(Păzitor la albine)

Albinele.

Într-o zi am fost nevoit să mut câinele mai spre pădure, mai departe de stupină, căci unele albine, probabil cele care aveau menirea de apărare strategică, au început să cam dea târcoale animalului și nu-i dădeau pace. Cred că nu-l puteau suporta din cauza mirosului său. Blana deasă era arma sa principală de apărare în fața albinelor, dar botul, urechile și ochii rămâneau neprotejate și parcă tocmai acolo atacul era mai puternic.
Într-adevăr, sistemul de autoapărare al albinelor este foarte bine pus la punct. Nu le convenea nici fumul ce ieșea din vatra colibei. Veneau la intrare în colibă și căutau motive de „ceartă”. S-ar fi aruncat spre mine dar eram ferit de perdeaua de fum. Atunci se izbeau de lemnele de pe vatră, o dată, de două ori, de mai multe ori, dar pentru unele această nesăbuință se termina cu aripile arse într-o clipită și cădere peste jăratic. Altele erau mai șirete. Nu se aventurau în colibă, dădeau câteva târcoale, mă vedeau că sunt acolo și se prefăceau că pleacă. Dar cum ieșeam din colibă mă atacau prin surprindere. Aveam două variante: ori să mă lupt cu ele ori s-o rup la fugă. Prima variantă avea, de obicei, două posibilități: ori s-o omori tu înainte de a-ți da acul ori să te frigă ea cu acul de mâini, de față, de gât sau de urechi. A doua variantă era cea mai la îndemână, vorba ceea, fuga-i rușinoasă dar e sănătoasă. Dacă simțeai că e mai iute decât tine și ți se lovește de ceafă, adoptai fuga în zigzag, ca iepurele, urmată de căderea în iarba înaltă, și astfel îți pierdea urma. Trebuia să mai stai pitit acolo până erai sigur că pericolul s-a îndepărtat. Aceasta era paza adevărată a stupinei: o rețea de albine aprige, războinice, hotărâte până la moarte în lupta cu orice nu era pe placul lor. Apărare la standarde înalte.
Într-o zi veni stuparul cel mai bătrân, un om tare bun la suflet, cel care era și stăpânul câinelui. Stupii lui se aflau așezați pe o mică ridicătură, în capătul cel mai depărtat de colibă al stupinei. După ce se uită în stupi, cu atenție, mă chemă acolo și îmi arătă vreo trei stupi, spunându-mi să am grijă că s-ar putea să roiască în zilele următoare, fiind prea pline de albine și având mătci tinere.
- Dar cum e când roiesc, întreb eu, de unde știu când roiesc și ce trebuie să fac?
- Cum nu știi? Ies multe albine din stup și se învârt deasupra.
- Dar mai tot timpul sunt multe albine, mai ales când se apropie o ploaie, de se umple văzduhul de ele.
- Să știi, ele roiesc când e vreme frumoasă, mai ales înainte de prânz, când nu e nici arșiță mare și nici nu se apropie nori de ploaie. Când roiesc aproape că se întunecă cerul deasupra stupului!
Aceasta imagine s-a întipărit în mintea mea cu privire la roit : întunecarea cerului.
- Când vezi că roiesc să vii repede cu niște apă, s-o arunci în sus, ca și cum ar ploua, și roiul se va întoarce înapoi în stup. Asta până când mai vin eu pe aici să le fac roire prin împărțire.
Omul plecă convins că încredințase albinele pe mâini bune. Urmară câteva zile de vreme mohorâtă, așa că am fost scutit de grija roitului. Apoi se arătă soarele și îmi adusesem aminte, printre altele, de roirea albinelor. Ieșeam din când în când în fața colibei, mă uitam la capătul stupinei dar nu se vedea nimic negru deasupra stupilor. Asta câteva zile la rând, până m-am plictisit și mi-am luat gândul de la roiuri, aveam treburi mai interesante de făcut. După alte câteva zile, veni bătrânul, cu căruța, cu mai multe rame. Mă întrebă de albine, dacă au roit, și i-am spus că n-am văzut să roiască. Dar când se uită prin stupi își dădu seama că s-au împuținat albinele.
- Măi băiete, sigur le-ai păzit bine? Sigur n-au roit?
- În fiecare zi le-am păzit, n-am văzut nimic negru deasupra stupilor, așa cum mi-ați spus.
- Au fugit roiurile! Degeaba am adus ramele. Asta e, ce să fac acum, să le stăpânească sănătos cine le-a găsit!
Bătrânului, bun din fire, îi trecu repede întristarea.
Dar toate lucrurile au și compensații. Dacă nu am văzut roiurile care au plecat, în schimb, într-o după-amiază, pe când stăteam visător pe o buturugă de lângă colibă, am văzut vânzoleală mare la stupii din primul rând, care se aflau chiar la marginea stupinei, de unde începeau imediat niște huciuri. Aceia erau stupii „neamțului”, cel care venea cu bicicleta. Curios, m-am furișat mai aproape să văd ce se întâmplă. La prima vedere părea că roiesc albinele, așa de multe erau. Dar după-amiază, de obicei, nu ieșeau roiuri. Și-apoi nu toți stupii din primul rând puteau roi în același timp. La adăpostul huciului m-am strecurat mai aproape să văd ce se petrece. Când colo, război mare, o adevărată invazie de albine sălbatice. Erau puțin mai mici decât cele obișnuite, aveau culoare mai închisă, bătând spre negru, foarte iuți și bătăioase. La urdinișuri și pe scândurile de zbor era o bătălie crâncenă, pe viață și pe moarte, între invadatori și apărători. Câte două albine prinse în luptă se rostogoleau pe jos apoi cea învingătoare zbura iarăși la luptă iar cealaltă rămânea moartă pe iarbă. De multe ori nici una dintre cele două nu se mai mișca. Și în felul acesta, pe iarbă, sub urdinișuri creșteau mereu grămăjoarele de albine moarte din ambele tabere. Repede m-am dus peste tot în stupină să văd dacă mai sunt atacați și alți stupi. Dar nu erau. Atunci mi-am dat seama ce s-a întâmplat: stuparul „neamț”, când a fost ultima dată, a lăsat urdinișurile deschise la refuz. Probabil se gândise că albinele așteaptă prea mult timp la rând, la intrare și ieșire din stup, pierzând timp prețios în paguba culesului de nectar. Dar lăcomia aceasta se dovedi păguboasă pentru el. Chiar dacă stupii lui erau puternici, cu urdinișurile deschise cât se putea, erau totuși în primejdie în fața unui dușman atât de numeros și de sălbatic. Peste acest război nemilos se lăsă întunericul și lupta se stinse. A doua zi, dimineața, ca prin minune se ivi stuparul stăpân. Poate că a avut un vis urât sau nu știu cum de-l îndemnă gândul să vină la timp, căci războiul reîncepuse după ce soarele se săltase un pic. I-am spus că se bat albinele la stupii lui. S-a dus întins acolo și când a văzut dezastrul s-a prins de cap zicând :
- M-am nenorocit, m-am nenorocit! Astea m-au sărăcit! Vai, vai, vai, ce pagubă!
M-am apropiat să văd ce face. A închis cu totul urdinișurile, a măturat albinele moarte de peste tot vorbind în continuare de unul singur. Apoi când m-a văzut:
- Măi băiete, măi băiete, nu ți-a trecut prin cap să micșorezi urdinișurile sau să le închizi cu totul?...Măi, ce pagubă, ce pagubă!….
- Dacă nu mi-ați spus dinainte de unde să știu ce să fac? Mi-era frică să nu se sufoce albinele în stupi pe căldurile astea….
Stăteam cu o mutrișoară spășită și vinovată dar în sinea mea gândeam: bine ți-au făcut, așa-ți trebuie!

(va urma)