Capitolul 23.



Trapa navei se deschise, iar Als şi Rena, echipaţi corespunzător, trecură dincolo de ea. De la bordul navei, Syrinx îi monitoriza cu atenţie, gata să intervină în favoarea lor în caz de necesitate. Cei doi colegi trecură de scutul protector, pe care robotul îl reactivă imediat după trecerea lor. Şi iată-se din nou printre ferigile cele înalte şi otrăvitoare, în mijlocul erbivorelor din Cretacic, care-i priveau cu nepăsare. Als se miră din nou de indiferenţa saurienilor, dar parcă chiar şi Rena părea nedumerită de reacţia acestor creaturi.
Cei doi înconjurară nava. Zărind dinozaurul care-i salvase viaţa lui Als, Rena porni în direcţia acestuia. Als o urmă fără a se împotrivi. Urma să-l cunoască pe tânărul său salvator, să-l întâlnească în direct. Era chiar curios să-l vadă. I se părea interesant să se apropie de un dinozaur viu, cu atât mai mult cu cât era vorba despre cel care-i salvase lui viaţa. Şi nici măcar nu fu greu să se apropie de această creatură erbivoră, care se dovedi a fi una blândă.
Als privi dinozaurul cu mult interes. Zărindu-l, îi stârni admiraţie. Ar fi vrut să-l atingă, dar parcă nu îndrăznea, ceva reţinându-l. Dar Rena, înţelegându-l, se apropie de dinozaur şi-şi puse mâna pe pielea groasă. Atingerea îi provocă o senzaţie stranie, însă, în mod inexplicabil, plăcută. Dinozaurul tresări uşor, întrerupându-şi pentru câteva clipe activitatea de „rumegător”. Îşi îndreptă, plin de curiozitate, privirea ageră spre cele două creaturi ciudate, în care nu recunoştea nici prieteni, nici duşmani, apoi îşi reluă nestingherit activitatea, „tocând” liniştit ferigi. Als se apropie şi atinse şi el dinozaurul, un fior plăcut străbătându-i trupul în momentul atingerii. Pentru o clipită îşi retrase mâna, dar şi-o aşeză imediat la loc, pe trupul masiv al dinozaurului, care nu-şi întrerupse din nou activitatea.
- Nu-i chiar atât de respingător, constată Als cu surprindere.
- De abia acum îţi dai seama? spuse Rena, mângâind dinozaurul, care de data aceasta nu mai era sedat.
- Zău, nu mă aşteptam să afirm aşa ceva, dar chiar îmi place! E simpatic! Ce-i, mascul sau femelă?
- Mascul, afirmă Rena încrezătoare. Ia să vedem ce-ai reţinut din explicaţile mele. Recunoşti din ce specie face parte?
- Sincer, nu. Habar n-am, zise Als, privind încurcat dinozaurul. Parcă ar fi o vită mai mare. De ce este blând? Doar nu-i domesticit... Cine l-a îmblânzit?
- Domesticit nu-i, însă habar n-am de ce-i aşa de blând, în loc să fie agresiv. Nu-mi dau seama ce se întâmplă. Poate înţelege cumva că nu-i suntem duşmani, că nu-i vrem răul.
- Înţelege?! se miră Als. Păi ce, e cumva inteligent? Şi cine sau cum i-ar fi explicat?
- Nu i-a explicat nimeni nimic, însă presupun că simte ceva... În plus, n-ar fi exclus să fie şi inteligent, replică Rena.
- Aha... Dispune, deci, de o inteligenţă primitivă, spuse Als.
- Primitiv eşti tu! spuse Rena.
- Eu?!
- Sigur, maimuţoiule... Iar dacă vrei să-mi dovedeşti contrariul, spune-mi din ce specie face parte.
- Repet: Habar n-am! Şi n-am ce dovedi.
- Da’ mult ai reţinut din explicaţiile mele... rosti Rena, pe un ton acuzator.
- Ce-ai vrea? Paleontologie; nu oricui îi place, justifică Als.
- Aici nu mai poate fi vorba despre o plăcere sau pasiune, zevzecule, ci despre o necesitate strictă!
- Lasă, lasă; mie nu mi se pare atât de necesar. E suficient să ştii tu şi pentru mine.
- Ah... murmură Rena a nemulţumire, adăugând: E un tânăr Corythosaurus.
- Co... Corythosaurus?! încercă Als să pronunţe corect denumirea dinozaurului şi s-o reţină.
- Exact! Corythosaurus, adică o specie de dinozauri erbivori cu creastă; este un ornithopod, adică, dinozaur cu labe de pasăre. Se hrăneşte, de obicei, cu ace de pin, seminţe, fructe ale unor plante cu flori primitive, frunze de magnolie, ferigi etc. Şi dacă ai fi fost mai atent, ţi-ai fi dat seama că ţi-am mai spus denumirea speciei acestui dinozaur.
- Eh, eu şi dinozaurii... Dar pe el am să încerc să-l reţin; deci, Corythosaurus... repetă Als, apoi propuse: Hai, şefa! Să-l lăsăm să mănânce, iar noi să ne continuăm drumul.
- Cum vrei... acceptă Rena.
Îl lăsară pe tânărul erbivor să „rumege” liniştit la acele ferigi otrăvitoare, iar ei îşi văzură de drum, înaintând cu prudenţă printre magnificele creaturi, după cum le considera Rena.
Undeva, nu foarte departe de ei, prin desişul pădurii, recunoscură „silueta” inconfundabilă a unui Ty Rex, acelaşi pe care „şefa” îl remarcase şi zilele trecute. Pe acest mare prădător chiar şi Als îl recunoscu cu uşurinţă şi i se păru tare ciudat să-l vadă viu, în carne şi oase, atât de aproape.
- Tyrannosaurul... şopti Als cu timiditate, ferindu-se parcă să nu fie auzit de însuşi marele carnivor.
- L-am văzut... îi răspunse Rena la fel de şoptit, cu privirea încă aţintită în direcţia în care se afla dinozaurul.
- De ce o sta acolo şi nu atacă?
- Nu ştiu. Probabil e sătul, altfel nu se explică. Ai vrea să-l vezi în acţiune?
- La drept vorbind, nu prea, recunoscu Als.
- E o ea, zise Rena, mai mult ca pentru sine.
- Cum?! nu înţelese imediat Als.
- Ty Rex-ul din pădure; e o femelă tânără. O „ea”, repetă şefa.
- De unde ştii? se miră Als.
- Ştiu... murmură scurt Rena, fără alte explicaţii.
- Cum? Şi-a ridicat cumva rochiţa?
- Aş... rosti Rena dezaprobator, apoi continuă, din nou ca pentru sine: Tyranna...
- Poftim? păru Als nedumerit.
- Tyranna; aşa am denumit-o, îl lămuri ea.
- Vrei să spui că i-ai pus un nume? Tyranna?! Eşti nebună! o clasifică Als.
- Ba, deloc! se împotrivi Rena.
- Păi, ce, ne aflăm aici ca să botezăm dinozaurii din Cretacic?
- Poate că nu, dar ei o să-i spun Tyranna.
- Trebuie să recunosc că e un nume care i se potriveşte ca o mănuşă, zise el.
- Normal, doar e un Ty Rex, femelă, îl aprobă ea.
- Ce zici, intrăm în pădure? propuse Als, privind întrebător spre colega lui.
- Nu! se împotrivi categoric Rena. Ce, ai înnebunit?
- Încă n-am înnebunit, dar nu vezi că dacă ne tot învârtim doar prin iarba asta otrăvitoare, n-avem şanse să găsim ceva interesant sau necesar pentru noi?!
- Nu e cazul să ne aventurăm prin pădure!
- De ce? Ţi-e frică? Te temi de pericolele care ne-ar pândi pe acolo? De... Tyranna?
- Recunosc, e periculos, însă nu e vorba doar de teamă. Nu suntem echipaţi corespunzător pentru o asemenea incursiune.
- Păi, avem tranchilizante...
- Nu-i suficient! continuă Rena să se împotrivească.
- Bine, bine, să nu intrăm! Dar nu rezolvăm nimic rămânând doar aici.
- Vom intra, dar nu acum, zise Rena.
- Bine, şefa. Fie cum zici tu, acceptă Als.
- Sigur, va fi cum zic eu! rosti Rena.
Prin urmare, amândoi se îndreptară spre corpul metalic al navei. Intrară în perimetrul de siguranţă, căci robotul avusese grijă să dezactiveze la timp scutul protector, apoi urcară pe puntea principală.
- Tyranna... murmură Als îngândurat, apoi continuă: Când mergem prin pădure, s-o vizităm, şefa?
- Dacă vrei, chiar azi, dar puţin mai târziu, răspunse Rena.
- Cum?! tresări Als.
- Vom survola zona la bordul unei navete, îl lămuri Rena. Mergând pe jos, nu putem cerceta decât un teritoriu restrâns şi chiar nu putem găsi nimic din ceea ce ne trebuie nouă prin jurul navei. Va trebui să ne îndepărtăm.
- Excelent! se entuziasmă Als. În sfârşit, şefa, iată încă o decizie înţeleaptă.
- Mda... murmură Rena a nemulţumire.
- Hai, mergem? păru nerăbdător Als.
- Nu chiar acum, replică Rena.
- Dar...
- Ai răbdare! îl întrerupse ea. În plus, nu-ţi neglija îndatoririle!
- Adică?! se prefăcu el a nu înţelege.
- Calculele tale. E foarte important să te ocupi din nou de ele.
- Ah; de calcule mă pot ocupa şi când ne vom întoarce.
- Nu, pentru că atunci vom stinge luminile din navă. Ştii bine că economisim energia. Profită acum de lumina naturală de afară.
- O.K., şefa, acceptă Als. Să fie cum vrei; din nou...