Da,... dar el! El nu se mulţumea niciodată cu „zona aceea”. Era obsedat de braţele ei, mai exact de mâinile ei. Sonia trăia adevărate angoase. Mâinile puteau oricând deveni corpul delict number one. Aşa că şi le îngrijea cel puţin cu sfin-ţe-ni-e. Unghiile trebuiau să aibă o formă impecabilă. Lacul, să fie cât mai omogen. Pielea, catifelată-catifelată. Şi încă acestea erau detalii minore, aproape de suprafaţă. Altceva era mult mai important, şi anume felul în care mâinile acestea-acelea EXISTAU. Dependent şi independent de Sonia. În văzul unui chirurg necruţător. Astfel, măcar câteodată, un gest poate fi responsabil de iluzii optice nu tocmai favorabile (pseudo)agentului respectiv. De pildă, mâinile cu degetele încrucişate ar putea fi teribil de inestetice, deloc feminine, plus că, foarte probabil, ar trăda o stare interioară nu tocmai fericită. O mână lăsată să atârne pe lângă scaun, alta lenevind pe pupitru, iar nu ar fi tabloul cel mai suav cu putinţă... Odată a fost chiar în spatele ei. Exact acolo! Preamasculin-preasigur deel-preaexpansiv-preaorange! Prea Calvin Klein Eternity for Men! Ce mai încoace şi-ncolo, un soi de stihie! Stihia-în-persoană! S-a aşezat cât mai firesc după ce o reperase. În stânga, femei. În dreapta, femei... În faţă, în spate... Ajunge cu redundanţele! Dar ce vină avea el?! În seria lor nu erau decât vreo 10 exemplare masculine... şi alea venind cu rândul la cursuri şi seminarii. Mult mai conştiincioase, urmaşele Evei luau cu asalt, mereu neobosite, zidurile şi spiritul Facultăţii de Litere. Şi nu plecau-nu plecau! Nu plecau acasă...! Nici în altă parte. Ea a mimat indiferenţa suverană. A făcut acea combinaţie de taste. Un fel de Save as. Şi-a pus chipul nr. 3: melancolica dură, o combinaţie fatală pentru orice amator... atentator... sau ce-o mai fi fiind el?! Mâinile în schimb nu prea au ajutat-o. A început cu un tremurat. S-a accentuat cu gândul că ustensilul de scris pe care se nimerise să îl aibă în ziua aceea la îndemână era un pix. Unul alb. Cu dungi negre. Şi vârful aproape bont...

... nu ştie nimeni, dar pixul ăla se asorta impecabil cu puloverul pufos din mohair, în care Sonia îi păruse „absolut cochetă” unei fetiţe de nici 6 ani! Da, dar atunci era în drum spre (A)casă! Oamenii nu puteau fi decât buni şi foarte buni...

... fără îndoială era un start deja ratat! Oricât de îngrijite- de catifelate-de aristocrate i-ar fi fost mâinile, oricât de mult şi-ar fi impus controlul asupra „existenţei” acestora, pixul cu pricina avea s-o compromită. Iremediabil! Nu degeaba degetele se inflamaseră instantaneu, iar umflătura aceea, la degetul mijlociu, pe care – din dorinţa de a stăpâni literele şi conceptele – o fac mai toţi posesorii unui scris încordat şi nervos, ocupa centimentri buni din suprafaţa pupitrului. Şi se tot lăbărţa, strălucindu-şi hidoşenia! De-a dreptul se revărsa! Colegii!!! Ce vor spune colegii de toată orgia asta organică? De fapt, puţin îi pasă Soniei de colegi! De ceilalţi colegi, mai exact! Problema adevărată este în spatele ei, la câţiva centimetri distanţă. Cum va fi când el n-o va mai putea privi de acum înainte decât cu compasiune şi îngăduinţă maxime: „Îmi pare rău,... sincer îmi pare rău pentru tine! Eşti,... eşti, totuşi, o fată... îmmm bună... Înainte de toate, eşti,... eşti... şefa noastră, dar ştii...”. În cele două ore (de LRC) cât a durat supliciul, Sonia a înţeles dezinteresul lui suveran pentru o persoană aşa de umilă. Nu a mai simţit junghiul acela care îi despica fiinţa pe din două, în dreptul coloanei. Nici furnicăturile. Nici altceva. Dar ele făceau parte intrinsecă din „povestea aceea”. Într-un fel sau altul, „povestea lor”: „a ei şi a lui”. Aşa că avea nevoie de junghi ca de aer! Erau chiar şarmante dumnealor! Aşi! De unde durere?! Poate ceva metafizic, eventual subliminal să fi fost?! În ultimă instanţă, se simţea trădată... Impasibil, R&V, un fel de rêve franţuzesc, cu adaosuri şi înlocuitori [Dar cine umblă aşa de profund la dedesubturi?! Poate doar osoniedasta?!], s-a îndreptat către o uşă... sau către o scenă. Începuse deja primul act. Decorul era pe punctul de a se prăbuşi... – aşa se exprimase o amatoare într-ale gravitaţiei satelitice. Demiurgic, r/Rêve-ul a ridicat bolta. A pus. Vreo câteva ape, relativ minore. 3 santinele de gen ambiguu. Un steag, irelevant etnic. În creştetul unui munte de iluzii. La capătul celor 2 ore de agonie pentru alţii, dumnealui adunase fără îndoială suficientă energie, cât să stârnească valuri-valuri clientelă feminină, disperată în găsirea, cu orice preţ, de „repere”. Avea aceiaşi butoni aurii, acelaşi ghiul ostentativ, de cel mai prost gust – în opinia Soniei şi a câtorva zeci de adepte antighiuliste.
Prototipul perfect al uşii-scenă este însă undeva la etajul IV, într-un fel de sală-mansardă a Facultăţii de Litere. Acolo podeaua scârţâie sub tălpi. Lemnul este antic. Praful la el acasă. Rânduri-rânduri, studenţi cu instincte de rozătoare livreşti, se adună. Când plouă, experimentezi acut, cu sau fără vrere proprie, sentimentul de „ploaie-n luna lui marte” puţin à l’envers. Emoţia este violentă, neprietenoasă în bătaia ploii pe zbor întors fără pene. Mucegai şi despărţire la orizont cât se vede cu ochii! Inima îşi exersează capacităţi supraomeneşti: „Dacă tahicardia continuă, nu excludem o transgresare cu efecte în ordine extracorporală!” – se exprimase aproape sentenţios un cardiolog cu alură de manechin înţepenit. Dar Sonia o lua şi o înfăşa într-un colţ nevăzut. Îi promitea marea cu sarea. Doar o a doua zi perfect lucidă, într-un martie normal fără de ploaie, doar cu urme vii de zăpadă şi creştete îndrăzneţe de ghiocei... „E ziua ta, Mămicoooo... / În dar ţi-am adus inima...” Aşi, ce ştiu păpuşarii-ăştia?! Îîîî..., pardon, cardiologii ăştia?! Inima nu iese pur şi simplu din piept, ea are o destinaţie, o ţintă mai mult decât precisă, predeterminată, un Sens! Şi, totuşi, Sonia, cu toate circumscrierile ei hiatale şi accentuale, cu toată redutabila descendenţă din Generalul Bunică, nu va uita niciodată uşa aceea. Special concepută după principiul scenei. Intimidante. La maximum. Acel amvon laic fusese anume proiectat pentru a întruchipa – desăvârşit în nedesăvârşire – tehnica trompe-l’oeil-ului: ieşirea era doar o iluzie, în realitate intrarea făcându-se-n trombă. Iar intrarea echivala pătrunderii într-un rol, în Rol mai exact! Desigur, el nu putea decât să se simtă privit. Sorbit. Aclamat. Dorit peste poate. Fără să mişte un deget. Persoana protagonistului suferea hipertrofieri succesive. Tabloul trebuie că suscita experţilor în tehnica basoreliefului experimentări complexe: a) invidii, b) multiple procese de conştiinţă, c) complexe periculoase până la fatal, d) proiecte anulabile, e)... Arta barocă exacerba detaliul încărcat semnificativ: ghiulul şi butonii împingeau nemilos privirea spectatorului, mărunţindu-l pe dinăuntru. Circe şi păunul aveau nevoie hipervitală de spaţiul aferent mai multor câmpuri magnetice... Revoltată, Sonia ar fi vrut să-i ţipe în timpane: „Aşa ceva nu se face! Sau măcar nu se face la nesfârşit! Toate au o limită!” Dar Sonia are vocea surdă-surdă. O laringită cronică fatal acutizându-se. Ţipă în burtă de chit impenetrabil. Perfect etanşeizat pe deznădejdea proprie. Şi e mică-mică, un exemplar liliputan în toată regula. Venit din Câmpia Burnazului în plin centru metropolitan, în ravagiile civilizaţiei hiperurbane. Nu are de ales. Se pierde printre pupitre. Încet şi sigur, se scufundă. Când o vor căuta, vor identifica, destul de probabil, semnele unui muşuroi aproximativ. Vor da vina pe furnici, pe ploile-astea care le isterizează constant... Altfel, fată bună, nu are obiceiul fumatului. Nici pe acela al amanţilor versaţi, domni bine, posesori de decenii cu nemiluita. Are însă năravul de a se îndrăgosti pe nepusă masă. Încă nu a înţeles că „Nu orice zboară se mănâncă” musai trebuie decriptat la figurat.