Fără îndoială, are şi iarna farmecul ei! Şi încă ce farmec! Chiar dacă nu ninge! Mai ales dacă ninge! Iar mersul în şir aproape indian de pe Edgar Quinet în Pitar Moş, la Facultatea de limbi şi literaturi străine, unde se desfăşoară câteodată cursurile de franceză, engleză şi rusă, este de-a dreptul fascinant! Chiar dacă aluneci! Nu eşti singur! Lumea priveşte curioasă la acel exotic personaj colectiv: cine ştie de unde va fi venind, cine ştie unde va fi mergând?! Dar ce contează nedumeririle lumii?! Iată-i aici, vii şi adevăraţi, învăluiţi în aşteptarea Crăciunului! Nările freamătă: gerul aduce parfum arhetipal, spectacolul magnific al interacţiunii cu primordialul! În grupa 10, seria a II-a suntem de toţi şi de toate, şi francofoni /-fili, şi rusofoni / -fili, şi anglofoni / -fili, cu o reprezentare, totuşi, superioară a primei categorii. În astfel de zile, drumul nostru este unul comun, din Edgar Quinet până în Pitar Moş. Acolo ne separăm. Ne întâlnim însă, accidental sau nu, pe hol, în scurtele pauze.

Părul castaniu-închis îi cade ondulat pe umeri. Granatul şalului completează perfect chipul îmbujorat. O poşetă minusculă atârnă pe umărul stâng. Mapa maronie, în nonşalanţa mâinii drepte. Pardesiul 80% lână grena.

Are 20 de ani doar! [Hei, Sonia, te-ai decis, în cele din urmă, cam ce-cum-cine eşti?!].

Şir indian-şir indian, dar musai trebuie să meargă în tandem cu cineva pentru a evita o eventuală căzătură! Mircea este pe aproape. Îşi introduce mâna stângă în buzunarul hainei şi-i oferă braţul. Toată lumea e veselă. Pentru că e zăpadă. Pentru că au anunţat că spre seară va începe din nou să ningă! Pentru că vine-vine Crăciunul! Pune urechea aici: uite aşa vine, în tropotul neastâmpărat al inimii! Şi miroase a portocale. A cetină cântătoare. Pe retine defilează pomi împodobiţi şi ho-ho-iesc Moşi Crăciuni joviali, plini de surprize. Focul trosneşte în căminuri! Vineee vacanţa! Şi, totuşi, ceva se întâmplă! Şi… alt-ce-va! Dacă priveşti dintr-un anume unghi, observi că unitatea grupului nu este tocmai perfectă. Se pare că nu pentru toţi vine Crăciunul sau, în orice caz, vine puţin altfel! Iar gerul… gerul este un inamic redutabil al obrajilor şi-aşa sensibilizaţi la maximum!

El o smuceşte. Ea nu opune nicio rezistenţă. Un corp docil este un corp docil. Parcurg aşa câteva zeci de metri. Dacă te uiţi superficial, atunci, este o singură persoană, una parcă supărată pe ea însăşi: merge cu înverşunare şi, cu aceeaşi înverşunare, se poticneşte. La o a doua privire, un eu firav emite unde electromagnetice ca un strigăt de ajutor. Ţipătul surd se îneacă în propria emisie, sub greutatea celuilalt trup. Înverşunatul nu mai este nici paravan, nici Atlas, nici Sisif, ci doar un om. Unul foarte grăbit. Să pună punct o dată pentru totdeauna, să desfacă şuruburile timpului stagnat, să o ia în sfârşit pe cărarea lui, cărarea aleşilor sorţii! Ochii acoperitei imploră înţelegere. Îşi cenzurează orice reacţie mai evidentă. Altfel, spectacolul josniciei s-ar dezlănţui, foarte probabil, nestingherit în tot derizoriul său. Şi apoi ce-ar spune colegii?! Face sforţări uriaşe să mimeze firescul. La urma urmei, nu este chiar o tragedie ca un bărbat să fie autoritar cu partenera sa. Această atitudine poate fi chiar semnul unei pasiuni aparte şi atunci ea, partenera, ar trebui chiar să se simtă măgulită, până la a se reîndrăgosti sine die de el şi a-i jura supunere necondiţionată to the end, fie acesta şi un sfârşit care nu va (inter)veni vreodată. Numai că şi ea – chiar şi ea, cea de acum – ştie prea bine, la braţul unui bărbat, la braţul „bărbatului tău” se cuvine să te simţi protejată, echilibrată, fericită, or, ea nu simte nimic din toate acestea. Cum ar putea împărtăşi o osândită astfel de stări de graţie?! Picioarele încep să i se împleticească. Simte cum îşi pierde echilibrul. O senzaţie de vertij şi lumea e Pustiul în care îngerii au omis să facă de veghe. Cerul se răstoarnă. Păsări împotmolite în gând de om. O mamă rea cu glas schimonosit stigmatizându-şi fiica. Privilegiatul o priveşte inchizitorial: ea este purtătoarea-de-Vină! R&V aruncă priviri dispreţuitoare ca pe grenade. Îi strânge diabolic braţul. Ea încearcă un zâmbet forţat. Între timp, fluturele a crescut şi a renunţat de mult să mai stea cuminte; se tot zvârcoleşte încoace şi-ncolo; rujul strident ajunge pe pleoape, tuşul îngroapă o treime din obraji. O mască, o mască, o mască! O împinge cât colo. De data aceasta, Cristina cade. La propriu. O siluetă feminină butucănoasă se repede. Blajin. Matern. O ajută să se ridice. Îi scutură zăpada. Îi aranjează părul. Ochii împietresc pe faţa osânditei. Speriată, scoate un pachet de şerveţele. Începe să şteargă… să şteargă... să şteargă…, doar-doar va găsi chipul celei cu care este colegă şi prietenă de mai bine de 2 ani… Încă unul… Şerveţele umede… Straturi-straturi obraznice obturează identitatea. Cristina plânge. Plânge în hohote. Nu se mai ascunde. De nimeni. Celălalt e deja hăt departe.


***

– Ai fost colegă cu DanaT?! A murit. A murit în Italia pe un pat de spital când încercau să-i facă un transplant de măduvă!

ZDRANG! Aşa se fac, desigur, cunoscute toate ştirile. Persoana din spatele ei, un fel de Mască, îi furnizase – cel puţin la prima vedere, cinic – o informaţie, strict o informaţie. Iar informațiile se transmit impersonal, sintetic, făcând economie maximă la cuvinte, la sentimente. Din acest unghi, nu fusese cinică, ci cât se poate de normală, de… adecvată… contextual. Percepţia eronată de cinism era doar a Soniei, care avea programe ample de extindere a afect(iv)ului şi dincolo de graniţele strict personale ale acestuia…
– … a… mu… rit?! Cum… adică… a murit? A murit… pur şi simplu… şi… gata?!
Masca încheiase însă de mult dialogul.
Nu, nu avea cum să fie adevărat! Desigur, era o confuzie regretabilă, o gafă monstruoasă. Se impunea imperios ca cealaltă să-şi ceară scuzele de rigoare, să promită că, altădată, va fi mult mai atentă în vehicularea cuvintelor… Da, desigur, Sonia ştia, ca de altfel toţi colegii din grupa X, că DanaT plecase în Italia cu un an şi jumătate în urmă. Plecase împreună cu părinţii, având anumite facilităţi de lucru. Acolo îşi continua ea însăşi studiile în domeniu filologic şi, talentată cum era, pe lângă facultate, publica şi la o revistă… Când a vrut să alerge după Mască, Simona a ţinut-o din scurt:
– Sonia, nu te agita, nu are... nu mai are rost…: colega noastră, DanaT, e deja moartă de 4 luni! Uite, părinţii ei fac un mic parastas sâmbăta viitoare, vino şi tu… dacă poţi!
– … dar, bine,… nu avea decât 23 de ani…
– … urma să împlinească, vrei să spui – a corectat-o Simona.
– … dar, bine,... asta înseamnă că tu ştiai…
– Da, ştiam, dar efectiv nu am putut vorbi despre…
– Într-un fel şi eu am ştiut…


„Aș vrea, aş vrea, Sonia, dar tare muuult aş mai vrea să mi se întâmple ceva deosebit!” – i se confesase DanaT cândva, în anul II de facultate. Sonia reținuse oarecum mecanic enunțul. Pentru ea, o romantică incurabilă, ‘ceva deosebit’ nu putea fi decât Iubirea. Dar, bine, atunci Andi ce rol juca? El nu era „ceva deosebit”?! Totuşi, poate că nu așa de... deosebit. Tocmai de aceea să fi avut Sonia în mod constant impresia că, deși cei doi erau de mai mulți ani împreună, DanaT nu putea fi decât virgină?! Li-te-ra-tu-ră! Nu are nicio legătură Iubirea cu virginitatea, nici virginitatea cu Iubirea, în orice caz nu în felul acela în care, naiv, o concepuse Sonia... Când descoperi subit că ai leucemie galopantă şi doar 22 de ani, nu mai este o taină pentru nimeni că „ceva deosebit”, „ceva ieşit din comun” nu poate evoca decât (SPERANŢA ÎNTR-)O VINDECARE MIRACULOASĂ!!

*

„Lupusul este o tulburare continuă a sistemului imunitar. Celulele sistemului imunitar atacă propriile ţesuturi sanatoase, ducând la inflamaţie şi la leziuni tisulare. Termenul lupus provine din latina medievală, referirea la lup având legătură cu rapiditatea cu care leziunea se extinde dincolo de partea iniţial afectată, la fel cum lupul îşi mănâncă repede prada. printre simptomele generale se numără: erupţia în fluture (vespertillo) de la nivelul feţei, obrajii şi nasul roşii, aspect inflamat al feţei, oboseală permanentă de durată, stare generală de rău, scădere în greutate, febră, dureri articulare la nivelul degetelor, probleme cu rinichii, migrene, depresie, crize convulsive. Deşi nu există un tratament exact, există anumite soluţii care pot minimiza daunele....”

– citise Sonia puţin mai târziu într-un tratat de medicină, dornică să afle misterele lepidopterei care-i invadase celeilalte fața, intimitatea, viața... Oare, R&V cunoştea toate aceste detalii sau nu avusese timp / dispoziţie să aprofundeze?!