Valea Monstrului e o vale, cum sunt toate văile. Doar că la noi este înconjurată în întregime de pădure și e așezată într-o zonă mai retrasă, unde orășenii pot să uite de zgomotul claxoanelor. E doar un fel de a spune, pentru că aici se ajunge cu mașina. Dar, în tot cazul, e liniște. O liniște care pe unii ar putea să-i predispună către o ușoară stare de tensiune nervoasă, având în vedere că pe aici se spune că din când în când, își face apariția un monstru.
Alte locuri au castele, pârtie de ski, loc de dat cu parapanta, noi aici avem monstru. Asta nu înseamnă neapărat că ar fi ceva de speriat. Nu au fost cazuri în care să fie cineva atacat sau să fi pățit ceva, atât timp cât a respectat instrucțiunile noastre.
Noi le recomandăm tuturor să circule prudent pe drumul de legătură, care e neasfaltat și o parte din el e prin pădure. Pe urmă, să fie atenți cu animalele sălbatice, să nu încerce să le dea de mâncare și să urmeze strict indicatoarele către Valea Monstrului.
Acum, povestea noastră cu monstrul a cam fost denaturată de tot felul de tâmpiți care din principiu pun botu’ cu convingere la chestii d-astea, că pană la urmă a devenit ceva foarte greu de separat între ce-i real și ce-i ficțiune.
Ce e sigur, e că monstrul există. Doar că prezența lui nu are neapărat un caracter de sine stătător și de aceea la prima vedere el nu e foarte vizibil. Având o nuanță ipotetică, e marcată mai mult prin efectele ei. De exemplu, dacă au fost găsiți copaci scoși din rădăcini, n-ar fi avut cine să-i rupă așa degeaba, altfel și i-ar fi luat și ar fi plecat cu ei. Pentru noi e clar că pe acolo a trecut monstrul. Sau, ar mai fi povestea cu pisicile care tot dispar fără urmă.
Mai erau și unii care susțineau ca l-au văzut din față sau dintr-o parte, dar după cum povesteau, e posibil să-i fi afectat un pic chestia asta și să nu poată fi chiar foarte credibili. Cel mai bine era să nu te fi întâlnit vreodată cu el.
Totuși, de cele mai multe ori, legenda asta cu monstrul, atunci când se proiecta în mințile oamenilor avea un efect pozitiv. Peste relațiile astea erodate de rutină, dacă ideea de monstru începea să prindă, devenea ca un liant. Adulții erau parcă mai grijulii unul cu altul. Acasă la ei s-ar mai fi mârâit, dar aici nu. Pe urmă, copiii care în alte condiții ar fi zbierat cât e ziua de mare și le-ar fi întors pe toate cu fundu-n sus, aici adoptau un comportament mai rezervat. Brusc deveneau din senin surprinzător de cuminți și nu prea mai ieșeau așa ușor din cuvântul părinților. Monstrul era o legendă, dar legenda are și ea înăuntru, un sâmbure de adevăr. Sâmburele ăsta îi făcea să mai stea-n banca lor și să nu mai plece așa de nebuni prin pădure, care cum îi vine.
Asta se întâmpla mai ales după ce număram împreună pisicile seara, chipurile să nu rămână noaptea afară la dispoziția monstrului. Dacă mai dispăreau din pisici, era clar că monstrul fusese pe acolo.
Acum, dacă e sau nu vreun monstru pe aici, greu de spus. Până la coadă, treaba mea e să încerc să păstrez o tradiție a locului, chiar dacă pentru asta trebuie să-i mai sperii pe oameni din când în când. Eu mă străduiesc să fac lucrurile cât mai delicat.
Însă, monstrul adevărat ar fi mâncat pisicile, să se hrănească. Eu le omoram doar așa, ca să nu iasă câteodată la numărătoare. Poate că de fapt eu sunt monstrul.
Dar, asta nu ar trebui să sperie pe nimeni sau să-l împiedice să vină în concediu aici. Fiind că, până la urmă, așa cum eu sunt monstrul pădurii ăsteia, toți turiștii mei sunt și ei ca și mine niște monstrii ai lumii lor, de acolo de unde vine fiecare.