*30. Aprobarea primarului. După întâia petrecere.

După stabilirea acestor amănunte, şedinţa putea fi considerată încheiată, însă oaspeţii nu se grăbiră spre ieşirea din sala în care se susţinuse această şedinţă.
De domnişoara blondă, Maria, se apropie un domn elegant, care acesteia i se păru tare cunoscut. Avea sub braţ o mapă cu mai multe acte şi chiar se opri în dreptul domnişoarei biolog. De abia în acel moment, Maria îl recunoscu pe primarul oraşului, care-i întinse mâna, zâmbindu-i cu amabilitate. Micuţa blondină se îmbujoră toată şi de abia îndrăzni să atingă mâna primarului, întrebându-se tare nedumerită de ce oare principalul edil al municipiului îi acorda ei mai multă atenţie decât, spre exemplu, comandantului misiunii, căci mai întâi venise să dea mâna cu ea.
- Felicitări, domnişoară biolog Stoica! Felicitări pentru perfor-manţa de a fi devenit membru al echipajului.
- Vai, domnule primar, vă mulţumesc! rosti Maria şoptit, fără a mai adăuga şi altceva, de parcă un nod apărut brusc în gât nu permi-teau cuvintelor să se facă auzite.
- Şi dacă tot mă aflu aici, domnişoară, vreau să-ţi spun că nu doresc să-ţi prezint doar felicitările mele pentru această neobişnuită performanţă, graţie căreia, atât dumneavoastră, cât şi colegii dumneavoastră veţi deveni cetăţeni de onoare ai municipiului nostru, ci şi pentru a vă aduce o veste îmbucurătoare, atât pentru dumneavoastră, cât şi pentru părinţii dumneavoastră: Am aici, în această mapă, aprobările necesare familiei dumneavoastră pentru cumpărarea unor tere-nuri unde să puteţi amenaja adăposturi pentru animalele pe care mo-mentan încă le aveţi la bloc, în apartamentul în care locuiţi în prezent.
- Ah, acele aprobări... se dumiri blonda. Vai, ce mult se va bu-cura tăticul când va auzi că în sfârşit a reuşit să obţină aceste apro-bări! Dumneavoastră ştiţi câte demersuri a făcut tata la... Adică, staţi, că ştiţi foarte bine, doar dumneavoastră sunteţi tocmai primarul, iar tati exact la Primărie a făcut numeroase demersuri... Îşi pierduse spe-ranţa că va mai primi vreodată aprobările necesare, îşi dădu brusc blonda drumul la vorbe, de parcă îşi mai învinsese timiditatea ce o încercase iniţial, văzându-l pe primar atât de aproape de ea.
- Îmi pare rău, domnişoară, că, pentru a aproba aceste cereri depuse de mult de tatăl dumneavoastră, am aşteptat acest inedit eve-niment la care dumneavoastră luaţi acum parte, se scuză primarul.
- Vreţi să spuneţi că dacă eu n-aş fi reuşit să devin membru al echipajului în misiunea spre Proxima, familia mea n-ar fi obţinut de fapt nici acum aprobările necesare cumpărării terenurilor unde să construim adăposturile animalelor noastre? îşi dădu brusc seama blondina cea mărunţică, părând indignată de această constatare.
- Vă rog, domnişoară... încercă s-o îmbuneze primarul, remar-când schimbarea bruscă din atitudinea ei. N-am să susţin că ar fi fost imposibil să obţineţi aprobările necesare, dar... Nu ştiu cum să vă spun, însă aş vrea să înţelegeţi, dacă puteţi.
- Mda, desigur, aş putea încerca să vă înţeleg, însă mi-e cu neputinţă! nu mai păru blonda deloc timidă. Vă rog să mă scuzaţi, dar nu pot fi de acord cu aceste „jocuri”, pe care, regret, nu le înţe-leg şi nici n-am să mă străduiesc să le înţeleg vreodată, în cele din ur-mă. Nu pot fi de acord ca soarta unor animale să depindă de perfor-manţele mele. În orice caz, vă rog să vorbiţi cu tatăl meu, deşi nu ştiu cât de mult se va bucura acum la auzul acestei veşti; poate că, dacă va ţine cont de faptul că mai bine mai târziu decât niciodată şi va ignora că această aprobare a apărut doar ca urmare a reuşitei mele, se va bucura totuşi. Pe mine, repet, vă rog să mă scuzaţi!
Văzând că mititica se cam înfuriase, pentru că nu-i convenea legătura dintre aprobarea obţinută pentru terenurile necesare anima-lelor şi performanţa ei de a reuşi să devină membru al echipajului, primarul municipiului se îndreptă spre tatăl ei, domnul biolog Andrei Stoica, sperând să găsească mai multă înţelegere la acesta, deşi ştia că era vorba despre tatăl domnişoarei care, după ce-şi dovedise timi-ditatea ce o încercase la început, devenise cam aprigă, agresivă. Pri-marul discută cu domnul Stoica, iar acesta nu se arătă nici nemulţu-mit, dar nici foarte entuziasmat pentru faptul că primise aprobările necesare cumpărării terenurilor, pe care le solicitase de mult timp. Oricum, primarul îi înmână actele necesare, apoi, înainte de a se re-trage, dădu mâna cu ceilalţi şase tineri din echipaj, înştiinţându-i că deveniseră cetăţeni de onoare ai municipiului Craiova, apoi dădu mâna cu părinţii lor, cu domnul profesor Manea Eugen şi bineînţeles, cu Traian Simionescu, directorul Institutului.
După plecarea tuturor invitaţilor, cu îngăduinţa directorului, cei şapte tineri porniră spre nava albastră împreună cu domnul Eugen Manea, luându-şi deocamdată rămas bun de la părinţii lor, care, dat fiind că tocmai primiseră liber, se îndreptară nu spre locurile lor de muncă din Institut, ci spre case, stabilind să se întâlnească acasă, în acea seară, cu fiii sau fiicele lor.
Nu la mult timp după încheierea şedinţei, cei şapte tineri erau deja pe puntea principală a navei lor, deocamdată încă în compania instructorului Eugen Manea. Din când în când, Lucian mai privea spre frumoasa lui colegă brunetă, domnişoara consilier; va avea el oare vreodată nevoie de sfaturile ei? Şi dacă da, la ce sfaturi se va putea aştepta din partea ei?!
Deocamdată, ar fi dorit ca în acea seară s-o conducă din nou până acasă, dar era conştient că nu va putea, din două motive: Rikky şi Nero. Deci, domnişoara blondă se va afla alături de el în acea seară, în maşina directorului. Nu-l deranja foarte mult acest amănunt, că doar o simpatiza pe Maria, dar... Domnişoara consilier se bucura de ceva mai mult decât doar simpatia lui, cu toate că ea nu părea a-i împărtăşi sentimentele.
- Dom’ profesor, ce trebuie să facem acum? întrebă Alex, in-teresându-se de activitatea lor din acea zi, sau din cele câteva ore care mai rămăseseră până la înserare.
- Ştiţi ce?! Eu cred că pentru această zi, această şedinţă a fost mai mult decât suficient, rosti domnul Manea ceva ce părea promi-ţător pentru tinerii din echipaj: Deci propun să vă petreceţi restul zilei cum vreţi voi. Pentru a pune la punct celelalte amănunte, vom avea destul timp. Acum vă las singuri.
- Ce bun sunteţi cu noi, dom’ profesor! îl lăudă Nis.
- Să ştiţi că hotărârea asta a mea de a vă lăsa singuri acum, să faceţi ce doriţi voi, are şi altă motivaţie: Anume sunt cam ocupat în următoarele ore, am şi alte treburi, justifică domnul Manea.
- Cum să nu?! replică Alex amuzat.
- În orice caz, nu uitaţi, ne vedem mâine, la ora 08.00, iar acum, că s-a rezolvat cu protecţia voastră, nu veţi mai avea motive întemeiate să întârziaţi.
- Bine, dom’ profesor; vom face tot posibilul să ajungem la timp, dar nu promitem nimic, zise lunganul.
Eugen Manea se retrase mulţumit, lăsându-şi elevii singuri. Deocamdată, cei patru noi sosiţi păreau mai distanţi, încă nu se inte-graseră în echipaj, iar cu dânsul, tot cei trei elevi mai vechi vorbeau mai degajat, cu curaj, ceilalţi părând mai retraşi. Tocmai de aceea prefera profesorul să-i lase mai mult singuri, împreună, pentru ca şi cei noi să se simtă în largul lor.
- Şefu’, hai să petrecem! Acum e ocazia, propuse Nistor de în-dată după plecarea domnului Manea.
- Bine, acceptă Lucian ideea. Dacă şi ceilalţi sunt de acord, de ce nu? Putem petrece împreună.
Căzură repede de acord asupra acestui aspect, cu toţii aprobând petrecerea; după cum spusese Lucian, comandantul lor, „de ce nu?!” Se sfătuiau acum asupra locului în care s-o desfăşoare.
- Unde? se interesă Mihai.
- Aici, cel mai bine, propuse Alex.
- Desigur; comandăm fiecare câte ceva şi rămânem la bordul navei, aprobă Nistor.
- De altfel, în oraş n-ar fi deloc interesant, cu o ceată de body-guarzi după noi, ca o umbră, presupuse blondina.
- Da, aici ar fi cel mai convenabil, adăugă Lia.
- Atunci, rămânem aici, în navă, decise rapid Lucian, fără a mai sta pe gânduri, după ce auzi părerea domnişoarei Lia.
Iar cum nici unul dintre colegii săi nu se arătă împotrivă, aşa rămase stabilit, să organizeze o petrecere pe puntea principală a na-vei albastre, una dintre multele petreceri care vor urma. Cu această ocazie, Lucian îşi dovedi calităţile sale de bun organizator, deşi nu urmărea deloc să iasă în evidenţă, dat fiind însă că nu aveau încă nici un robot la bordul navei, cineva, anume unul dintre ei, trebuia să se ocupe şi de acest aspect organizatoric.
Comandaseră mai mult dulciuri şi băuturi răcoritoare (din ca-uza cui oare?!), fără a-şi face griji pentru nota de plată, dacă ea va fi ceva mai mare, doar aveau buzunarele pline; în plus, nu ei vor plăti, întreaga consumaţie urmând a intra în cheltuielile Institutului, după cum le promisese directorul. Ce noroc căzuse asupra lor! Îşi puteau face de cap, fără a fi nevoiţi să şi plătească! Interesant... Dar ca nişte tineri responsabili ce erau, nu depăşeau limitele bunului-simţ, deci nu abuzau de bunăvoinţa directorului, mai ales că îşi dădeau seama că aşteptările legate de comportamentul lor erau imense, deşi nu prea înţelegeau la ce se putea aştepta din partea unor tineri cu vârstele cu-prinse între aproximativ 18 şi 25 de ani? Evident, îşi puteau permite să se distreze, mai ales că profesorul Manea le dădea voie, directorul – de asemenea. Atunci cine sau ce i-ar împiedica?! Evident, nimeni şi nimic!
Aşa că îşi văzură nestingheriţi de noua lor ocupaţie, deşi nu prea erau îmbrăcaţi ca pentru o petrecere, ci în uniformele acelea albastre, sobre. Regretau că în rezervele cu iniţialele numelor lor nu aveau încă haine particulare, dar în lipsa acelora, mergea şi aşa. Ce conta în ce erau îmbrăcaţi? Principal era că arătau bine! Poate doar comandantul misiunii avea acolo, în rezerva lui, ceva haine particu-lare, anume cele purtate în acea dimineaţă, dar n-ar fi îmbrăcat din nou rupturile acelea; prefera uniforma, arăta mult mai bine, mai îngrijită!
De cum sosiră produsele comandate, avură grijă să fie urcate pe puntea principală a navei albastre, însă petrecerea lor începuse deja înainte de sosirea acestora, în lipsa lor, doar îşi găsiseră câte o „ocupaţie” care să corespundă intenţiei lor de a se distra. Păreau a se simţi bine împreună, iar dacă în cursul misiunii lor, pe toată durata acesteia, lucrurile vor continua astfel, n-aveau de ce să-şi facă griji. Aveau un comandant tânăr, lipsit deocamdată de aerele care i s-ar fi putut urca la cap datorită funcţiei de conducere pe care o primise, un băiat bun, isteţ, descurcăreţ; în plus, deosebit de frumos! Zâmbitor, el îşi privi cu drag colegii, dar mai ales, colega, acea brunetă cu ochii albaştri de la care nu-şi putea dezlipi gândul şi ochii. Nimic de zis: frumoasă foc domnişoara consilier, dar cu un caracter cam dificil. Ce se ascundea oare în sufletul ei, în spatele acestei aparenţe, în spatele durităţii pe care ea o afişa, dincolo de această agresivitate pe care ea şi-o asuma intenţionat? Tânărul comandant avea cel puţin 13 ani la dispoziţie pentru a afla adevărul în privinţa ei, pentru a-i descoperi adevăratul ei suflet. Zâmbi la acest gând, care-l liniştea, îl mulţumea, deşi îi promisese atât ei, cât şi tatălui ei, că va păstra în tot acest timp, între ei doi, o relaţie de strictă colegialitate. Ce conta oare acea pro-misiune, care în acest timp ar putea fi uitată de părţile între care fusese încheiată? Şi atunci, ce importanţă ar avea, dacă la un moment dat, în cine ştie ce împrejurări, el avea să-şi încalce această promisiu-ne, deşi nu-i stătea în caracter să procedeze astfel? De obicei, se ţinea de cuvântul dat, îşi respecta promisiunile, dar în acest caz... Cum ar fi oare posibil să-şi respecte o asemenea promisiune, când în mintea lui, ea era aproape mereu prezentă, în mod chinuitor pentru el? Se în-trebase de ce oare făcuse o asemenea promisiune absurdă şi ar fi do-rit să retracteze tot ce spusese faţă de ea şi tatăl ei, dar era cam prea târziu pentru un asemenea gest, deci n-avea decât să încerce să-şi res-pecte acea promisiune stupidă. Până când însă?! Acest amănunt nu i se părea deloc clar, nu-l stabiliseră sigur, deci variantele i se păreau nelimitate; va trebui doar s-o aleagă pe cea mai convenabilă la un moment dat...
Petrecerea lor nu se prelungi foarte mult, dar fusese tare plăcu-tă, pe toată durata ei, până în seara acelei zile, când se pregăteau de plecare. Aveau să vadă dacă măsurile de protecţie propuse de direc-tor aveau să fie respectate, sau dacă erau deja aplicate. Lucian se apropie de domnişoara cea blondă:
- Ce mai face Nero?
- Câinele tău? Mult mai bine decât seara trecută, îl asigură zâmbind, Maria. Poţi trece să-l iei acasă, în seara asta. Dar poznaşul meu?
- Rikky?! surâse Lucian, amintindu-şi de simpaticul papagal. Foarte bine. S-a acomodat perfect la mine acasă; cred că-i place, se simte bine...
- Trădătorul! îl categorisi, cu multă afecţiune, blonda.
- S-a aşezat în lămâiul de la intrare, de pe hol şi a început să latre de mama focului, de i-a speriat pe toţi ziariştii în dimineaţa asta; se ţineau, bieţii, departe de garduri, fără a mai fi nevoie de jandarmi, gardieni sau poliţişti; Rikky era suficient...
- Ca să vezi, ce figură! zâmbi blonda. A avut ce învăţa de la câinii mei.
- Ţi-e dor de el, nu-i aşa? remarcă Lucian. Ai să-l vezi în curând, o asigură el.
- Bine, aştept să mi-l aduci acasă, când vei veni să-l iei pe Nero. Acum trebuie să plec, îi spuse Maria.
- Nu, stai puţin! o opri el hotărât. Cum să pleci? Mergem împreună; te duc eu, cu maşina directorului, încă mai am cheile de la dânsul în buzunar, nu i le-am dat lui Rikky. Poate astfel scăpăm şi de body-guarzii aceia... Mai întâi trecem pe la mine pe acasă, apoi mer-gem direct la tine, propuse el, fără a-şi da seama că tocmai în acel moment, pe lângă el şi Maria, trecuse tocmai domnişoara consilier, iar ea auzise exact ultimele lui cuvinte.
Lia se încruntă nemulţumită, după ce auzise propunerea pe care el i-o făcuse blondei. Îşi zise în gând: „Nesuferitul! Alaltăieri m-a condus pe mine cu maşina directorului, acum pe domnişoara blondă, Maria... Mâine cine va urma la rând oare; domnişoara doc-tor Stela? Şi pe ea o s-o invite la o plimbare cu maşina directoru-lui?! Neseriosul...” Aşa gândea ea, deşi nu ştia motivele pe care le avea Lucian pentru a pleca împreună cu Maria, cu toate că el, bineîn-ţeles, tot cu Lia ar fi dorit să plece. Auzi însă răspunsul blondei:
- Bine, să mergem!
- Aşteaptă-mă numai puţin, te rog! Trebuie să pun cât de cât ordine pe aici, pe puntea principală, nu se poate să lăsăm totul vraişte!
- Tu?! Tu să pui ordine? se miră sincer blonda.
- Cine altcineva?! Ceilalţi au plecat, iar roboţi încă n-avem... ridică el nepăsător sprâncenele a nedumerire şi se apucă să aranjeze totul, cu îndemânare, adăugând: Dacă n-ar face nimeni ordine, ce-ar zice dom’ profesor de dimineaţă, dacă ar găsi puntea principală în starea asta?
- Da; dar de ce tu? insistă blonda. Eşti comandantul misiunii, nu intră în atribuţiile tale!
- Aş… surâse el, continuând să-şi vadă de treabă, de unde reieşea clar că nu-i plăcea dezordinea, mai ales la bordul navei sale.
Lia coborâse deja treptele, dar nu pornise rapid spre ieşirea din Institut, ci merse încet, îngândurată. Spera ca Lucian şi Maria să nu întârzie prea mult în navă; dorea să verifice dacă el va pleca într-adevăr cu colega lor cea blondă, aşa cum auzise ea. În sfârşit! Iată-i ieşind din nava albastră, trapa închizându-se ermetic în urma lor. Micuţa blondă, zglobie, coborî repede treptele. Avusese ocazia de a-l vedea pe Lucian într-o postură care ei i se păruse cam inedită: aceea de a strânge şi a curăţa totul de unul singur, dar nu după mult timp, atât ea, cât şi restul colegilor, se vor deprinde cu această carac-teristică a comandantului lor: el însuşi făcea ordine, cu mâna lui, ori de câte ori i se ivea ocazia, fără a solicita ajutor din partea celorlalţi, care doar asistau nepăsători la aceste acţiuni ale lui.
Deocamdată, cei doi o ajunseră din urmă pe domnişoara psiho-log. Lucian se miră s-o găsească încă în Institut; credea că doar el şi blondina mai rămăseseră. Nefiind însă indiscret, n-o întrebă de ce nu plecase încă. Îi zise:
- Mergem spre casă; dacă vrei, hai şi tu cu noi!
- Nu, mulţumesc; n-aş vrea să vă deranjez. Mă descurc şi sin-gură, refuză ea propunerea lui, întrebându-se de ce oare-i propusese s-o conducă spre casă, de moment ce deja era cu blonda?
- Cum doreşti, nu insistă Lucian. Ne vedem mâine.
- Desigur; mâine, zâmbi ea, deşi mai mult forţat.
- Pa, auzi glasul plăcut al blondei.
Oarecum furioasă, îi mai urmări un timp cu privirea-i albastră. Zări cum se apropiară de maşina directorului, aceeaşi cu care cu două zile în urmă o condusese şi pe ea; acum, el, amabil, îi deschise portiera Mariei, domnişoara biolog, apoi el trecu la volan, pornind magnifica maşină albastră spre poarta Institutului...