Bătătura este aproximativ dreptunghiulară. Bine măturată ca de vânt prietenos sau doar având la activ niscaiva păcate de care a sperat să se mântuie. Un coteț prima pe stânga. Un puț cu diametru minuscul. O ciutură. În parte ruginită. Vrăbiile se așază mult prea zglobii, obraznice, pe margini. Tufănici vișinii într-o parte cumva lăturalnică. Un câine istovit, doar cu sfert de privire curioasă. Vecinii parcă au intrat în pământ! Și e duminică doar! Și amiază! Una dintre acele zile în care, oricât de mult s-ar autosugestiona, în ruptul capului nu ar putea împărtăși minima durere, minimul sentiment al dramei, cu privire la propria persoană. E mult prea puternică?! Sau împietrită...?! Ar fi vrut, totuși, o potecuță (primă)văratică în inima lui octombrie. (Dar asta nu are nimic a face cu sensibilitatea ei! Nu, chiar nu!!). Una cu multe crăițe cafenii, catifelate și poete, cu garofițe roz și regina-nopții de ziuă. Un miros de leșie îi atinge un colț al copilăriei. Săpunul de casă al bunicii! Cuptorul de curte! Dorința, abia reprimată, de a se repezi și de a gusta din compoziția clocotindă, atât de ispititoare. Aici, o femeie cu trupul de tot deșirat și basma. Nu știe ce spune... Aaaa, poate o invită înăuntru... Să pășească, deci! –Și Dicu nu e acasă? – se trezește fata întrebând silueta ca de umbră! Cealaltă face un semn de abandon cu brațul... Își leagă basmaua la spate, lăsând la vedere doi ochi profund decolorați, ca de spaimă. Per ansamblu însă, chipul deșiratei este unul relativ blând. Unde mai pui și o anume rudenie de sânge, chit că îndepărtată. Să pășească, deci! Fondul ancestral de unelte semnificante îi adună gândul unei tufănici în dreptul inimii. Și fata se lasă purtată. Nu, nicio durere, nicio suferință personală nu ar putea să o dărâme! Ea are, are resurse..., cât să ducă poveri incredibile! Uite, s-o pună la încercare cosmosul! Ușa întredeschisă dă drumul, puțin câte puțin, unei lumi aparte, pe care bătătura nu pare a o conține. Prispa este blindată de șiruri-șiruri de foi de tutun, păstrând încă amintirea verdelui. O și vede pe stăpâna casei stând pe pământ, încinsă cu șorț, în rând cu agoniile și extazurile țărânii, trecând silențios, ca-ntr-un ritual antic, pănușă cu pănușă prin andreaua neiertătoare. Imaginea este complinită de aceea a baloților greoi de paie, indiciu al plenitudinii vieții... De grindă atârnă un tuci. Femeia vorbește puțin, mai mult gesticulează. În această duminică de octombrie, cu vecini absenți și vrăbii teribiliste, timpul are un fel a lui de a se materializa. Când îți dă iluzia că-ți poate acorda toate circumstanțele atenuante din lume, când se repede asupra ta, somându-te să-ți exprimi „ultima dorință”. Păăăăiii..... Să-i facă cineva cadou o rochie cu bretele! Așa pe nepusă masă! Să primească o invitație undeva... într-un loc unde chiar că ea n-a mai fost niciodată! Să scape, poate, de sentimentul că este atotputernică și că nicio durere personală n-o poate atinge!.... Ușa se deschide din ce în ce mai mult... Întunericul acaparează articulațiile. Înțelegi asta din felul acela inconfundabil în care te poticnești pe o suprafață perfect plană. Varul este dat de muuult pe pereții speriați. Într-o icoană străveche face de veghe un sfânt golit de răutățile lumii..., de propria neputință de a ajunge la Dumnezeu?! O carpetă cusută cândva este martora mută a trecerii clipei. Femeia o îmbie. Întunericul este zdruncinat de o muzică dată la maximum, terifiantă... Pupilele se dilată. Femeia arată spre un soi de tunel... Cealaltă își depășește temerile: curiozitatea, în ultimă instanță dorința de a cunoaște, este mai mare decât frica. Pășește, deci! – Așa i-a fost datul! – aude ca prin vis vorbele deșiratei!... L-a tras ața! Și femeia ar plânge, dar cum să iasă lacrimi dintr-o privire atât de decolorată?! Fata nu se teme... pășește... pășește... Camera este aproape goală. Un pat ca o groapă pentru fier vechi și paie. Igrasie. O plapumă îngăzită, sunetele acelea stridente aruncând zgomot peste suflet. De undeva... de depaaaaaaarte se ivește aproximativ o figură. Una bărbătească. Nu s-ar putea spune dacă-i place sau nu ce aude. Dar poate că, prin comparație, este un sunet dumnezeiesc... – Și-a pus ștreangul și s-a dus! – deapănă povestea femeia... Acolo..., la Câlniște, în locul ăla cu vârtejuri... De-acolo nimeni nu a scăpat vreodată!! Eu i-am spus... Maică, ți-o fi venit de cap...!! Intrase dracuʼ în el! A fost moale! Și când e mortuʼ moale, musai mai ia pe cineva! Muzica urlă îndrăcită. Privirea celui care zace în pat ca de pușcăriaș se acoperă implacabil de membrane și de mucus... Irișii îi alunecă într-o gaură neagră... Și, când nu mai poți fixa realitatea, atunci... O senzație de vomă ia în stăpânire universul... Zgomotul trebuie să fie unul dintre apanajele redutabile ale infernului... Muribund, omul se vinde iadului să înfrunte moartea... Inima fetei se sfâșie.