agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-08-31 | |
*31. „Body-guards”. (Gărzi de corp).
Ieşind pe poarta Institutului cu maşina albastră a directorului, Lucian constată, oarecum uşor surprins, că într-adevăr, Poliţia, Jandarmeria şi Corpul Gardienilor Publici îşi făceau deja datoria: un cordon format din numeroşi poliţişti, jandarmi şi gardieni înconjurau Institutul, păzindu-l de posibili intruşi. Ceva mai în faţă se afla şi o barieră ridicată de poliţişti, pentru a împiedica trecerea spre Institut. Se văzu oprit în dreptul acelei bariere, nu pentru a fi legitimat, doar recunoştea oricine maşina directorului, cât şi pe tânărul şofer, ci pentru că de aici se aleseră cu nişte musafiri, pe care, personal, nu prea şi-i doreau: patru body-guarzi, doi pentru Lucian, doi pentru domnişoara biolog. Aceştia se urcară în maşină; aveau loc. Lucian se strâmbă uşor, a nemulţumire. - Mă scuzaţi, vă rog, domnilor, dar nu s-ar putea să ne lăsaţi singuri? Suntem cu maşina directorului, în interiorul ei, deci ce ni s-ar putea întâmpla? - Regret, dar acestea sunt dispoziţiile pe care le-am primit de la şefii noştri, care au încheiat un acord în acest sens chiar cu directorul Institutului; noi doar ne facem datoria. Deci, de acum încolo, până pe 27 iunie, vă vom însoţi peste tot pe unde mergeţi în afara Institutului, prin oraş. - Dar noi mergem acasă, justifică Lucian o eventuală împotrivire. - Ne pare rău, tot vă vom însoţi, până în momentul în care veţi ajunge acasă, spuse unul dintre cei patru. - Grozav! aprecie Lucian nemulţumit situaţia, conformându-se totuşi. - Puteţi porni maşina, spuse un altul. - Ştiam, surâse acru Lucian şi într-adevăr porni, spre oraş, cu cei patru oaspeţi nedoriţi; totuşi, încercă să fie amabil: Ascultaţi, vă rog, măcar, dacă tot n-avem încotro, să facem cunoştinţă: Mă numesc Lucian Enka, li se adresă tânărul, dispus să le accepte prezenţa. - Ştim; sunteţi comandantul misiunii, replică un altul, recomandându-se: Petre Mocanu, zis Neîndurătoru’. Şi colegul meu, Adrian Pleşa, zis Naşu’, la dispoziţia dumneavoastră, oricând. Iar pentru domnişoara, Marius Stâncă, zis Uriaşu’ şi Geo Drăguşin – Tăcutu’, îşi prezentă Neîndurătorul partenerii, ale căror porecle vorbeau de la sine, fără alte adaosuri. - Îmi pare bine de cunoştinţă, nu păru Lucian impresionat de poreclele celor patru, spre deosebire de blondă, care se făcuse şi mai micuţă decât era. Am să vă spun Petre şi Adi, dacă tot vom petrece un timp împreună, decise Lucian, adăugând: Mie-mi puteţi spune în toată această perioadă Luci, nu altfel... - Cum doriţi, acceptă Petre, Neîndurătoru’. - Şi-mi puteţi vorbi cu „tu”, mai spuse Lucian. - Bine; dacă tot eşti atât de drăguţ, atunci, te rugăm, atât pe tine, cât şi pe domnişoara... Câteva autografe?! solicită acelaşi „Neîndurător”, zâmbindu-le şi întinzând sugestiv câteva foi, plus un pix. Privind în oglindă chipul rigid al „Neîndurătorului”, Lucian îi zâmbi amabil şi fără a-şi neglija calitatea de şofer, îi oferi acestuia autografele solicitate; la fel procedă şi blonda, deşi inima ei se făcuse cât un puricel, de teamă, deşi nu ştia nici ea de ce-i era teamă, sau de cine. Aceia erau protectorii ei?! Geo Drăguşin – Tăcutu’ şi Marius Stâncă, zis Uriaşu’?! Vai de ea! Pe lângă ea, cei doi chiar păreau nişte stânci uriaşe, pe deasupra şi tăcute... Cum să meargă peste tot cu gorilele acelea după ea, în spatele ei, ţinându-se la tot pasul după ea, să n-o piardă din atenţie? I se părea o aberaţie! Tăcutu’ şi Uriaşu’; iar ea – cum îi spusese geograful cel înalt? Domnişoara Piticanie, Piticot sau Pigmela... Ce trio interesant! Dacă ar fi fost cu adevărat nişte gorile, adică primate, n-ar fi deranjat-o deloc compania lor, doar era biolog, însă aşa... De cum ieşi pe poarta Institutului, şi domnişoara Lia se alese cu doi însoţitori înalţi şi solizi, ca nişte munţi, pe care-i suspectă ne-dumerită cu privirea-i albastră; imediat îşi aminti de cuvintele directorului... Gardă personală de corp în afara Institutului, altfel spus, body-guards... Nu-i venea să-şi creadă ochilor! Namilele acelea două aveau s-o însoţească peste tot prin oraş, începând din acel moment? Nu i se părea deloc amuzant sau convenabil. Unul dintre ei se reco-mandă, după un timp: - Mă numesc Florin Neamţu, zis Nemilosu’, iar el este Bogdan Trană, zis Temutu’. Nu vă speriaţi de noi, vă rugăm, ne aflăm aici doar pentru a vă asigura protecţie, nu pentru a vă face ceva rău, ci pentru a vă feri de rele. Desigur, nu am luat această hotărâre din propie iniţiativă, ni s-a spus să avem grijă de dumneavoastră. - Ah; da, ştiu... Am aflat despre decizia directorului nostru. Mă miram doar; adică, nu mă aşteptam să se treacă la dispoziţiile dânsu-lui atât de repede, spuse ea cu glas temător, cu pauze între cuvinte. Dacă este nevoie de prezenţa dumneavoastră, am să înţeleg totuşi... - Nu noi am decis acest lucru, domnişoară, rosti cel despre care tocmai aflase că s-ar numi Bogdan. - Îmi puteţi spune Lia... Şi chiar trebuie să mă însoţiţi acum? Nu merg decât până acasă, cu un taxi. - Nu-i nevoie, domnişoară... adică, Lia... se încurcă Florin. Nu trebuie să luaţi un taxi, vă ducem noi cu maşina noastră. - Ah, ce drăguţ... aprecie Lia, acceptând să urce în maşina celor doi, desemnaţi drept body-guarzii ei, deşi nu era foarte sigură că procedează corect. Ocupă totuşi bancheta din spate, în timp ce cei doi se urcară în faţă, la volanul autoturismului trecând cel cu porecla Nemilosu’. Nemilosu’ şi Temutu’?! Spera că nu vor fi cu ea nemiloşi şi de temut... Se linişti totuşi la gândul că acei oameni erau plătiţi pentru a-i asigura ei protecţia şi spera că se vor limita la a-şi face datoria. Totuşi, un glas interior îi dicta că nu poate avea prea multă încredere în oricine, mai ales în necunoscuţi, fie ei chiar body-guarzi. Lunganului i se părea inutil şi total nepotrivit ca el să benefici-eze de gardă personală de corp; nu că în caz de necesitate s-ar putea apăra singur – habar n-avea – dar cine ar fi fost oare atât de tâmpit încât, după ce l-ar fi văzut, l-ar mai fi şi atacat? Măsurându-l cu pri-virile, la fel li se păru şi celor doi body-guarzi trimişi să-l protejeze, adică inutil; erau mult prea mititei pe lângă geograf, acesta îi privea de sus, de la „înălţime”. Ridicând însă din umeri a nedumerire, Nistor acceptă protecţia celor doi, fără a protesta şi dorind să pară amabil, se prezentă: - Nistor Harris, geograf. - Ştiam, răspunse unul dintre cei doi, ambii privindu-l încurca-ţi, serios în sus. Geograful îşi dădu imediat seama care ar putea fi cauza nedu-meririi lor şi zise: - Pentru a evita întrebările legate de înălţimea mea, am să pre-cizez încă de acum: 2,18 m, domnilor. Şi nu-mi place să se facă haz pe seama asta! - Nici n-am fi făcut, îl asigură cel care-i vorbise şi mai înainte. Eu mă numesc Cosmin Vântu, dar printre colegi mi se spune Uraganu’. - Mie, de obicei, Lunganu’, da’ nu-mi place! zise Nis. - Fiţi fără grijă, noi nu vă vom spune aşa, îl asigură celălalt, spunând: Eu sunt Jean Pistol, zis Glonţu’. - Hmm... pufni îngândurat lunganul. Mă bucur; cred... Astfel se alese şi lunganul cu doi body-guarzi, cărora le oferi prietenos bomboane de ciocolată şi gume de mestecat de diverse aro-me. Dar şi Mihai se văzu însoţit de cum ieşi pe poarta Institutului de alţi doi body-guarzi, cei care-i fuseseră repartizaţi lui. Îi măsură pe ambii cu privirea-i albastră visătoare, ce nu lăsa deloc să se între-vadă posibilitatea ca tânărul să fie un mare luptător, fără a spune nimic, deocamdată; ştia de decizia directorului şi îşi dădea seama că aceşti doi oameni erau gărzile de corp despre care amintise directorul în şedinţa de curând încheiată. - Dumneavoastră sunteţi Mihai Ristea? îl întrebă unul dintre cei doi. - Da, răspunse el. Şi sper că vă daţi seama că, de fapt, chiar dacă n-am împlinit încă 18 ani, nu prea am nevoie de protecţie. - Ştim; am fost informaţi despre activitatea dumneavoastră sportivă profesionistă, zise celălalt. Şi ne dăm seama că un fost cam-pion mondial la lupte, ba chiar arte marţiale, indiferent că era vorba doar despre juniorat, nu ar avea nevoie de protecţie, dar dacă acestea sunt dispoziţiile primite, nu facem altceva decât să ne supunem aces-tora. Eu mă numesc Dan Firan şi mi se spune Forţosu’, dar n-am de gând să-mi măsor puterile cu dumneavoastră. - Eu sunt Sorin Negură, zis Fiorosul, însă, ca şi colegul meu, nu intenţionez să mă pun rău cu dumneavoastră. - Bine, acceptă Mihai, neavând încotro. Dar ştiţi ce, nu sunt obişnuit să mi se vorbească astfel, cu „dumneavoastră”, aşa că ar fi mai bine să-mi spuneţi pe nume, Mihai; am aflat de curând de la unul dintre colegii mei că e mult mai bine să fim prietenoşi, se referi tână-rul, desigur, la comandantul misiunii, Lucian. Body-guarzii acceptară să-i vorbească astfel, mai ales că băia-tul era foarte tânăr, înţelegându-se totuşi ca şi el să li se adreseze în acelaşi mod. Domnişoara doctor Stela se „confruntă” şi ea cu acelaşi gen de „probleme”, ca şi colegii ei, văzându-se „acostată” de doi indi-vizi necunoscuţi, deşi Institutul era bine păzit în acea seară. Cei doi se grăbiră să-şi explice prezenţa, recomandându-se: - Şerban Fulger, zis Tunetu’ şi Costel Frunză, zis Violentul. Stela pricepu că era vorba despre body-guarzii despre care le vorbise directorul la şedinţa de curând încheiată şi nu se împotrivi protecţiei oferite de aceştia. Se urcă în maşina pusă la dispoziţie de cei doi fără a întreba nimic, simţindu-se în siguranţă, mai ales că n-avea de gând să înfrunte din nou singură vreo mulţime de oameni, de genul celei întâlnite în acea dimineaţă în faţa blocului ei. - Sunteţi doctor, domnişoară? o întrebă Şerban Fulger. - Da, răspunse ea scurt. - Ştiţi... începu acelaşi Şerban, apoi continuă timid: Uneori, mă cam supără spatele, simt nişte dureri acute în zona... - Am înţeles! îl întrerupse Stela. Doriţi o consultaţie? - Dacă s-ar putea, presupuse body-guardul. - Desigur, dar nu acum şi nu aici, în maşină. Mâine, în Institut; am un cabinet medical acolo. V-aş putea acorda o consultaţie acolo, acceptă Stela. - În Institut n-am voie să intru. Accesul persoanelor străine este interzis, îşi aminti respectivul. - Nici o problemă; mâine veţi intra, cu mine, îl asigură Stela. - Mulţumesc, domnişoară. Sunteţi foarte amabilă, încheie Şer-ban Fulger, fără a mai adăuga nimic altceva. Bineînţeles, nici geneticianul Alex nu scăpă de compania a doi body-guarzi, care-l luară în primire de cum îl zăriseră ieşind pe poarta Institutului. Alex îi cercetă atent; cei doi erau masivi, musculoşi, înalţi... La unul dintre ei i se păru însă că observă ceva suspect. Fără a se dori nepoliticos, întrebă, ca pentru a se convinge: - Scuzaţi-mă, vă rog, dumneavoastră sunteţi cumva... nu-şi continuă el ideea. - Fată?! îl completă persoana respectivă, cu un glas răguşit. Da, sunt! replică ea. Şi; ce-i cu asta? Aveţi ceva împotriva fetelor care practică această meserie, de body-guard? - Ah, nu, deloc, domnişoară... replică Alex rapid. N-am nimic împotriva dumneavoastră sau a meseriei pe care v-aţi ales-o. Sunteţi liberă să vă alegeţi orice consideraţi că vi se potriveşte... - Foarte bine! Mă numesc Petra Neţoiu, poreclită „Ucigaşa”. „Ucigaşa”?! Alex o mai măsură puţin cu privirea, nu foarte insistent. Înaltă, solidă, musculoasă; nu prea lăsa impresia unei dom-nişoare, mai ales că nici în fizionomia ei nu păreau prezente trăsăturile delicate, specific feminine. Tunsă scurt, avea un chip dur şi chiar de s-ar fi machiat, tot n-ar prea fi arătat aşa cum Alex avea idee despre fete. Totuşi, nu comentă nimic despre aspectul ei băieţos, de „forţoasă”. Spuse doar: - Mi se părea doar puţin cam nepotrivit ca protecţia să-mi fie asigurată de o domnişoară... - Adică, eşti nemulţumit că ţi-a fost repartizat un body-guard ca mine? concluzionă domnişoara Petra. - Ah, nu, deloc... De ce-aş fi nemulţumit? se grăbi Alex s-o li-niştească, s-o asigure că e foarte mulţumit; în acest scop, îi zâmbi uşor, dar ea nu schiţă nici un gest asemănător. - Ar trebui să te consideri norocos că sunt body-guardul tău, îi mai spuse ea, tare serioasă. - Chiar mă consider norocos; foarte norocos, încercă Alex să fie pe placul domnişoarei, apoi adăugă, ceva mai şoptit: Mă bucur că-mi veţi asigura protecţia şi vă mulţumesc pentru asta, deşi personal nu cred că aş fi avut nevoie de protecţie. - Ne scuzaţi, nu noi am decis asta, spuse de data asta celălalt, prezentându-se şi el: Eu sunt Ovidiu Băloi, zis „Cocoşul”, oricând, la dispoziţia dumneavoastră. Şi vă rog s-o scuzaţi pe colega mea, e puţin cam aprigă, dar, de fapt, e foarte bună; în plus, o adevărată profesionistă. - Vă cred, mai murmură Alex, aruncând în treacăt încă o privire, mai pe furiş, „Ucigaşei”. Asta-i lipsea lui! Exact o domnişoară poreclită „Ucigaşa”, care să-i asigure protecţia. Ideea nu i se păru deloc interesantă, dar ce putea face? Erau dispoziţiile directorului Institutului. De ce oare tocmai lui i se repartizase un body-guard fată?! Nici nu dorea să-şi ima-gineze ce vor zice colegii lui ziua următoare, când vor auzi noutatea. Se vedea clar că directorul nu glumea deloc, totul era cât se putea de serios; imediat după şedinţă, dispoziţiile trasate începuseră să intre în vigoare, iar cei şapte tineri, cu, deşi mai mult fără voia lor, se aleseră, fiecare cu câte doi body-guarzi, care să le asigure protecţia în afara Institutului, până pe data de 27 iunie... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate