În urmă cu doi ani, pe 24 ianuarie, fiind în vizită la un unchi, la ţară, pentru a-mi petrece, printre altele, Ziua Micii Uniri, pe la miezul nopţii am primit un telefon de la un bun prieten care ţine o cârciumă spre centrul satului. Dorea să închidă, însă nu se putea înţelege cu trei beţivi care deveniseră recalcitranţi, deoarece, rămânând fără marafeţi, doreau cu orice preţ să-i cânte „Hora unirii”, în schimbul băuturii. Ca orice om pe care se poate sprijini cineva la nevoie, dar mai ales ca un detectiv care se respectă, am sărit de pe scaun, mi-am tras şuba pe mine şi am tăiat-o spre cârciuma respectivă.
Cum intru, amicul meu ridică vocea la cei trei, dintre care doi, cam la vreo 40 de ani, fiecare, încercau să behăie un „Hai să dăm mână cu mână”, în timp ce al treilea, sărit de 75 de uniri, răgea, de să pună tot satul în picioare, nu altceva. După o discuţie în care m-am contrat puţin cu ei, au ieşit vociferând, ba chiar unul dintre cei mai tineri, adresându-mi „urări de bine”.
Prietenul meu mi-a mulţumit şi mi-a garantat o cinste în viitorul apropiat.
Am plecat, dar flerul meu de detectiv m-a împins în urmărirea celor trei. Trebuie să recunosc, mai mult din curiozitate, ca să văd cât vor merge până să se prăvălească la pământ.
Şi, într-adevăr, la nici o sută de metri de cârciumă, unul dintre cei tineri a renunţat la luptă şi s-a pleoştit pe burtă, în zăpadă, cu mâinile întinse.
Ca şi când aşa era normal să se întâmple, ceilalţi doi, rămaşi în picioare, şi-au văzut de drum, dacă putem să spunem aşa deplasării în zig-zag. Însă, la nici 20 de metri, hop şi cu al doilea în nămeţi, aşternându-se de-a curmezişul drumului.
Fără nicio remuşcare pentru prietenii de pahar, moşul a mai mers cam 15 metri şi s-a oprit. Mă apropii încet, ca să nu mă zărească. Bănuiam că l-a tăiat uşurarea, însă am tresărit când l-am auzit:
-Hai, nepoate, apropie-te... de mine... că nu ... te beau. Ce tot... mă... urmăreşti?
-Cum de ţi-ai dat seama? am întrebat eu, surprins.
-Băi, muceo... oi fi tu de... detectiv, dar eu am... am fost ...colonel de miliţie, bă!
„Ia, te uită, un dinozaur în carne şi oase!” m-am mirat eu.
-Şi dacă... vrei să ştii... puteam să cad... cu ăia o dată, dar n-am vrut... bă!
-De ce? am întrebat eu ca să-i fac jocul acestui moş nesuferit.
-Hă, hă! Păi unu a... a căzut... cât era de lung, iar ălalaltu... cât era... de lat. Ha, ha, ha! Băă, eu am vrut să cad... mai încolo, ha, ha, ha!
Şi s-a pus în mişcare, însă a făcut doar doi paşi. Şi... poc! chiar a căzut mai încolo, aşa cum şi-a dorit.
M-am apropiat să văd mai bine ce e cu el, dar nu mai putea vorbi. Trecuse deja la sforăială.
O să-l întreb mâine dacă şi-a propus să aterizeze chiar în gaura aia de canalizare fără capac şi dacă va susţine că da, îl dau naibii de... dinozaur! Deocamdată, însă, merg să caut doi-trei săteni, să mă ajute să-i ducem la casele lor pe cei trei adepţi ai unirii.