agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2018-01-10 | |
Neuitare
Era sfârșit de noiembrie la capătul unei lungi călătorii. De fapt era un început pe un tărâm înconjurat de ape. De-o parte Dunărea cu tainele ei ascunse prin stufăriș, de cealaltă parte marea cea mare de unde se-auzea același vuiet, dintotdeauna. Pe aleile satului mulțimea de curioși se îndrepta zgomotoasă spre faleză. Oamenii locului, ne priveau de după perdele din căsuțele albe sau frumos colorate, nu se arătau, pe niciunde. Eu, cu gândul aiurea, am zărit floarea dincolo de un gard, nearsă de brumă. Cum s-o iau de acolo, să i-o dăruiesc Ei, a devenit dorință de nestăpânit. Am lăsat orice rușine de-o parte și gestul meu, de adolescent, a fost aspru sancționat de ghimpele care mi-a pătruns adânc în deget. Doream să-i fiu mereu în preajmă deși mă apostrofam singur: “o prezență prea insistentă o agasează“ așa că mă mulțumeam să o admir de la distanță. Când ne-am întors pe vapor, am rămas împreună pe punte până a înnoptat. Mi-a mărturisit, după ce i-am povestit tot felul de întâmplări de-ale mele petrecute în pastoral cu stupii, că pentru ea, nu bogăția este cea mai importantă aspirație umană și nici inteligența. “Mă impresionează doar bunătatea, în numeroasele ei ipostaze, deși a devenit o pasăre tot mai rară!” a continuat ea, cu o voce joasă, privind cum se stingea încet, asființitul. Am trecut în revistă situația fără precedent în care mă aflam. Despre ce era vorba? Într-un peisaj mirific, un oarecare, (adică eu) a rupt o floare ca s-o dăruiască unei tinere doamne. Devenise pentru el un coup de foudre? Nu se putea spune asta! O mai întâlnise o singură dată, în Pitești, la un simpozion, dar atunci, nu schimbaseră o vorbă. Ea nici n-a știut că fusese cineva în sală care ascultase tot ceea ce prezentase, o temă de serviciu, și o privise c-o infinită tandrețe. Ce îl determinase s-o admire atât de mult? Primul impuls al unui bărbat când privește o fată este să-i aprecieze exteriorul! Nu este interesat de inteligență, poziție socială, doar cum arată, îl mulțumesc formele, atracția ține, poate, de biochimia dintre cele două persoane. Nu era cazul în situația de față! Așadar ce mă atrăsese la această femeie și mă ținea legat aici, pe punte, cu mii de fire că aș fi fost în stare de orice numai să-mi acorde puțină atenție? Nu am găsit nici atunci, nici acum, răspunsul. Ea mi-a acordat-o, atenția. Și îmi spusese că doar bunătatea o impresionează, o face receptivă la o nouă prietenie. Sigur, bunătatea este un corolar al tuturor calităților omenești, dacă ești bun ești și inteligent, intuitiv, vizionar… Dar bunătatea poate fi demonstrată? Există teste pentru bunătate așa cum sunt pentru deșteptăciune, creativitate, echilibru psihic, de îndemânare tehnică, sau mai bine zis pentru disponibilități native? Îmi imaginam că generozitatea doar se constată în timp, desigur, mai ales prin fapte. Iar bunătatea mea ar fi putut fi percepută de ea în modul cum relaționez cu oamenii, cum mă raportez la evenimentele la care particip…! Dar, în toată această călătorie, nu mă remarcasem cu nimic, iar ea ținuse încă o comunicare în sala mare a Consiliului Județean din Tulcea. Să ne înțelegem, nu intervențiile ei publice mă atrăseseră, nu corpul ei fără cusur, probabil chipul, desprins parcă dintr-o icoană. Ce vedeam eu și alții nu fuseseră în stare să descifreze în acel chip? Ochii, de o profunzime fără egal, genele nerimelate, nasul, gura, acel zâmbet care o înfrumuseța și mai mult! Și părul, bogat, cârlionțat, numai cum o mulatră l-ar fi putut avea. Ce așteptam și vroiam de la dânsa? Să-mi fi întâlnit oare, sufletul pereche? Mi-am luat inima în dinți și i-am spus: “pe mine mă poți descoperi prin ceea ce scriu. Nu este profesiunea mea, o practic doar ca pe un hobi. Dacă accepți să ne cunoaștem mai bine, te rog dă-mi emailul, am să-ți trimit, din când în când, câte un text. Ești de acord?” Mi-a scris adresa și a zâmbit. Eram în al noulea cer! M-am plimbat pe puntea vaporului, bucuria nu mă încăpea, îmi venea să cânt. Probabil că toate acestea se citeau pe chipul meu pentru că domnul Mirel, un cunoscut din Galați, mi-a spus cu oarecare invidie: “prietene, cum ai reușit s-o cucerești pe această frumoasă inabordabilă?” Ce mai conta, nici nu credeam că am cucerit-o, ea doar acceptase să dialogăm. Când am coborât de pe vapor ne-am luat la revedere strângându-ne ușor mâinile. Vroiam mai mult, s-o îmbrățișez, să-i sărut genele lungi. I-am spus: “pe curând, în scris…” Primul text pe care i l-am trimis se numea "Autobiografie", un fel de poezie, deși nu acest gen literar e punctul meu forte. Mi-a răspuns printr-un comentariu ce exprima delicatețe, sensibilitate, suferință, trăiri de mare intensitate, care nu puteau fi făcute publice. Au urmat și altele, proze scurte, schițe, mici nuvele. La fel, ea mi-a răspuns cu un poem, alteori cu sfaturi timide, sugestii. O consideram prietenă, confidentă, și în cel mai îndepărtat ungher al sufletului, iubita mea tainică. Schimbul nostru de impresii, asupra a tot ce ne înconjoară, auzim, ascultăm, simțim, a continuat câteva luni. În primăvară, fiica mea a participat la un concurs în Lods. Ce s-a întâplat acolo nu are rost să povestesc acum, am fost însă deznădăjduit, înțelegeam încă odată, nu talentul, tehnica impecabilă și expresivitatea sunt criteriile luate în seamă. Condițiile pentru promovarea unui concurs, mai ales în muzica numită clasică au în vedere cu totul alte baremuri. Având ca fundal tristețea devastatoare, poate, pentru a mă liniști, am scris o proză, la limită o pot numi pamflet, unul metaforic! Bineînțeles că i l-am trimis Ei! Pentru a-l comenta! Dar, cum un rău nu vine niciodată singur, s-a întâmplat ceea ce nu mă așteptam, de atunci nu mi-a mai răspuns, niciodată. Până recent, când am felicitat-o de ziua numelui și mi-a mulțumit, surprinzător, altfel decât convențional ... Deși trecuseră, mai mult de zece ani. Iar pentru mine, chiar și azi, neuitarea acelui asființit de pe puntea vaporului este dureros de dulce! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate