrunjel, verde, ecologic, o splendoare. Oricine intra în curte îl râvnea. Puicuța l-a vrut și ea ca să-și învețe odraslele să-l mănânce, așa cum o învățasem și eu pe ea. Dimineața, primul loc unde mergea cu puii, era în pătrunjel. Ciuguleau frunzițele și apoi își vedeau de treabă, mergeau la castan, la grămada de boștină, colindau peste tot. La cât era de bătăioasă nu mă temeam că vreo lighioană îi va împuțina puii. Mamaia s-a supărat, “mai mult strică decât mănâncă, scurmă totul, o să-i tai unghiile!” Pătrunjelul, cu care se mândrea , arăta rău după incursiunile Puicuței. „Așa nu se mai poate!” a zis bătrâna. A luat o sfoară și pregătită astfel a mers la Puicuță! Deși i-a sărit în cap și a zgârâiat-o, mamaia nu s-a lăsat, a legat-o de un picior și apoi de un prun. Cum a reușit să scape, habar n-am, a pornit cu sfoara târâș prin grădină. Când am văzut-o, primul gând care mi-a trecut prin cap, a fost s-o prind și să-i desfac sfoara, dar, când m-am apropiat, puii au început să piuie speriați. Puicuța mi-a sărit în față, m-a zgârâiat iarăși, așa că, enervat, am lăsat-o în plata Domnului, cu sfoara după ea.
În una din zile, pe o căldură că aproape mă apucase leșinul, mă întorc din câmp pe la prânz și văd câțiva pui piuind înfricoșați.
Cloșca nicăieri! Foarte surprins, deși mă simțeam rău, o caut prin toată curtea, prin grădină și-o găsesc în picioare, cu capul în piept, în plin soare, mai vânătă decât o vânătă adevărată. Sfoara se înfășurase de o prăjină pusă proptea la o roșie. Făcuse infarct, sau poate congestie cerebrală, din cauza soarelui ucigător. Moartea ei m-a afectat teribil. Am luat-o de o aripă și i-am aruncat-o bătrânei la picioare. “Vezi ce-ai făcut?” Supărată, femeia a dus-o la tomberon. După ce mi-a mai trecut și mie necazul, m-am întrebat: “oare ce se va întâmpla cu puii?” Între timp se înserase. Micuții, împrăștiați peste tot, piuiau de „mama focului”. Am scos cloșca din tomberon și în locul unde găina își culcușea puiuții, am așezat-o desfăcându-i puțin aripile. Era țeapănă, rigidă, dar micuții, fericiți, s-au strâns grămadă, lângă ea, sub ea. Pentru prima noapte rezolvasem problema, „dar ce voi face în continuare?” mă întrebam. Puii erau neajutorați, dacă-i lăsam liberi prin curte și grădină, primejdia era la tot pasul, o pisică străină, eretele, șobolanii. Și-atunci mi-a trecut prima oară prin cap, ”libertatea înseamnă moarte!” Pentru pui, se înțelege! Dar pentru oameni? Până la urmă am optat pentru libertate. I-am lăsat să umble pe unde au vrut. Seara îi luam în brațe și-i duceam la culcare într-un spațiu absolut sigur. Din păcate, au dispărut unul câte unul până au rămas șase, un cocoșel și cinci puicuțe. Fiecare lipsă îmi provoca o tristețe ca o durere fizică. Atunci mă gândeam la speranța creștină care spune cum casa trupului ține sufletul prizonier cât suntem în viață. Când murim el își ia zborul fiindcă a devenit liber. Numai prin moarte suntem din nou și cu adevarat liberi. De tristețe, de teamă, de durere, de incertitudine, de frica de moarte! Atunci și de frumusețea si de bucuria vieții? Nu știu. Nici moartea fără rost a cloștii nu o puteam explica din perspectiva puilor! Ei, cei care s-au salvat, au știut, prin instinct, cum să treacă repede peste disperare. Vreo trei zile au piuit cât îi țineau puterile căutându-și mama, iar, încercările mele de a-i potoli au fost inutile. Colindau, deși erau foarte mici, prin toate locurile prin care i-a purtat Puicuta.
Probabil, strămoșii noștri nu se temeau nici ei de moarte, sperau sau știau, că sufletul se elibera cu adevărat doar prin moarte.
Rămâne totuși, nestinsă, bucuria vieții, așa cum au moștenit-o puii de la mama lor, adică dorul de spații neîngrădite, cutezanța, pofta de libertate ale Puicuței mele.

P.S.

În 1989 românii au obținut libertatea de mișcare. S-au împrăștiat, ca potârnichile, în toată lumea într-o goană nebună, nebună, după bani. Și astfel au început să moară prin Birmania, Malaezia, condamnați pentru trafic și consum de droguri, prin Afganistan în lupte ce nu le aparțineau. Cum singura motivație pentru prezența lor pe acolo o constituia doar banul niciodată nu-și vor câștiga cu adevărat libertatea.
De fapt ce înseamnă a fi liber? Poți fi liber și într-o închisoare? Existența atâtor martiri ai închisorilor românești o dovedesc axiomatic, libertatea adevărată este de natură spirituală.