Bineînțeles că-i fusese dor, altfel cum?! De câte ori pe zi se gândise la ea?! Păi fuseseră zile în care nu-și putuse lua gândul. Cum,... adică... nu se putuse concentra să facă nimic?! Picase teste? Pierduse lacrimi? ... în greutate? Îi scrisese poezii? Stând strâmb, cugetase drept la buchetul imens de trandafiri galbeni cu care avea s-o întâmpine în gara prăfuită-aglomerată și pe care, într-un extaz al irealității, îl făcuse uitat în imaginație? Dar, bine, din cele 79 de mail-uri în 27 de zile niciunul nu-i provocase o suspiciune de genul.

!Ei, să trecem peste!

Clătitele cu vișine sunt cele mai bune și șnaps (neapărat de piersici cu aromă de bezea!) o să ia... așa de atmosferă, mai mult o să-l adulmece: la o anume distanță temporală, mireasma specifică, rostirea cuvântului sau doar imaginea paharului avea să declanșeze fără doar și poate memorii afective grele. Atunci ea își va aminti secunda exactă de mai estival, când, îmbrăcată în castaniu, se furișa din civilizația Schönbrunn-ului imperial, cu toată semnificația lui etimologică de „fântână frumoasă”,... se furișa pe portița (invizibilă cu ochiul liber) ce dădea spre fantastica pădure vieneză.

!Și-și dorea!

Să existe în rând cu șopârlele de smarald, cu huhurezii și veverițele, cu Viața! Răcoarea să se lase suverană, să miroasă a rășină, trunchiurile copacilor să poarte măcar o treime din frământările omului, mai ales din bucuriile lui, din marile povești! Recunoscătoare, ea să se apropie, ritualic să le îmbrățișeze sufletul bine învelit în scoarța opacă privirii nevăzătorului. Iar el,... el să nu care cumva să nege [știa ea destul de bine!]: venise aici cu colegii lui – majoritar caucazieni – în mai multe rânduri, dar niciodată pădurea nu se arătase fermecată! Nici vorbă de smarald, de frunze argintate, de chihlimbaruri, de... Poveste! Pătrunseseră, cumva prin efracție, cu agitația străzii cu tot, cu profanul la puterea a patra și liniștea... Liniștea se făcuse nevăzută! O colegă provocase rotocoale groase de fum, aproape că-l înecase – uite, pe tipul ăsta cu mustață și început de chelie – i-l arătase el, la un moment dat, într-o poză pe azerul astmatic. Și cu avânt au vorbit imediat – într-o lingua franca aclimatizată în n feluri (mai puțin gramaticalizat) – despre trădare, un concept, la urma urmei, fără acoperire tangibilă în realitate, căci experientia docet și nu ne putem limita la o unică relație, fie și în strictă sincronie, darămite pe parcursul unei vieți întregi! Iar flirtul – să fim serioși – era în natura omului! Acel ceva care îl făcea să se simtă suveran, îi gâdila instinctele de prădător, ispitindu-l (în mod cu totul necesar de altfel) să-și dorească o pradă și mai... și mai... și mai consistentă (chit că ochiul vigilent-obiectiv nu ar fi vizualizat „dincolo” decât un mare-spațiu-lipsă!) ...și colegele erau extrem de entuziasmate, numeric depășeau cu brio dublul semenilor lor, așa că... ei erau – bieții de ei – asaltați de aceste eve irezistibil de obraznice et caetera et caetera... Bine, și el, el..., SAD, ce făcuse? Se complăcuse și el?!? Eiiii, fii rezonabilă, erau, de bună seamă, „detalii”, chestii nevinovate cu care te amăgești că umpli golul și chiar... aglomerația vreunei zile... Și, totuși, oamenii se complăceau în superficialități, în divertismente și banalități, chiar în frivolități, convinși chiar fiind că astfel gustau din plin din toate ale clipei (carpediemiști înnăscuți)! El – mai-gânditor-de-Hamangia – se retrăgea adesea privitor, poate chiar filosof, unul dintre aceia care-și rataseră, foarte probabil, vocația ascetică... într-o intruziune impertinent-necesară a lumescului. Dar Sonia îi ținea hangul... Observase, printre altele, în camera de la cămin, cam multe deodorante, after shave-uri cu miros înțepător, spume, creme, chiar un fixativ... Toate trădau obiceiuri necunoscute ei din trecutul comun, mai mult sau mai puțin îndepărtat... A mimat firescul, ba chiar „s-a servit” cu spontaneitate maximă din generosul fixativ, elogiindu-i virtuțile... De bună-voie, nesilită de nimeni, s-a aciuat iluzoriu pe lângă trandafirii ciclamen ai Grădinii Franceze; s-a lăsat târâtă în labirint... de dragul Cunoașterii. Așa avea, mai intuitiv, mai cartezian, să cunoască o mulțime de specii (nu se știe exact care recent apărute, care pe cale de dispariție, care sempiterne...):
a) girafa-georgiană-Lee, damă cu 8 ani mai în vârstă decât el; cu păr cârlionțat așezat pe un cap minuscul, la o depărtare considerabilă de picioare; cea care – în momentele lui de slăbiciune (masculină?!) – îl mângâiase pe creștetul (populat încă) spunându-i într-o engleză pervertită caucazian: You are very nice!
b) armeanca-get-beget-Herene, cu sprâncene groase și fața așa de albă; femela înrăită, de-a dreptul fascinată de point power-urile lui macroeconomice; da, da, aia care îl sunase tocmai în cameră să-l invite în propria țară... cu proxima proximissimă ocazie!!
c) aschimodia-cu-ochi-holbați-până-la-leșin, expertă în a prepara orez cu apă și cu... Cu apă și atât... et caetera et caetera et caetera...

Semirăzbunătoare, doar (auto)justițiară convinsă (căci.. Pereat odată mundus, fiat odată iustitia!!!), Sonia a readus, prin invocații numai de o femeie-cu-accent-grav-și-hiat știute, toate urmele-de-adrian pe care, în trecutul relativ recent, le scosese cu clor și cu perwoll din piele, din respirație, din privire,... în special din zona aceea problematică-minată unde se aplică sărutările cele mai pătimașe. Cu jumătate de glas, îi spusese într-o pseudospovedanie: Știi, într-o zi m-am întâlnit cu un anume Adrian!! El simulase indiferența. Ea își renegase jumătatea de glas și, ferm, își asumase întregul: M-am simțit destul de atrasă de el! El ridicase un sfert din privire. Tot el avea să se poticnească tocmai în episodul paroxistic al dansului latino executat, în stadiu de noviciat maxim, în puterea nopții într-o discotecă vieneză. Discursul lui se fragmenta, se fărâmița, se desemantiza,... în asemenea hal că orice receptor l-ar fi distribuit fără ezitare în tagma victimelor (pe bună dreptate) ale sorții! Dar el dansase, dansase, dansase cu pasiune horror, deși habar n-avea nici măcar de sârba românesc-sârbească! În același context autodizolvant, poza color în care el se etala între 2 colege eurasiatice, a fost decretată expirată cu mult înainte de a-și începe proiectatul mers vertiginos prin realitatea accentuală și hiatală a Soniei. Și umbra-lui-Adrian creștea, creștea, se arunca asupra celuilalt. Și Adrian era un latino-lover excepțional, era latino-lover-ul prin definiție! Așa că!


Stranietatea nu ar fi fost deplină dacă întoarcerea nu i-ar fi rezervat o interacțiune aparte cu o persoană feminină. Cu care ea, Sonia, semăna foarte mult fizic. Constatarea avea, desigur, să vină inclusiv din partea celeilalte! Și mai mare a fost stupefacția să afle că purtau același prenume! Care va să zică, sunt amândouă relativ înalte, brunete, păr lung, ochi mari, buze conturate, aceeași hotărâre în glas și în afect... et caetera et caetera. Ceea ce nu-i vine însă Soniei1 la socoteală este cum de cealaltă, însoțită de altfel de un grup de 5 amici, se ocupă de „chestii așa de puțin serioase”, mai exact ’mnealor fac parte dintr-o sectă protestantă și merg în țările vecine să distribuie material... didactic! În sfârșit, nu o să-i judece acum ea pe alții, în niciun caz nu pe niște necunoscuți! Și-au scris o vreme sms-uri. Pe telefoane Nokia și Ericsson. Sonia2 i-a cerut voie Soniei-ăsteia-pretențioase-cu-accent-și-hiat s-o numească... Lumi și doar așa a strigat-o virtual: avea Sonia1 o luminiță aparte, pe care, și orb să fii, ai fi zărit-o! Și Sonia1 s-a simțit flatată: ea nu găsise ceva similar în persoana celeilalte.

Desigur, câteodată cel puțin, aparențele sunt înșelătoare, chiar sunt!


În înserare, trăsuri cu cai albi își continuau mersul prin poveste. Cuvintele se așezau poetic-lucid pe pervazele iluminate ale clădirilor. Cele 13 clopote ale Catedralei Sfântului Ștefan decretau silențios noi diminețe. Foarte aproape de centrul istoric al Vienei, o Dunăre curgea aparent impasibilă, purtând poate măcar o infimă fărâmă din puful trandafiriu al mărăcinilor aciuați din Câmpia Burnazului în Câlniște. De acolo, în peregrinările-nesfârșite-cu-soare ale Soniei.