"Acum, când simt că mă apropii de capătul osândii, deși aș relua fiecare clipă de la început, și-mi pare că m-am cam achitat de datoriile pământești, poate, ar trebui să scriu și eu un testament. Dar, testamente scriu doar cei care mor. Nu este și cazul meu, care voi trăi până la ceasul învierii de apoi prin urmași. Și, apoi, ce testament e acela prin care nu mai ai ce lăsa? Pentru că ce nu mi s-a luat cu forța, am dăruit de bunăvoie. Nimic nu s-a pierdut! Toată știința mea, cu mare trudă adunată din cioburi de cunoaștere, toată iubirea primită și toată pătimirea curg mai departe în sângele copiilor mei. Mi-am dăruit totul. Copilăria am lăsat-o să zburde printre macii de pe câmpul de la poalele satului, pe unde în fiecare an primăvara deschidea ușa reînvierii. Nu mai știu ce am făcut cu fiorii ăia primi ai adolescenței, pe unde s-or fi risipit? Nici tinerețea nu mai am timp să o caut, dar sigur e uitată pe undeva… Da, da, am dăruit tot ce nu mi s-a luat cu forța, m-am dăruit inclusiv pe mine!
Numele meu e Panialkovski. Așa-i că are rezonanțe poloneze? Dar eu rămân, prin toată ființa mea, român. Pentru că și eu, înainte de orice, sunt fiu din mamă și obârșia maternă îmi este cât se poate de românească. Mă trag din spița unor boieri moldoveni, pe care prigoana Lăpușneanului i-a obligat să aleagă calea străinătății, aciuându-se pe la niște neamuri din Țara Leșască.
Trebuie să fi fost tare frumoasă străbunica de dragul căreia moșul meu, trăitor într-o țară catolică, a ales ortodoxia. Când vremurile s-au mai așezat, nu a ezitat să își urmeze aleasa inimii la una din moșiile ei aflată în localitatea Zgărdești. Locul unde marele nostru domn, Ștefan, și-a pierdut zgarda calului. Moșie care, prin danie voievodală, peste timp, a devenit obște răzeșească. Aici, în aceste locuri, parte a României Mari, mi-a fost dat să văd lumina zilei!
Eram preot militar la Iași, cu gradul de căpitan în armata regală când, în urma ticălosului târg dintre Stalin și Hitler, pământurile natale au trecut odată cu Basarabia la ruși. N-am avut de ales, mama era bătrână și nu a vrut, nici în ruptul capului, să-și părăsească cimitirul moșilor ei și gospodăria. Unic fiu, nu o puteam abandona singură acolo, așa că am ales să mă întorc în sat. Cum parohia rămăsese liberă, prin refugierea preotului în țară, mi-am găsit și loc de muncă. La îndemnul mamei, ca bun localnic, mi-am întemeiat familie și repede m-a blagoslovit Cel de Sus cu cinci minunății de copii. Nu-i vremea să le povestesc, dar multe am mai fost nevoit să trag spre a menține aprinsă făclia credinței și a-i proteja pe ai mei și pe enoriași de grozăvia răutăților ce s-au abătut asupra noastră.
Îmi amintesc cum a fost cu întemeierea colhozului. Au venit seara, m-au ridicat de acasă și m-au dus la biserică. Am descuiat și acolo înăuntru, în întuneric fiindcă nu m-au lăsat să aprind o lumânare, mi-au cerut ca la slujba de a doua zi, când biserica o vor umple cu lume, să-mi lămuresc consătenii să-și predea pământurile, animalele și atelajele, de bună voie, colhozului. Dacă fac ce trebuie eu voi fi scutit de orice dări și voi rămâne preot în continuare. De nu mă învoiam, familia mea urma să fie adusă lângă mine și închiși acolo în frig, fără mâncare și apă sub pază militară. Și nu glumeau, de față erau doi soldați în uniformă.
Nu prea aveam variante. A doua zi, puhoi de lume adusă cu forța la biserică! Nu mai încăpeau toți înăuntru. La stânga și la dreapta mea, aparatnicii! Am întrerupt liturghia cam pe la jumătate și le-am spus oamenilor cum stă treaba. Am anunțat că eu donez colhozului cele opt hectare de pământ, două vaci, calul, căruța și cabrioleta. Pe brișcă aveau ei mare necaz! Venise unul la mine să aduc pe-un șef de-al lor de la centru. I-am spus că e treaba moașei să aducă, eu doar duc!
(continuare)