Deși sunt mort de mult, am primit o convocare să mă prezint la armată. Nu mică mi-a fost mirarea și, în ciuda stuporii pe care am stârnit-o pe stradă, m-am înfățișat la comandamentul districtual.
- Scuzați-mă, am clănțănit eu din dinți și mi-am scuturat praful de oase de pe picioare, trebuie să se fi strecurat vreo eroare. Am decedat deja în 1797 pe vremea Marii Revoluții – din cauze naturale, oricât de ciudat ar părea, sufocat cu un os de curcan. Și acum ar trebui să prestez serviciul militar? Nu-i o contradicție în termeni?
Sergentul-major m-a privit suspicios.
- Marea revoluție? Da’ ce, îmi ești comunist?
- Scuzați-mă, dar tocmai că nu sunt. Ci am fost...
- Lasă calambururile. Ești anarhist. Negi statul pe care trebuie să-l aperi.
- Domnule sergent-major, când tu însuți ești negat, nu mai ai energia și timpul să-i negi pe alții.
Sergent-majorul s-a încruntat.
- Destul! Mi-a ajuns cu filosofia. Ai uitat de orice respect pentru istorie și rang. Ia-te de cei subordonați. Data nașterii?
- 1747.
- Anul 1747? Omule, asta-nseamnă că ții de ultimul contingent de rezerviști. Anul nu prea ne preocupă. Vai, da îngust ți-e coșul pieptului! Mai ai de menționat vreun defect fizic?
- Putrezirea oaselor! am țipat eu și am lăsat să curgă din coastele mele praf galben.
- La urma urmei, arăți puțin cam subalimentat. Poți pleca. Până la noi ordine.
M-am împiedicat pe scări și aproape că am căzut peste un locotenent tinerel pe care l-am salutat militărește, căci așa-s regulile într-un comandament. I-am văzut obrajii tineri, ochii strălucitori, mersul sprinten și înainte să mă pot opri, m-am năpustit la pieptul lui și am plâns fără lacrimi.
- Frate, am exclamat eu, și tu va trebui să mori ca și mine. Fie-ți milă de mine și dă-mi înapoi niște sânge. Înăuntru, sergentu-ți major tună regulamente. Pune-mi carne pe coaste și o să mă las cu plăcere în cătarea mitralierei, fie și de o mie de ori. Să respir măcar o secundă! Privește, nu mai am plămâni, nu mai trăiesc de atâta vreme!
Locotenentul s-a desprins brusc de mine și și-a lipit monoclul de ochiul drept.
- Ești beat, de tutuiești un ofițer prusac? Trei zile de arest!
A făcut semn unei ordonanțe. Am sărit iute treptele și am grăbit pasul spre cimitir unde, obosit de întâmplările zilei și fără chef de arest, m-am întins în sicriu și am tras capacul peste mine. N-au decât să mă caute. O să aibă de furcă să mă găsească. Poștasul care știe numărul sicriului meu nu mă va trăda, căci pentru fiecare recomandată îi voi da, mort-copt, un bacșiș frumușel.