agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2018-03-29 | | A fost odată ca niciodată într-un tărâm departe de lumea noastră, dincolo de marea liniștită, o fetiță. Venise pe lume într-o familie cu părinți buni și inimoși. Se zvonise că mama ei se rugase într-o noapte lunii să-i dăruiască un copil iar după un an dorința i se împlinise. Pentru că se născuse cu părul alb, părinții au numit-o Alba. Pe măsură ce creștea descoperiseră că nu vorbea. Nu se întristară pentru că se bucurau de frumusețea și veselia copilei care le încânta viețile. Când fetița se făcuse de vreo zece ani găsi un loc în mica grădină din spatele casei pe care îl îndrăgise tare mult. Acolo se ascundea în serile cu lună plină departe de privirile părinților. Așezată direct pe pământ, sprijinită cu spatele de gardul cu flori, ghemuindu-se cu mânuțele în jurul genunchilor aduși sub bărbie aștepta ivirea astrului nopții pe cerul înstelat. Simțea așa, ca un dor nedeslușit, iar când luna strălucea mai intens începea să vorbească într-o limbă numai de ea cunoscută. Putea chiar să murmure o melodie deși nu o auzise vreodată. În una din acele nopți, pe când Alba își ținea ațintită privirea la frumoasa lună, în aceea seară căpătase o culoare portocalie, văzu că din ea cobora pe o scară, pe care însăși luna o construia din raza ei, o femeie cu chip de floare. Se opri chiar în dreptul ei. Alba se dădu un pas înapoi. Chipul radios, ochii strălucitori ca razele lunii, buzele palide și părul panglici argintii, strălucitoare, o uimise pe fetiță. În urma ei sosiră și cei trei copii care o însoțise. -Sunt Zâna-Floare, locuiesc dincolo de lună, în Împărăția Florilor, îi șopti ea la ureche. Nu te speria, eu sunt nașa ta, continuă ea surâzătoare vorbind în limba aceea necunoscută, dar pe care Alba o înțelegea foarte bine. Te-am văzut în fiecare seară. Știam că mă aștepți. Ai devenit o fată foarte frumoasă. Vezi? Părul tău este de culoare argintie, ca al meu. Copiii dansau ținându-se de mâini în jurul Albei. Purtau pe cap căciulițe care semănau cu niște petale, colorate în galben iar corpurile lor arătau ca niște tulpine verzi, peste care purtau mantii argintii, la fel ca mama lor. -Ea este Plumeria, spuse Zâna-Floare arătând către fetița-floare care îi zâmbi făcând o reverență adâncă. Orhideea Shenzhen avea o căciuliță galben cu roșu. Chipul ei radia mult mai multă lumină decât al celorlalte. Avea fața rotundă, argintie și ochii gingași ca două punctulețe vesele, cu o gură mică și sângerie. Orhideea Shenzhen o prinse de mână pe Liana de Jad. Își mișca într-una părul lung și roz cu pete galbene prinse între ele, alintându-se. Năsucul mic, alb și o gură argintie îi încadrau fața palidă și luminoasă. Era cea mai mică, dar și cea mai răsfățată. Rămaseră cu Alba în grădină până la ivirea zorilor timp în care Zâna îi povesti multe lucruri interesante despre Împărăția Florilor. Castelul în care locuiau avea grădini suspendate, cărări pline cu petale, copaci înfloriți în cele mai frumoase culori. Cerul lor era mereu senin, iar izvoarele se întâlneau la tot pasul. Florile, locuitori ai acestei împărății, cântau, dansau și se bucurau de soarele care nu apunea niciodată. Pentru că Luna se afla în apropiere și pentru că ea o rugase să o ajute, fusese de acord să construiască scară din raze doar pentru a ajunge la ea. Apoi îi pieptănase părul lung împletindu-l în multe codițe subțiri iar copiii-flori îi cântaseră o mulțime de melodii atât de minunate, încât Alba le asculta fascinată, sorbind fiecare sunet. Numai una singură o recunoscu, cea pe care o fredona ea mereu. Soarele se pregătea să se ridice pe cer. Își luară rămas bun pășind pe aceeași scară pe care luna o construia în timp ce urcau. Fetița le urmări până ce dispărură, apoi se grăbi să urce în mansarda casei, adormind fericită. Așa trecuseră multe nopți cu lună plină până când fetița urma să împlinească doisprezece ani. Ziua în care fusese sărbătorită de părinți se dovedise a fi foarte încărcată. Se adunaseră mulți copii din sat să se joace cu ea, însă Alba abia aștepta să plece cu toții și să rămână singură în grădină așteptând sosirea prietenelor ei. Așa cum se așteptase Zâna veni mai devreme ca de obicei. Părinții ei încă nu se culcaseră. Se uita pe fereastră îngrijorată. Fugi până la urmă în grădina din spatele casei. Teama i se accentuă când simți pași în urma ei. Mama ei o luă de mână mergând împreună până aproape de gard. Luna strălucea mai tare în seara aceea. Zâna-Floare era acum chiar în fața lor. Alba își dădu seama că numai ea o poate vedea. -În seara asta razele lunii au umplut grădina pentru tine. De bună seamă că este un dar pentru ziua ta, citi Alba pe buzele mamei ei. Într-un târziu intraseră în casă. Zâna-Floare o așteptase răbdătoare toată noaptea. Cu puțin timp înainte de ivirea zorilor Alba veni în grădină. Primi în dar de la nașa ei câteva vlăstare de flori care semănau cu niște năsturași mici de culoare roșii. Alba le luă cu bucurie și chiar din a doua zi le plantă în grădină în acel colț unde știa că părinții ei nu veneau niciodată. Toamna cu frunze îngălbenite se grăbea să acopere satul. Nopțile deveniră reci, ploioase, luna nu se mai ivea pe cer. Alba începuse să simtă dorul musafirelor ei. Într-una din serile înnourate pe când ieșise în grădină privind tristă la ochiul mohorât al cerului auzi un foșnet printre frunzele copacului sub care se așezase. Lângă tălpile ghetuțelor se rostogoliră trei semințe negre. Se grăbi să le ascundă în sertarul din odaia ei până când primăvara va dezmorți pământul. Știa că sunt trimise de Zâna-Floare. Într-o altă zi plecase și iarna, soarele încălzi ținutul cu razele lui trezind natura la viață. Sădi semințele alături de celelalte vlăstare primite în toamna trecută lângă gardul alb, în locul preferat. După numai două săptămâni răsăriră multe flori necunoscute. Doar una singură îi plăcuse. Avea petalele mari, albe, spicate pe la margini, tulpina era înaltă cât statul ei, iar frunzele semănau cu niște palme deschise. Lunile trecură, vara veni mai iute cu căldura intensă a soarelui, cu ciripitul voios al păsărelelor. O ploaie de vară o prinse în câmp pe când ieșise cu oile la păscut. În acea noapte primele semne anunțau o răceală care se prelungise câteva săptămâni. Doctorul le spuse părinților că niciun leac nu îi ameliorase starea de sănătate care se înrăutățea.Toate încercările se dovediră zadarnice. După alte zile Alba se trezi mai vioaie. Părinții se bucuraseră sperând să se vindece. Fetița își duse părinții în grădină în locul unde plantase semințele, ba chiar mai mult, le explică prin semne totul despre Zâna venită din Împărăția Florilor, de dincolo de lună. Rupse una din flori. O puse în glastra de lângă patul ei. A doua zi nu se simțea bine. După câteva zile când încercă să se ridice din pat se prăbuși pe podeaua de lemn preschimbându-se într-o floare albă cu petalele în formă de trompetă. Mama ei o sădi în aceeași noapte în acel colț al grădinii preferat fetiței udând-o cu lacrimile ei. A doua zi dimineață crescu mult. Până seara se deschise și se făcu cea mai frumoasă floare dintre flori. Modestă, grațioasă și delicată, răspândea un parfum îmbătător. Mama ei o numi Regina Nopții. De atunci, în fiecare noapte când luna strălucește pe cer, Regina Nopții înmiresmează aerul cu parfumul ei vorbind și astăzi cu Zâna din Împărăția Florilor, nașa ei. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate