Cinci nuci și două mere
Harul unui țăran

A trecut destulă vreme de la întâmplarea pe care vreau să v-o povestesc. Personajul în jurul căruia se țese intriga sunt chiar eu și mă identific doar pentru timpul acela cu mine însumi. De ce am spus asta? Pentrucă azi gândesc altfel.
Probabil că dacă n-aș fi fost la sapa porumbului încă de mic, nu mi-ar fi plăcut așa de mult să privesc lanurile de porumb, de floarea soarelui, de cartofi, atunci când erau bine lucrate și întreținute.
Cert e că după ce s-a prăpădit socrul meu n-avea cine să se mai ocupe de mica noastră agricultură și soacră-mea nu știa încotro s-o apuce. Trebuie să știți că, la țară, oamenii te privesc disprețuitor dacă lași terenurile în paragină, asta se întâmpla când eu încă eram tânăr.
-Bine, nu-ți promit prea multe, cât o să pot o să am grijă să nu ne umple bălăriile, am liniștit-o eu, fără prea multă convingere . Astfel am început să mă joc și să practic o agricultura intensivă la sfârșit de săptămână. Nu o făceam de unul singur, căutam oameni dispuși să lucreze cu mine, după o zi grea de muncă, vineri seara între orele 19 și 21,30, sâmbăta toată ziua și duminica în schimbul unu, adică între șase dimineața până pe la prânz. Uneori începeam treaba chiar în zori, la ora patru și jumătate și rămâneam în câmp până se întețea căldura.
Ani de zile am găsit oameni dispuși să lucreze după orarul meu ... eram la întrecere, (atent să surprind momentul optim ca să încep plantatul, când se încălzea primăvara pământul), cu nenea Nelu Enache, rudă a soției, cu nenea Mitică Șerbănoiu, cu Ion Joacălesne și mai ales cu nenea Traian Tănăsescu, toți vecini cu noi, gospodari neîntrecuți. Și când lanurile mele de porumb creșteau mai bine ca ale lor, îmi râdea mustața de satisfacție. Uneori chiar veneau la mine și mă întrebau:
-Ce-i faci dom’le de e porumbul așa frumos, i-ai pus îngrășământ?
-Nimic! Am hrănit holdele doar cu trudă și cu ploile de la Dumnezeu dar eu știu ce-i trebuie pământului, cum se sapă, când, de câte ori...
Se mai întâmpla că găseam oameni care habar nu aveau nici să dea cu sapa. Le arătam cum se afânează pământul, cum se răresc plantele conform zicalei rarul umple carul, desul umple fesul! Urmăream cu mare nerăbdare tot ce se întâmpla de la o săptămână la alta, evoluția porumbului și acționam ori de câte ori intuiam că e nevoie. Azi, privind în urmă, stau și mă minunez ce satisfacții mărunte puteam să am! Dar îmi erau așa de dragi pomii, vița de vie, păsările, cerul, stelele și tot ce mă înconjura. Frumosul pentru mine însemna viața plantelor în plină vigoare, crengile îndoite de rod, albinele care nu osteneau niciodată, fagurii plini de miere, mușcatele înflorite la toate geamurile...tot ce era viu și exprima vitalitate.
Și iată, în vara aceea, rămăsesem în urmă cu lucrările, avusesem ceva probleme pe la serviciu și lipsisem de două ori la sfârșit de săptămână. Holdele mele nu mai arătau ca altă dată. Nu găseam oameni să mă ajute nici în Pietroasa, nici în Clondiru și nu știam ce să mai fac de grijă. Cei harnici plecaseră în toată lumea, așa că, pentru prima oară devenisem neputincios. În sfârșit, un binevoitor m-a trimis, la noroc, în satul vecin, Șarânga.
- La capul satului, a zis el, s-a aciuit o familie de „creștini”, rudari de prin părțile Bacăului. Sunt câțiva inși buni de muncă, nu sunt prea spornici da-ți faci treaba cu ei dacă îi ții din scurt. Am mers în satul cu pricina, i-am găsit și cum nu puteam să-i iau pe toți în Dacie, au zis că vin ei cu căruța. Am tocmit prețul, un pic piperat mi s-a părut, mai ales că îmi ceruseră să le plătesc și drumul cu atelajul personal , că de, potcoavele cailor se tocesc pe o distanță așa de lungă! Cu gândul la iarba din porumbul ce urma să dea în spic, le-am acceptat toate condițiile. Terenurile pe care trebuia să le săpăm erau cam răsfirate, mergeai până la doi km între ele, la Patenchi, ICIL, Saivane și Plopi. Mi-era greu să le stau alături dar altceva decât să văd porumbul săpat de-al treilea nu mă mai interesa.
După ce le-am arătat locul de prășit băcăoanilor, am plecat să le cumpăr câte ceva de mâncare... și tot socotind de câți oameni ar fi nevoie ca să termin treaba, mi-a venit ideea să merg în Țigănie, un cătun cu oameni nu prea harnici. Am găsit și aici patru femei dornice să câștige un ban mai mult, într-o zi de duminică. Le-am dus la Plopi, aveam și acolo vreo 8 rânduri de porumb lungi de 1000 de metri. Foarte bucuros de cum mă descurcasem, speram că în ziua aceea voi fi gata cu sapa porumbului de la ICIL și de la Plopi. Rămânea ca în cursul săptămânii, îmi făceam eu socoteala, cele patru femei să scoată din buruieni și terenurile de la Saivane și eventual de la Patenchi.
Zis și făcut! Le-am cumpărat castraveți, roșii, ceapă, brânză, mușchi țigănesc, muștar și pâine pentrucă vin și apă...le aduceam de acasă.
Pe la 9 și 30 am ajuns în câmp cu toate bunătățile. Credeam că voi găsi echipa hăt departe că sporul era în cursul dimineții, până nu se întețea căldura. Când colo, toți oamenii mă așteptau chiar la capătul rândurilor, fumau și discutau aprins. M-a apucat furia, dar mă arăt surprins și îi întreb așa, binevoitor, mirat:
-Ce s-a întâmplat oameni buni, de ce nu mai lucrați?
-Nene, sare cel mai solid dintre ei, că azi e duminică știam, da’ că e ziua de Sânziene habar n-am avut! E mare păcat să muncim azi. Dacă era numai duminică îți terminam treaba cum am promis, așa... dă-ne ce ne-oi da pentru ce-am făcut, să plecăm în treaba noastră.
- Măi oameni buni, lămuriți-mă și pe mine, ce s-a întâmplat?
-Păi, la vreo juma’ de oră după ce ai plecat dumneata, a trecut p’aci un om cocârjat, bătrân, nu știu câți ani să fi avut, cu-n baston în mână. Abia își târa picioarele, a venit de-acolo, mi-a arătat cu mâna, dinspre satul ăla, cum s-o chema, că nu suntem de pe aici. S-a uitat la noi o vreme, cum săpam, eram în mare zor, apoi ne-a zis:
-La cine lucrați voi, azi, în zi de odihnă? Cine e omul care nu se mai satură și nu ține datinile strămoșești?
- Nu-l cunoaștem, e de prin București, ne-a arătat locul și a plecat să ne aducă de mâncare.
-Când or să înțeleagă oamenii că nimic nu se face fără voia lui Dumnezeu? s-a răstit bătrânul la noi. De ce nu respectă ei ziua a șaptea? Și mai presus de toate, ziua de sânziene? O să vină potop, piatră mare și praful se va alege de porumbul ăsta! Mergeți în drumul vostru și să nu mai lucrați vreodată în zi de sărbătoare. Necăjit încerc să-i liniștesc:
-Și voi v-ați speriat de un bătrân? Probabil nu era în toate mințile! Vorbe aruncate în vânt, nu vedeți că e secetă ? De unde piatră, vă rog frumos, apucați-vă de treabă.
-Bree, văd că nu ne înțelegem, dă-ne ce ne-oi da și lasă-ne să plecăm în drumul nostru.
Ce era să fac? M-am întors în sat să le aduc banul, i-am plătit mai mult decât lucraseră, și, destul de abătut, am mers la Plopi să le spun și celor patru femei că am renunțat la sapă în ziua aceea.
Aproape de tarla, m-am întâlnit cu doi gealați, abia mergeau de grași ce erau în căldura care se întețise.
-Nene, stai așa, mergi la femeile noastre?
- E păcat mare să muncim azi…și le-am povestit, abătut, ce pățisem puțin mai devreme cu niște creștini din Bacău.
-Măi omule, m-a luat la rost burduhănosul, dacă te iei după lume rămâi cu porumbul nesăpat! Femeile noastre sunt harnice, mergem și noi acolo, le-ai promis niște vin, pe ăla îl bem noi, lor adu-le o sticlă de suc….și lasă-le să-ți termine treaba. Până la amiază sunt gata!
-Voi de ce nu lucrați?
-Pe căldura asta? Nu te uiți bre, la noi?
În cele din urmă nu le-am mai întors de pe rândurile începute, cei doi bărbați s-au tolănit la umbra plopilor, au băut, au tăifăsuit, au fumat în timp ce femeile și cu mine am lucrat cu destul spor. Pe la amiază le-am plătit și chiar dacă nu terminasem ceea ce mi-am propus, pentru fărâma de timp pe care o avusesem la dispoziție, eram totuși mulțumit. M-am răcorit la repezeală acasă și am plecat la București cu gândul că sâmbăta și duminica viitoare voi termina sapa porumbului.
În București nu mi-a mai fost gândul la ce se întâmplase în ziua de Sânziene. Miercuri seara, la știri, pe TVR, s-a anunțat că în zona Pietroaselor a plouat cu piatră, trei sferturi din vii au fost distruse iar din lanurile de porumb și floarea soarelui au rămas doar bețele! Îmi sângera inima dar mă gândeam : “cine știe, poate că loturile noastre au mai scăpat, pe ici, pe colo.”
Vineri pe la ora 19 eram în apropiere, la Săhăteni nimic, nu se cunoștea că ar fi dat piatra dar puțin mai departe, în Istrița, lanurile păreau destul de zdrențuite ... Pe măsură ce mă apropiam de ICIL, lângă calea ferată, porumbul apărea tot mai lovit. Am oprit mașina și mi-am rugat soția să nu se supere, “trebuie să mă duc să văd care-i situația” i-am spus. Numai bețele rămăseseră. “Domnul a dat, Domnul a luat, fie-i numele binecuvântat, de acum și până în veac”, îmi sunau în minte vorbele tatei, preot și învățător cu mult drag de muncă și pământ. Alergam prin porumbi și, cu nodul în gât, tot mai speram că poate, mai încolo, poate mai încolo, n-o fi la fel, poate mai încolo… Lotul de la ICIL era făcut praf, în întregime.
-Te rog, i-am spus soției, mergem să ne uităm și la Plopi. Acolo aceiași situație, numai bețe!
Nu știu dacă ați trăit vreodată sentimental neputinței, zădărniciei… “Oare ce îmi trebuie mie să umblu pe câmpuri?” Mă descălțasem ca să pot merge prin nămol, printre bețele care arătau ca după o apocalipsă, mai rău ca la sfârșit de noiembrie.
Obidit mi-am zis că ar trebui să-l văd și la Saivane, acolo nu săpasem în duminica de Sânziene. .. Lotul se afla între Patenchi și Plopi, în partea opusă. Am intrat în lan și după doar zece metri nu-mi venea să cred, porumbii erau aproape intacți. Am luat-o la fugă și până la capătul rândurilor plantele erau la fel de frumoase. Surescitat în cel mai înalt grad m-am urcat în mașină și am mers la Patenchi, la cinci sute de metri de ICIL, pe șoseaua națională. Nici acolo nu era urmă de piatră! Iar până toamna nici loturile atacate n-au stat în loc. Ploaia bogată a ajutat porumbul să rodească, cât de cât.
O fi fost doar o întâmplare, poate un avertisment greu de înțeles rațional, nu știu. Nici via din buza satului nu a pățit nimic. M-am gândit zile în șir că ar trebui să mă liniștesc, la ce-mi trebuie atâta porumb? De vândut nu-l vând, carne de pasăre sau de porc nu mănânc, mă mulțumesc dimineața să ronțăi cinci nuci și două mere, la prânz îmi ajunge o ciorbă de legume, o varză, o iahnie de fasole, iar seara…lapte prins și struguri stafidiți!
-La ce bun atâta muncă?
“E viața! E bucuria vieții mele”, mi-am spus căutând să găsesc un adevăr numai al meu, dincolo de tainele nesfâșite ale lumii. “Dacă aș putea aș îmbrățișa lanurile, m-aș tăvăli pe spicele de porumb, pe pălăriile de floarea soarelui și îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să îngrijesc frumusețea roadelor pământului. Doamne, câtă frumusețe!”…
Astăzi, după atâta vreme, mă gândesc la parabola lui Moise căruia nu i-a fost permis accesul în Țara Făgăduinței întrucât a pus legea mai presus de iubirea față de oameni. Fiul lui Dumnezeu i-a iubit pe oameni învățându-i cum să respecte spiritual legii. Iar eu, când am încălcat tradiția, nu speram decât să preamăresc dărnicia Domnului și frumusețea firii.