Artemie își aruncă în bătălie toate forțele pentru a ieși din rând. Aranjându-și hainele (mai avea la el numai doi nasturi), se îndreptă spre cealaltă coadă, care părea compusă din oameni mai pașnici. De data asta, întrebă de cum se așeză la rând:
-Spuneți-mi, vă rog, aici ce se vinde?
Un bătrânel jovial îi răspunse amabil:
-Se dau niște pachete albastre, legate cu panglică roz.
-Bine, bine, dar conținutul?
-După câte am zărit eu, conținutul e galben, spuse bătrânelul, cu ochi strălucitori, salivând.
Artemie nu mai insistă; privi cu speranță spre șirul al treilea unde, cu toate că nici aici nu era prea evident ce anume se vindea, mergea în schimb mai repede. Se apropie așa, ca-ntr-o doară, alipindu-se pe la jumătatea șirului, privind în partea opusă, sau în sus, cu nevinovăție. Trecură astfel câteva minute, până când auzi o voce groasă, neliniștitoare, chiar de lângă el:
-Dumneavoastră nu stați la rând?
-Dar de ce vă interesează? se răsti Artemie.
Celălalt începu să fiarbă. Fierse el cât fierse, sforăind ca un samovar, spre Artemie, dar în același moment două persoane ieșiră din rând, ținându-se de mână și hotărâte să se căsătorească, lăsând un spațiu pe care omul cel nervos îl ocupă brutal, fără eleganță, urmat de șirul întreg, care făcu o mișcare ca de miriapod. Artemie rămase în mod evident în afara rândului.
-Dumneata nu stați la rând? se auzi din nou, de data aceasta o voce îndepărtată, slabă, ca de copil, de undeva din spate.
-Sunt cu dânsul, spuse Artemie încercând să se înghesuie în individul din fața sa, care, depășindu-l, se calmase.
-Nu-i adevărat, eu am plecat singur de acasă, spuse acesta.
-Hai, recunoaște că ăsta nu e un motiv! zise Artemie rămânând perseverent pe poziție.
Rândul începu să înainteze mai repede și spiritele se mai liniștiră. La capătul șirului se trezi în fața unui orb, care stătea cu o mână întinsă, aplecat deasupra unei șepci întoarse, plină cu monede și bancnote mototolite.
Artemie, care-și pregătise sacoșa și scoase lista cu ceea ce trebuia să cumpere, rămase o clipă descumpănit, apoi se scormoni prin buzunare și găsind o monedă o lăsă în șapca orbului, care bodogăni ceva - drept mulțumire sau că era prea puțin – după care se-ndepărtă mulțumit că scăpase de o coadă. Pătrunse în supermarket căscând gura la posterele de pe pereți, foarte ispititoare, până se trezi înconjurat de câțiva bodyguarzi care-i atraseră atenția imperativ să-și ia coș de cumpărături. Artemie își luă coș și rătăci pe aleile pline de pachete de carne, legume și pești afumați, dar nu se arătă tentat de nimic; ieși în stradă îngândurat și puțin trist, amintindu-și că altădată nu existau magazine atât de mari și produsele nu erau atât de congelate; ba unele erau chiar vii. Uitase să lase coșul în magazin și mergea cu el în mână pe stradă, sperând să găsească în drumul său ceva care să-i placă. Tot înaintând el așa, văzu apropiindu-se de la celălalt capăt al străzii un om îmbrăcat în negru, care ținea în mâna stângă o vrabie. De cum ajunse în dreptul său, Artemie îl întrebă :
-O vindeți? Nu vă supărați!
-O plimb, nu mă supăr. Dar de ce mă întrebați?
-Văd în mâna dumneavoastră o vrabie.
-Într-adevăr, e vrabia mea. Omul o mângâie drăgăstos.
-Cam ce vârstă are? Dacă, bineînțeles, nu sunt prea indiscret, întrebă Artemie.
-E majoră.Dar dumneavoastră?
-Eu merg în continuare spre 2025!
-Vă urez drum bun și să fie cu noroc!
-Mulțumesc! O țineți în captivitate?
-Nu! O țin în camera ei!
-Și dumneavoastră unde mai stați?
-Colț cu Piața Mare vizavi de statuia lui Barbu Catargiu.
-Mănâncă lapte?
-Cine? A, nu, domnule, laptele îl bea fiică-mea pe tot.De ce vă interesează?
-Fiindcă iubesc frumosul. Și eu am o cioară, zise Artemie inspirat și grăbit să nu rămână mai prejos.
-Serios? Și unde este acum? O aveți asupra dumneavoastră?
-Nu. O țin în libertate deplină. Momentan e pe gard. Acolo în dreapta.
-A, da, o văd. Ce neagră e!
-Parcă a dumneavoastră e mai albă! De fapt, nu culoarea contează, ci caracterul! Îmi place, ce mai, o cumpăr! spuse Artemie care avea coșul în mână de parcă se afla în magazin.
-Zău? De unde și până unde?
-Mi-a spus nevasta azi dimineață: „Gogonel dragă, mai cumpără și tu ceva păsări, că m-am săturat de gogonelele tale!”
-Și?
-Așa-mi spune ea câteodată, Gogonel, dar pe mine mă cheamă Artemie! Cât ceri pe ea?
-N-o vând, e amintire de la soacră-mea!
-Îți dau o sută de lei pe ea!
-Și eu ce mă fac fără soacră?
-Stai liniștit, eu vorbeam de pasăre. Cât face?
Celălalt nu răspunse, gândindu-se serios la problema pusă. Un tânăr purtând un fel de trening cu inscripția supermarketului în care fusese Artemie veni în fugă și smulse coșul din mâna lui, plecând în viteză spre magazin. Cioara elimină câteva sunete răgușite ca un fel de comentariu la discuția celor doi, după care reveni în scurt timp pe același loc de pe gard.
-E dresată? întrebă omul cu vrabia.
-Bineînțeles! spuse Artemie. Mănâncă numai când îi dau eu voie; în rest se descurcă singură.
-Și cum ați reușit?
-Simplu: prin telepatie!
-Cred că i-ar place grozav lui nevastă-mea; se omoară după așa ceva!
-Uite ce e omule, hai să facem o afacere: eu îți dau cioara mea și dumneata îmi înmânezi pasărea dumitale! Ce zici?
-Bine, dar cum să fac, că nu știu cum o cheamă!
-Lasă, frate, că asta nu e o problemă; când o să te-ndrepți spre casă o să se ia după dumneta, ai să vezi!
-Inteligent animal! spuse cel cu vrabia bătându-l încântat pe umăr pe Artemie. Bine, uite-ți vrabia!
Artemie își împachetă vrabia și și-o puse în sacoșă, fără să se mai intereseze dacă pasărea mai era în viață sau nu (oricum, nu avea de gând s-o consume vie dacă era cazul). Celălalt se îndreptă spre cioara de pe gard, dar când era să pună mâna pe ea, aceasta își luă zborul croncănind parcă ironic. Omul începu să fugă privind mereu în sus. Artemie îl urmări calm, văzându-l cum pătrunde în câteva curți și cum iese apoi precipitat în lătrat de câini și cotcodăcit de găini; totuși, nu se lăsa cu una cu două, fugind cu neobișnuită energie și dispărând undeva la capătul străzii, deplasându-se în zig-zag, de la un trotuar la altul. Artemie mai rămase puțin pironit locului, privind, până când își zise :„Ia să-l las eu în plata Domnului, că le am eu pe ale mele !”