Capitolul 17.



Noua viaţă, în afara orfelinatului, începuse să capete un aspect de cât liniştit, pentru Dan, Elvira şi Moţ. Măcar aveau un adăpost convenabil, iar cu timpul bătrâna îi îndrăgise mult şi-i trata ca pe copiii ei, fiindu-i milă de tinereţea lor şi de traiul dificil pe care-l avuseseră până-n acel moment; tocmai din acest motiv, nu dorea să le facă şi ea traiul mai dificil decât îl avuseseră. De aceea, de multe ori, bătrâna se prefăcea că uitase faptul că Dan nu reuşise să achite chiria la timp, sau de cine ştie câte luni. Ba chiar îl asigurase că nu-i nici o problemă; va plăti el, când şi cât va putea. Până atunci, să stea liniştit, că ea nu-l va da afară din casă, nici pe el, nici pe Elvira, nici pe Moţ. Cum să facă aşa ceva? N-ar putea, desigur, doar avea şi ea un suflet…
Cel mai fericit era motanul. Cine mai era ca el? Avea o întreagă curte numai a lui, cum nu avusese niciodată, prin care se plimba ţanţoş oricând dorea, apoi intra în casă, la fel, oricând dorea; nu i se interzisese acest lucru. Şi-n plus, acum erau trei persoane care-l plăceau şi-l răsfăţau în toate felurile, pentru că el, motan graţios, inevitabil, îi căzuse drag şi bătrânei, care-l mângâia şi-l răsplătea cu fel şi fel de bunătăţi. Ce mai trai pe dragul Moţ!
Cât despre Dan, din când în când îşi mai găsea ceva de lucru, pe la vreun patron, dar era prost plătit. Însă era mulţumit de faptul că se înscrisese la facultate, în anul I, la matematică. Era visul lui, la care nu era dispus să renunţe şi iată, reuşise! Îşi propusese să înveţe foarte bine, pentru ca mai târziu acest lucru să-i fie de folos.
Bătrâna era foarte mândră de el şi de performanţa lui şi-i spusese ca din acel moment să nici nu-i mai plătească chirie, deloc; poate să stea la ea în gazdă oricât dorea, cu Moţ şi cu Elvira, fără a plăti nimic. Se putea considera băiatul ei, iar cu Elvira şi motanul erau copiii pe care ea nu i-a avut. Deci, cum să le ceară chirie? Nici nu se punea problema!
Dan n-ar fi acceptat o asemenea propunere, însă era obligat de împrejurări, pentru că puţinul pe care-l câştiga unde lucra nu i-ar fi fost de ajuns. Nu ştia cum să-i mulţumească bătrânei, însă ea îi spusese că-i mulţumeşte de ajuns, prin prezenţa lui în casa ei; singurătatea era greu de suportat şi numai ea ştia cum reuşise până-n acel moment să reuşească, fără a înnebuni…
Şi iată cum Dan ajunsese din chiriaş, ca şi stăpânul casei. Bineînţeles, nu făcea abuzuri; nu-i stătea în caracter. Tocmai de aceea îl îndrăgise bătrâna, pentru felul lui de a fi şi pentru corectitudinea de care dădea dovadă. Elvira mergea şi ea la şcoală, pentru că nu-şi terminase studiile. Dar nu se întorsese la şcoala de la orfelinat, preferând un liceu aflat în apropiere de casa bătrânei. Şi astfel, traiul lor părea a se înscrie în normalitate, atât cât se putea…