*1. Anunţul.

Nava spaţială era amplasată pe principala bază a spaţioportului, rachetodromul. În interiorul ei se aflau trei tineri mari astronomi ai acelor vremuri: Lucian Enka – astronom şef, Alexandru Ştefan şi Nistor Harris, care erau proprietarii şi în acelaşi timp constructorii uriaşei nave ce staţiona pe pista rachetodromului. În acea zi frumoasă de mai se ocupau cu punerea la punct a ultimelor detalii legate de capodopera vieţii lor: nava în care se aflau, a cărei construcţie putea fi considerată definitiv încheiată. Cei trei tineri aveau motive să sărbătorească, dar, deocamdată, nu aceasta era ocupaţia lor, deşi erau bucuroşi că în ultimii trei ani nu munciseră degeaba; iată munca lor desăvârşită şi încununată de succes. Deodată, emoţionat, Alexandru îi anunţă pe ceilalţi colegi ai săi:
- Avem legătura cu sediul Institutului pe monitor, pare-se, cu dom’ director.
- Ascultăm! Dă-i drumul, îl îndemnă Lucian.
Pe monitor apăru imaginea directorului Institutului de Astronomie şi Cercetări Ştiinţifice Spaţiale, a cărui voce puternică şi impunătoare răsună pe întreaga punte principală a navei:
- Atenţie... N-am să vă spun decât câteva cuvinte, cât mai pe scurt cu putinţă. Prezentaţi-vă cât mai urgent la mine în birou. Trebuie să vă dau o noutate. Băieţi, am pregătit o surpriză pentru voi. O veste bună, sper. Aşa că, grăbiţi-vă! Vă aştept cu multă nerăbdare.
Cei trei plecară în grabă de îndată ce directorul terminase de transmis mesajul. Rachetodromul era pustiu la acea oră a dimineţii, dar şi la alte ore, accesul în acea zonă fiind interzis cu stricteţe, permis doar personalului autorizat, nu foarte numeros. Era o zi frumoasă, călduroasă, numai potrivită sfârşitului de primăvară, ce anunţa zilele toride care urmau, ale anotimpului cald. Normal pentru acea perioadă a anului, soarele, foarte generos, nu se zgârcea în a-şi arunca razele-i luminoase peste tot în jur, încălzind clădirile Institutului, cât şi nava de curând finisată. Cei trei tineri străbăteau grăbiţi drumul spre biroul directorului; ieşiţi din incinta navei lor, lumina soarelui li se păru orbitoare, dar aveau ochelari de soare, pe care-i utilizară. Un vânticel plăcut abia adia, mângâindu-le parcă frunţile. Voioşi, se apropiară de sediul principal al Institutului, în care şi intrară în curând, apoi se îndreptară spre cabinetul directorului. Aici nu mai aveau nevoie de ochelari care să le protejeze vederea, aşa că aceştia îşi reocupară locurile lor, în buzunare. Domnul director îi întâmpină din prag şi-i pofti înăuntru. Cei trei luară loc, directorul de asemenea, pe fotoliul dânsului. Se aşternu o linişte deplină. Spre surprinderea celor trei, directorul deschise convorbirea, cu toate că nu era pe placul său să o facă; tocmai de aceea pe chipul său se observa o vădită neplăcere:
- Nu-i genul meu să pornesc o discuţie, dar se pare că sunt nevoit de împrejurări să procedez astfel. Este cazul de faţă. V-am spus că am o surpriză rezervată pentru voi.
- Suntem nerăbdători să aflăm, recunoscu sincer Nistor, care, tare neastâmpărat, nu stătea o secundă locului, potolit.
Prezenţa directorului nu-l intimida deloc; părea obişnuit cu acesta.
- Dacă vreţi să aflaţi, am să vă rog să fiţi foarte atenţi, reluă calm directorul, specificând: Înţelegeţi deci că e nevoie de maximă seriozitate.
- Desigur, înţelegem, dom’ director, rosti Lucian, fără a-şi da seama că nu prea avea dreptate; două degete de la mâna colegului său, Nistor, fluturând insistent deasupra capului său.
- Hai, măi, băieţi, v-aş ruga, măcar puţină seriozitate! Nu vă mai jucaţi, rosti blând directorul.
- Dar... Cine se joacă?! păru nedumerit Lucian, întorcându-se mai apoi în aşa fel încât observă mâna colegului său, pus pe şotii. Măi, Nis, tu nu-ţi vezi de treabă?
- Hopa... Uite, şefu’, ţi-au crescut două corniţe, recunoscu Nistor, prins asupra faptului.
- Vezi să nu-ţi crească ţie altele, ameninţă Lucian.
- V-am spus eu că nu daţi dovadă de seriozitate, le aminti directorul, întrerupându-le „joaca”.
- Gata, dom’ director; ne-am cuminţit! Şi vă ascultăm, îl asigură Lucian, cel puţin el potolindu-se, într-adevăr; ceilalţi doi încă foindu-se pe scaunele lor, ceva mai atenţi totuşi.
- Având în vedere că aţi terminat cu lucrările navei voastre, veţi avea ocazia să verificaţi şi de ce este ea în stare, pentru că vi s-a dat o misiune specială, dezvălui directorul motivul pentru care îi chemase, observând că astfel le captase atenţia celor trei. Va trebui să vă pregătiţi. Aveţi de parcurs un drum lung şi anevoios, nu peste mult timp.
Afirmaţia directorului stârni câteva murmure în rândul celor trei. Era o veste binevenită, pe care tinerii o aşteptau de mult; totuşi, păreau surprinşi. După câteva clipe, Lucian îl asaltă cu întrebările pe directorul Institutului:
- Unde? Cum? Când...? Ce fel de misiune?
- Unde?! Departe. Ce fel de misiune?! O misiune spaţială de o importanţă majoră, pregătită anume pentru cei mai buni astronomi şi astronauţi ai vremii, adică voi. Când?! Cam peste aproximativ o lună va avea loc lansarea. Cum?! Chestia asta o ştiţi şi voi foarte bine, nu e o noutate, răspunse metodic directorul, cât mai pe scurt, aşa cum îi plăcea dânsului, încercând totuşi să-i facă pe cei trei să înţeleagă anumite lucruri şi într-adevăr, reuşise să-i lămurească asupra câtorva aspecte, dar nu întocmai de ajuns, căci cei trei îl priveau cu o curiozitate grăitoare.
Oare ce le-a pregătit directorul? Despre ce fel de misiune spaţială să fi fost vorba? Ce fel de surpriză să fie aceasta?
- Totuşi, dom’ director, aţi omis răspunsul la una dintre întrebările esenţiale. Şi anume, unde va trebui să mergem? îndrăzni Nistor, devenit între timp ceva mai serios, să-l întrebe pe director problema care-i preocupa cel mai mult în acel moment pe cei trei prieteni.
- Obiectivul urmărit este planeta Proxima, din sistemul planetar Alfa, încercă directorul să le dea o explicaţie cât mai clară cu putinţă, continuând: Iar voi, ca nişte buni astronomi ce vă doriţi a fi, ştiţi foarte bine că nu poate fi vorba despre steaua Proxima Centauri, aflată în galaxia noastră, Calea Lactee, care este cea mai apropiată stea faţă de Sistemul Solar, la numai 4,6 ani-lumină, planeta Proxima fiind foarte, foarte departe, într-o altă galaxie, căreia nici măcar nu i-a fost atribuită o denumire proprie până la ora actuală, deci între cei doi aştrii nu există absolut nici o legătură. Voi vă veţi îndrepta spre îndepărtata planetă Proxima.
- Proxima?! Aşa de departe?! Dar asta ne-ar lua o grămadă de timp, tresări indignat Alexandru, atacând o altă problemă principală.
- Dacă nava voastră se va afla în stare bună de funcţiune şi ar prinde viteza ei maximă, atunci, n-aţi pierde atâta timp. Într-adevăr, galaxia din care face parte Proxima e înfiorător de departe, dar cu viteza maximă a navei voastre, puteţi ajunge acolo în cinci ani, după calculele noastre estimative. Având în vedere eventualele opriri, în cazul în care nava ar avea vreun defect sau cine ştie din cauza căror alte probleme nedorite survenite pe parcursul călătoriei, să presupunem că până la Proxima aţi ajunge în maxim şase ani, iar acolo veţi poposi timp de un an terestru.
- Nu vă înţeleg, domnule director! De ce oare această misiune spaţială?! Necesită 13 ani pentru a o putea duce până la capăt. Şase ani dus, şase întors, unul, cât vom poposi pe planetă... În total, fac exact 13 ani, remarcă Nistor, nu prea încântat de ideea unei asemenea călătorii, ochii săi de un albastru-verzui căpătând o nuanţă şi mai bizară.
- Într-adevăr, Nistore, îl aprobă calm directorul. Misiunea asta nenorocită vă va lua 13 ani... Dar oare nu voi vă doreaţi cu ardoare o misiune spaţială pentru nava voastră, a cărei construcţie aţi încheiat-o de curând; de fapt chiar astăzi?! Şi trebuie să duceţi această misiune până la capăt! Înţelegeţi voi? Trebuie... Nu veţi pierde acest timp de pomană. Nu degeaba vă trimitem noi spre Proxima. Să ştiţi că ne-am orientat bine când am făcut această alegere, le răspunse prompt directorul Institutului de Astronomie şi de Cercetări Ştiinţifice Spaţiale (IACSS) din Craiova.
- Dar, de ce Proxima? Puteaţi alege o planetă apropiată. Una din galaxia noastră, sau din Sistemul nostru Solar. Spre exemplu, Marte. Ori poate o planetă din galaxiile vecine, spuse Lucian.
- Nu ţine, Luci... Despre Marte şi celelalte planete ale Sistemului Solar ştim destule, doar au fost intens explorate, ca şi orice altă planetă din galaxia noastră. Cam acelaşi lucru se poate afirma şi despre planetele din galaxiile vecine. Dar... Spune-mi ceva despre Proxima sau despre sistemul planetar din care face parte. Spune-mi, Lucian; să te aud! Ce ştii relativ referitor la această planetă? Oare ştii ceva? Ce anume? Ştii multe despre Proxima?
- Nu, dom’ director. Într-adevăr nu, răspunse sincer Lucian.
- Păi vezi... Nu merge. În sfârşit... Se presupune că pe Proxima ar exista viaţă, ba mai mult; fiinţe raţionale, dotate cu gândire şi inteligenţă naturală, ca noi, dacă vă puteţi închipui, mergând mai departe cu aceste presupuneri. Imaginaţi-vă: Viaţă pe o altă planetă, atât de îndepărtată, visul de milenii al omenirii, care acum ar putea deveni realitate. De milenii omenirea caută viaţă în alte părţi ale imensului Univers, fără succes până acum, deşi ştiinţa a înaintat atât de mult, s-au făcut multe progrese în cercetările spaţiale, multe planete au fost explorate amănunţit, până la cel mai mic detaliu, multe au fost transformate în adevărate baze terestre, care s-au dovedit a fi atât de necesare, dar viaţă nu a fost găsită pe nicăieri până în prezent, nici măcar în stadiul cel mai primitiv, microbian sau unicelular; în acest sens nu am avut nici un rezultat până acum. Rezultatul trebuie să-l aflaţi voi, căci voi trebuie să verificaţi această afirmaţie şi să faceţi din această simplă presupunere un lucru mai mult ca sigur. Voi va trebui să confirmaţi visul de milenii al omenirii, să găsiţi ceea ce oamenii întotdeauna au căutat, o altă civilizaţie, sau măcar o altă formă de viaţă, pe o altă planetă. Omul nu s-a obişnuit şi nu s-a mulţumit niciodată cu ideea că noi am fi singura civilizaţie din întregul şi imensul Univers, dintotdeauna a crezut în existenţa celorlalţi, pe care nu a încetat să-i caute în permanenţă, necontenit, până acum fără succes. Însă omul a simţit întotdeauna într-un fel sau altul existenţa unor alte făpturi raţionale, dar nu a reuşit să găsească răspunsul mult aşteptat. Acum vi se oferă vouă posibilitatea de a afla adevărul în această atât de controversată problemă. Imaginaţi-vă numai: O civilizaţie atât de îndepărtată şi cred eu, complet, total diferită de a noastră. Voi aţi fost aleşi pentru această importantă misiune de către Comisia pentru Zboruri Spaţiale a Institutului nostru, Comisie care este foarte exigentă în deciziile sale, pentru că sunteţi cunoscuţi drept nişte astronauţi foarte bine pregătiţi şi instruiţi. Vă puteţi considera nu numai norocoşi, ci mult mai mult decât doar atât. Personal nu cred că ar trebui să refuzaţi această unică ocazie ce vi se oferă. Şi vă spun toate acestea, pentru că am fost desemnat de către Comisie să vă transmit decizia luată. Deci... Ce spuneţi, băieţi, acceptaţi sau nu să plecaţi în misiune pe această îndepărtată planetă Proxima?! îşi încheie directorul pledoaria.
Urmă un moment de tăcere, în aşteptarea unui răspuns. Cum răspunsul întârzia să vină şi se lăsa în continuare aşteptat, se aşternu o linişte deplină. Cei trei băieţi rămaseră-n suspans. Erau duşi pe gânduri. Nu ştiau ce să răspundă. Fiecare se străduia să-şi dea seama cum era mai corect să procedeze. Schimbară între ei câteva priviri spre a se înţelege. Fulgerări nevăzute scăpărau din ochii lor şi erau ca nişte semnale. Un alfabet Morse al privirilor, pe care numai ei îl puteau descifra. Privirile se izbeau una de alta şi totuşi fiecare încerca să-şi ascundă intenţiile proprii şi să nu lase de bănuit asupra celor ce meditează. Totuşi, în cele din urmă se înţeleseră tacit asupra faptului, iar Lucian rosti cu demnitate în glas:
- Acceptăm... şi ochii lui căprui luciră ca două stele maronii.
- Bun! Bravo! Vă ştiam băieţi de treabă. Aşa vă vreau... Astăzi este luni, 28 mai. Până mâine vom stabili toate datele şi detaliile cu privire la îndepărtata voastră călătorie, pe care le va înregistra instructorul vostru şef. Tot el vi le va comunica. Îl voi chema aici de îndată după plecarea voastră, pentru a putea stabili împreună cu el strictul necesar. Vă atrag însă atenţia ca mâine, la ora 12.00 fix, fără pic de întârziere, să vă prezentaţi aici, în biroul meu, unde va fi şi instructorul vostru. Până atunci să nu-mi staţi degeaba. Puneţi-vă nava la punct! Hai, fugiţi! La treabă cu voi, îi îndemnă directorul şi în acelaşi timp îl invită pe instructorul şef al celor trei în biroul său.
Cei trei se retraseră, după ce, în prealabil, strânseră mâna directorului, care le mai aminti încă o dată înainte de plecare ca mâine la ora 12.00 fix...