agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 628 .



Proxima - Partea întâi: „O misiune specială”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-08-20  |     | 



*13. Invitaţia.

La cofetărie serviră câteva prăjituri, plus răcoritoare. Evident, Nistor achită nota de plată a consumaţiei, doar era salariat, ba încă la Institut. Îi promisese tatălui Adelei că n-o va duce prin cine ştie ce localuri deocheate (nu pricepea ce înţelegea domnul Cristescu prin acest termen) şi nici nu intenţiona; de fapt, nici el nu frecventa asemenea locuri, chiar deloc. Cel mai des intra prin cofetării, patiserii şi cam atât, după cum era de aşteptat din partea lui. Dulciurile – dilema vieţii sale – nu se putea abţine de la ele. Erau mult prea bune şi se obişnuise astfel, să consume zilnic o cantitate care, pe alţii i-ar fi adus în prag de diabet, obezitate, sau, cel puţin, i-ar fi lăsat fără dantură, datorită cariilor. Dar el nu avea nimic, nu-l afecta acest consum exagerat; crescuse doar prea înalt. Oare din cauza dulciurilor? Nu-şi dădea seama, dar nici n-avea importanţă.
Acum era lângă Adela şi pare-se, involuntar, paşii îi purtară înapoi în părculeţul din care plecaseră. Se mai aşezară, dacă nu chiar pe aceeaşi bancă, cel puţin pe una apropiată aceleia.
- Cât e ceasul? tresări Adela, cercetându-şi ceasul de mână, care indica 20.45. Am întârziat, se îngrijoră ea.
- Nu, stai liniştită! o calmă Nistor.
- Cum aşa? Până la cât mi-a permis tata să stau cu tine?
- Până la... 12 noaptea?! rosti Nistor întrebător, încă nelămurit asupra neobişnuitului termen stabilit, de parcă nu-i venea să creadă că ar putea fi adevărat; şi totuşi, aşa-i spusese domnul Gigi Cristescu, un om destul de sever, exigent.
- Cât?! se miră şi Adela. 12 noaptea?! Sigur aşa ţi-a spus tati? Tatăl meu, nu altul?!
- Da, Adela, uimitor, chiar aşa a spus tatăl tău; m-am mirat şi eu...
- Ciudat, aprecie zâmbind Adela. Dar dacă tata a spus aşa, hai să-i dăm ascultare!
- Cum?! tresări Nistor. Zău, aş vrea, dar n-aş putea!
- De ce? se miră fata.
- Din cauza alor mei. Închipuie-ţi cât sunt de stresaţi datorită apropierii datei plecării, justifică Nistor.
- Ah, îi înţeleg, aprobă Adela. Le pleacă unicul fiu, pentru mult timp şi încă departe.
- Exact, întări Nistor. Am să te conduc spre casă pe la ora 22.00. E bine aşa?
- Perfect, aprecie Adela. Îmi convine. Şi când ziceai că va avea loc oficializarea misiunii?
- Mâine, repetă Nistor, încă abătut.
- Pe la ce oră? se interesă puştoica.
- Nu ştiu sigur; mai spre seară. Foarte probabil după ora 18.00.
- Şi aş putea veni şi eu, cu părinţii mei, să te vedem?
- Păi... sigur, cred că da. De ce nu? tresări Nistor.
- N-ai vrea să vin?
- Ba da, cum să nu? Mi-ar face plăcere.
- Cine va mai fi prezent?
- Părinţii membrilor echipajului, o sumedenie de reporteri sau alţi reprezentanţi ai mass-mediei, conducerea Insitututlui şi alte ofici-alităţi; nu ştiu sigur cine anume. Cam atât, înşiră Nistor persoanele care vor asista la oficializarea misiunii spre Proxima.
- Ah... murmură Adela încurcată. Deci, eu şi părinţii mei nu prea am avea ce căuta; am fi în plus.
- Nu-i adevărat, se împotrivi Nistor. Puteţi veni.
- Ni se va permite accesul în Institut?
- Cu o invitaţie de la mine, da.
- Şi eşti dispus să ne dai una? întrebă Adela.
- Adela, te rog... Bineînţeles că am să vă dau una. Categoric! Chiar şi mai multe.
- Colegii tăi ştiu despre mine?
- Nu; nu le-am vorbit despre tine.
- Atunci am apărea ca nişte intruşi.
- Ba nu, se opuse Nistor. Nu va trebui să daţi nimănui expli-caţii, dacă veţi avea invitaţia de la mine.
- Te-am putea vedea şi la televizor, nu-i aşa?
- Sigur; se va transmite în direct, replică lunganul.
- Aş prefera să fiu acolo, prezentă...
- N-ai ore?
- Aş; mă pot învoi de la una, de la ultima, presupuse Adela.
- Atunci veniţi; o să le spun părinţilor tăi, zise lunganul.
- Şi colegii tăi, ce vor spune când ne vor vedea, dacă nu ştiu cine suntem?
- Nu contează. Te interesează părerea lor?
- Nu prea, decise fata.
- Atunci nu-ţi mai face griji în legătură cu reacţia lor; oricum vor fi multe alte persoane necunoscute lor acolo.
- Dar de ce nu vrei să-mi faci cunoştinţă cu ei?
- Păi... Pentru că ei sunt... se fâstâci Nistor, oprindu-se, înainte de a intra în detalii.
- Cum? insistă Adela să afle.
- Spre exemplu, şeful meu; e cu un an mai mic decât mine, evident, e mai scund, dar şi cu mult, mult mai frumos, mai atrăgă-tor... Are un succes nebun la fete; în jurul lui se învârt numai domni-şoare frumoase şi-l caută mereu, de parcă le-ar atrage cu vreun mag-net, sau ar avea lipici... El însă le ignoră, nu le acordă importanţă, deşi toate sunt superbe; numai una şi una.
- Aha; şi?! Ce, eşti gelos? Crezi că m-aş simţi atrasă de el? în-trebă Adela. Crezi că te-aş părăsi pentru el?
- Nu ştiu, şopti Nistor încurcat. Poate...
- Eşti ridicol! Şi ceilalţi? continuă să se intereseze Adela.
- Alex e... De fapt, nu e nici cum, rosti Nistor.
- Cum adică? se miră Adela.
- Adică nu e atât de remarcat ca şefu’, nu iese în evidenţă, cam ca mine...
- Păi, tu ieşi în evidenţă, se referi adolescenta, evident, la înăl-ţimea lui.
- Ai dreptate. În cazul ăsta, nu ştiu ce să-ţi spun despre el. Iar pe ceilalţi patru, nu-i cunosc încă prea bine; de abia au fost acceptaţi în echipaj.
- Bine, dacă nu vrei, nu trebuie să mă prezinţi colegilor tăi; nu drept prietena ta. Sigur pot veni?
- Bineînţeles, Adela, întări Nistor.
- Şi o să-mi dai o invitaţie?
- Ah... rosti Nistor, căutându-se prin buzunare, de unde scoase o invitaţie şi o carte de vizită, ambele pe numele lui şi i le înmână Adelei; durase ceva până să le găsească printre bomboane şi alte dulciuri. Uite! Ai o invitaţie pentru mâine şi o carte de vizită; cu ele veţi intra fără grijă, nu vă va opri nimeni. Întrebaţi unde-i racheto-dromul; veţi fi îndrumaţi.
- Mersi, surâse Adela şi-l sărută pe obraji în semn de recu-noştinţă. Ţi-am promis că te voi aştepta; să nu te îndoieşti nicicând de cuvântul meu!
- Adela, stai, că mă zăpăceşti!
- Erai tu deja, de mult.
- Zăpăcit? Bine, poate eram... Totuşi, nu înţeleg... Adică, tu chiar vorbeşti serios când afirmi acest lucru?
- Bineînţeles că vorbesc serios! întări adolescenta bălaie.
- Serios, serios, adică... ?!
- Adică foarte serios, îl întrerupse, completându-l, Adela.
- Şi eşti sigură că-ţi dai seama ce înseamnă asta? păru încă nu prea convins lunganul.
- Foarte sigură! afirmă, cu seriozitate în glas, puştoaica. De ce nu mă crezi, Nistor? De ce n-ai încredere în mine?
- Drept să-ţi spun, Adela, mie mi-ar conveni, dar mi-e teamă; mi-e teamă să te cred, mi-e teamă şi să mă gândesc că te-aş putea crede... recunoscu geograful cel înalt.
- Dar n-are de ce să-ţi fie teamă, îl încurajă ea.
- Bine, rosti el îngândurat. Să zicem că... Deşi cred că am înnebunit de tot, admit că eşti totuşi conştientă de semnificaţia cuvin-telor tale, deci, ai să mă aştepţi timp de 13, 14, cel mult 15 ani... Vai, e curatǎ nebunie!
- Nu, deloc! De ce ar fi? rosti Adela, chiar părând că ar şti ce zice. Am să te aştept, Nistor, pentru că meriţi. Sincer!
- Acum mă flatezi, zâmbi el, mai puţin trist decât până în acel moment.
- Nu-i adevărat! se împotrivi Adela. Iar ca aşteptarea să fie mai uşor de îndurat de ambele părţi, hai să ne facem nişte fotografii, să le păstrăm ca amintire.
- Fotografii?! Acum? tresări el.
- Da, de ce nu? surâse Adela. În dublu exemplar; una o păstrezi tu, una – eu. Să umplem două mici albume până nu pleci; unul îl vei lua tu la tine, unul am să-l opresc eu...
- Interesant, aprecie Nistor. Şi de acord, să ne facem fotografii împreună, în dublu exemplar, dar nu chiar acum.
- De ce nu acum? întrebă Adela.
- Pentru că... Uite cum arăt, justifică Nistor.
- Cum? rosti ea întrebător. Arăţi foarte bine.
- Nu-i adevărat, şmecheră mică! se mai înveseli lunganul. O să facem în altă zi fotografii, decise el.
- Când? replică Adela.
- Mâine nu s-ar putea; sunt prea ocupat... Vom mai vedea după aceea. De altfel, va fi mai bine şi pentru că uniforma va purta însemnele echipajului, deci va arăta a uniformă; aşa ai spus că pare un costum ridicol, bizar.
- Şi care ar fi însemnele echipajului?
- Încă nu ştiu nici eu foarte sigur, spuse Nistor.
- Dar tu ce funcţie vei avea?
- Nici asta nu ştiu, Adela. Foarte probabil că nu voi fi în con-ducere, dar nu contează. Cel mai important e că totuşi, sunt membru al echipajului; putea fi altul în locul meu.
- Acorzi importanţă acestui amănunt, remarcă Adela.
- Bineînţeles; nu mi se pare de ignorat, recunoscu Nistor.
Lunganul se mai calmase; îi mai venise inima la loc. Drept urmare, nu putu rezista fără a despacheta o ciocolată mare, cu alune de pădure. Îi oferi şi Adelei câteva cubuleţe; fata nu-l refuză. Se mai plimbară puţin, ţinându-se de mână, zâmbindu-şi din când în când unul altuia. Nistor o admira, dar şi Adela pe el. Îl găsea drăguţ, atră-gător. Şi de ce nu; băiatul avea farmecul lui. Îl dezavantaja puţin înălţimea, dar nefiind nici prea gras, nici prea slab, avea o alură atletică. Chipul îi era tare plăcut, cu trăsături fine, bine conturate, încadrat de părul său şaten; nici blond, nici brunet. Iar ochii, cu o privire ştrengărească, nu erau nici verzi, nici albaştri, ci o stranie combinaţie dintre acestea două, deşi nici una nu era predominantă. Prin urmare, nimeni nu putea spune cu precizie ce culoare aveau ochii lui. Deci, bineînţeles, Adelei nu-i era ruşine să meargă lângă unul ca el, doar nu avea de ce. Aproape de ora 22.00, cei doi ajunseră în dreptul casei familiei Cristescu; tot mama Adelei deschise.
- V-aţi întors deja?! se miră doamna Manuela, cuprinzându-i cu drag în privire pe amândoi, deşi Nistor, cam inalt, ieşea puţin din cadru; dânsei i se părea un cuplu reuşit, potriviţi unul altuia, dar încă nu-şi pusese în gând că ar fi cazul ca fiica ei, Adela, la numai 16 ani, să facă pasul decisiv în viaţă, spre căsătorie, nici măcar alături de un tânăr simpatic precum Nistor, pe care dânsa îl agrea, mai ales în ultimul timp.
- Da, doamnă, ne-am întors; v-am spus că o s-o aduc acasă înainte de ora 12.00 noaptea.
În curând apăru şi domnul Gigi Cristescu şi constată că-i sosise fiica, împreună cu prietenul ei cel înalt.
- Te-ai grăbit să ne-o înapoiezi, băiete? zise domnul Gigi.
- Nu, domnule, dacă ar fi fost după mine, aş mai fi rămas cu ea prin oraş, dar trebuie să mai ajung şi acasă, la ai mei.
- Ah, înţelegem, rosti domnul Gigi încet.
- Deci mâine seară te vom vedea la televizor, în direct, zise doamna Manuela, admirativ.
- Desigur, dacă vreţi, m-aţi putea vedea la televizor; în caz contrar, i-am dat Adelei o invitaţie cu care puteţi veni să mă vedeţi chiar acolo, la Institut; a fost ideea ei.
- S-ar putea? întrebă domnul Gigi, părând surprins.
Adela scoase invitaţia şi cartea de vizită şi i le arătă tatălui ei, care le privi fugitiv şi zise neîncrezător:
- Cu astea vom putea intra în Institut? Ni se va da voie? Din câte ştiu, accesul este foarte restrictiv.
- Desigur, domnule, accesul în Institut este foarte restrictiv, însă dacă veţi prezenta această invitaţie, nu veţi întâmpina nici un fel de probleme, afirmă Nistor încrezător.
- Bine, băiete; poate vom veni, dar nu promitem nimic, spuse domnul Gigi Cristescu.
- Cum doriţi, domnule, aprobă Nistor, pregătindu-se de plecare.
Pe Adela o sărută doar pe obraji, chiar sub privirile severe ale tatălui ei, domnul Gigi Cristescu. Iar după ce-i salută şi pe soţii Cris-tescu, se îndreptă grăbit spre casă, amestecându-se printre ceilalţi trecători, dintre care se evidenţia din depărtare, datorită înălţimii sale. Acasă îl aşteptau părinţii săi, domnul Henry Harris şi doamna Renata-Antoaneta Harris...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!