agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2018-01-17 | |
Țarca
(Din volumul "Plai de basm și dor") Au plecat părinții la București. Pentru Ionuț, urmau iarăși zile care treceau greu, trebuia să se învețe din nou să asculte de sfaturile bunicilor. Simțea o oarecare nostalgie pe suflet, amintindu-și mereu cum e să fii la București, să te duci în parc, să te joci cu copiii de-o seamă cu tine. Și cum mergea el la ștrand, sau la supermarket, unde erau atât de multe bunătăți în rafturi. Aici nu era nimic din toate astea. Simțea dorul de oraș, chiar tristețe. Ca să-i mai treacă, avea un singur remediu: să se ducă pe toloacă, la „popas”, acolo de unde se uita lung în toate zările, și pe cer, și pe munți. Dar acum ceva îi atrăsese curiozitatea: niște păsări colorate, destul de mari, se jucau pe dâmb, ciugulind tot ce găseau mai răsărit pe câmp, poate insecte, poate semințe de fân. Erau vreo cinci păsări din astea. Le cunoștea deja, erau țărcile, păsări nu prea mici, colorate tărcat, foarte lacome, hrăpărețe, cele care mâncau cireșele din livadă, chiar înaintea ca să le guste stăpânii livezii. Cireșul parcă era casa lor, căci se înfruptau din roadele pomului făcând gălăgie multă, parcă în ciudă. Acum cireșele se isprăviseră, iar țărcile treceau cu asalt asupra coacăzelor din grădină. Și, când se gătiră coacăzele, trecură la niște mere sântilești, deja coapte pe jumătate, pe o parte, bune de ronțăit. Și cum stătea copilul pe toloacă, se pomeni strigat din vale: - Ionuț! Hai la noi, să ne jucăm! strigă Mihăiță, băiatul cel mare din vecini. Bineînțeles, copilul nu putea rezista la așa o chemare, și într-o clipă zbură la vale, intrând în livada vecinilor, unde erau copiii. - Ce făceai acolo pe deal? Au plecat la București ai tăi? - Da, au plecat. N-au vrut să mă ia și pe mine... - Lasă, că-i bine aici, la munte! Nu vezi ce vreme frumoasă e? - Da, dar eu mă plictisesc pe lângă casă … - Cum să te plictisești! Hai la joacă cu noi! Și cum stăteau ei acolo la joacă, Ionuț începu să povestească ce frumos umblă niște păsări mari și colorate pe toloacă. Atunci, Mihăiță, avu o idee năstrușnică. - Știi ceva, hai să prindem o țarcă din aia de care vorbește Ionuț. E țarcă ce ai văzut, le cunosc bine. Și la noi au terminat cireșile. - Da, dar cum poți să prinzi o țarcă pe câmp? N-ai văzut ce sprintene zboară? zise Anuța nedumerită. - Lasă, vă învăț eu cum se prinde o țarcă ! - Cum ? se interesa și Ionuț. - Simplu! Adu un lighean de plastic și-o sfoară foarte lungă. Dar să fie de cânepă. O să vedeți cum prind țarca! Copiii erau nedumeriți, cum poți să prinzi o pasăre pe câmp? - Hai pe deal, să vă arăt! zise Mihăiță, foarte încrezător pe el. Anuța scoase din casă, pe furiș, să n-o vadă mama, ligheanul cel mare de plastic, luă o sfoară de cânepă, lungă-lungă, câteva cireșe și încă niște grăunțe de porumb. - O să vedeți ce frumos prind eu țarca! se laudă iarăși Mihăiță, nerăbdător să ajungă sus pe toloacă. Pentru așa o treabă interesantă, copiii urcară sprinteni la deal, până se văzură pe toloacă, unde pășteau vitele bunicilor lui Ionuț. Mihăiță căută un dâmb mai potrivit unde să așeze ligheanul cu fundul în sus, dedesubt sprijinit de un băț de lemn, să nu bată la ochi. Legase de băț sfoara aceea lungă, care trebuia să țină ligheanul un pic ridicat deasupra pământului, nu mai mult de o palmă, pe unde să intre pasărea ademenită de cireșe. Celălalt capăt al sforii lungi, îl luă Mihăiță în mână și se duse mai departe, după dâmb, să nu fie văzut de țărcile care ciuguleau pe toloacă, sau care stăteau în salcia de lângă gard. Toți trebuiau să tacă „chitic”, nu era voie ca cineva să trăncănească, să strice afacerea, nelăsând să se apropie țărcile de lighean. Sub lighean, ținut mai sus de pământ de acel băț, o așteptau ceva bunătăți pe biata țarcă ce va îndrăzni să se apropie. Se puseră pe așteptat. Țărcile, hoațe, ba ar fi intrat sub lighean, ba nu. Ceva le spunea că este o păcăleală cu acel lighean. Se codeau să se apropie. Totuși, una dintre ele, poate ceva mai tinerică, mai curajoasă, se decise să vadă ce bunătăți sunt sub lighean. Ba se apropia, ba se depărta. În sfârșit, nu mai rezistă, se apropie de capcană și începu să înfulece din bunătăți. Erau grozave! Și, în timp ce țarca cea naivă se ospăta de zor, celelalte s-ar fi apropiat, dar le era teamă. Atunci, Mihăiță, ascuns după un dâmb și știind că țarca se înfruptă fără griji sub lighean, trase cu îndemânare sfoara cea lungă, încât bățul care ținea ligheanul deasupra pământului căzu, iar ligheanul, care era cu gura în jos, căzu peste pasăre, care începuse să se zbată tare sub lighean. - Uraaaa! Am reușit! strigară victorioși copiii. Hai s-o prindem de sub lighean! Ușor de zis, dar cum să scoată pasărea de sub lighean ? - Lăsa-ți-mă pe mine! se hotărî Mihăiță. Să vedeți cum o prind eu! Se duse la lighean, băgă mâna sub el, până dădu de pasărea speriată, care se apăra din răsputeri, ciugulindu-l bine de tot cu ciocul. Reuși, totuși, s-o prindă de-o aripă, ținând-o strâns. Pasărea se zbătea cumplit, îl ciugulea mereu de degetele mâinii. Dar el o prinse și de aripa cealaltă, ținând-o strâns. Pasărea se zbătea fără ostenire, ciupea rău de tot. În sfârșit, scoate pasărea de sub lighean, ținând-o strâns cu ambele mâini. Copiii se adunară în jurul lui, să admire frumusețea de pasăre, cu pene colorate în jurul capului și pe aripi, cu coadă lungă. Ionuț vru să ia și el țarca în mână, să vadă cum e, deși îi cam era frică de ea. Mihăiță i-o dădu, dar îi povățui să fie foarte atent, c-o scapă imediat. Presimțirea lui Mihăiță se adeveri repede. Văzându-se pe alte mâini, mai puțin tari ale lui Ionuț, țarca începuse să se zbată cu puteri noi, nebănuite. Ciugulea cu disperare de mâini cu ciocul ei aspru ba-n stânga, ba-n dreapta, speriindu-l tare pe copil. Umplut de ciupituri și zgârieturi, Ionuț, scăpă pasărea din mâini, care zbură hăt departe, tocmai pe o salcie din pârău, în vale. Mult rău îi păru lui Ionuț că scăpase așa prostește o frumusețe de țarcă. Mihăiță și ceilalți copii, încercară să-l liniștească: - Lasă, nu fi trist! Mâine prindem alta! Veni acasă nefericit după întâmplarea cu țarca. Încerca să se dea băiat cuminte. Dar bunica presimți că nepotul ei făcuse o nouă poznă pe-afară, căci nu era zi să nu facă o poznă. Când îl văzu cu mânuțele pline de ciupituri și zgârieturi, îl luă la rost: - Ei, obrăznicătură! Spune-mi drept pe unde ai fost și ce poznă ai făcut, de ai mâinile așa de zgâriate? Ne-având încotro, el începu să povestească minunea cu prinsul țărcii. Nici pentru bunică nu era limpede cum de-au prins copiii o țarcă doar cu o sfoară lungă. Până la urmă înțelese. Dar, tot de datoria ei era să-i mai dea o mustrare nepotului: - Ai văzut? Ai văzut cum te-a pedepsit pasărea? Bine ți-a făcut! Ce v-a pus să prindeți păsările pe câmp? Știi ce mult se supără Doamne-Doamne că chinuiți bietele păsări? Ți-am mai spus și altădată să lăsați în pace animăluțele pe câmp! Domnul știe ce rost are fiecare ființă creată de El. Așa că să nu mai prindeți păsări sau animale pe câmp, ori din pădure! (va urma) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate